Rezistenţa franceză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Crucea de Lorena, Simbolul ales de către de Gaulle pentru rezistenţă

Rezistenţa franceză (în limba franceză: Résistance intérieure française, sau pe scurt La Résistance), este numele generic pentru toate mişcările şi clandestine care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au continuat lupta împotriva Axei şi a colaboraţionişţilor francezi până la pe 22 iunie 1944 – ziua eliberării.

Lupta Rezistenţei a constat în acţiuni de culegere de informaţii, sabotaj şi operaţiuni militare împotriva trupelor de ocupaţie (în principal a celor germane), dar şi împotriva forţelor regimului de la Vichy. Rezistenţa a inclus şi aspecte mai puţin sângeroase, aşa cum a fost constuirea unei vaste reţele a presei ilegale, emiterea pe unde radio a unor emisiuni informative şi propagandistice, falsificarea de acte, organizarea de greve şi demonstraţii, ascunderea, călăuzirea şi scoaterea din ţară a prizonierilor de război Aliaţi sau a piloţilor Aliaţi doborâţi deasupra Europei, a celor care fugeau de Service du travail obligatoire ca şi a evreilor persecutaţi.

Rezistenţa s-a manifesta atât în oraşe cât şi în zonele rurale, în mod special după naşterea mişcării maquis în primăvara anului 1943. Armata nevăzută a adunat în rândurile ei oameni din toate straturile sociale şi toate meseriile şi a fost ţinta represiunii teribile din partea RSHA (din care făcea parte şi Gestapoul), Abwehrului, Wehrmachtului, dar şi din partea Milice française, (poliţia aşanumitului Etat français – Regimul de la Vichy).

Deşi Rezistenţa activă şi organizată nu au reprezentat niciodată niciodată mai mult de 2 – 3% din populaţia franceză, ea nu ar fi putut supravieţui şi nici dezvolta fără sprijinul popular masiv, în special în timpul „maquisului”.

Istoria Rezistenţei interne este foarte diferită de cea a Franţei libere, dar este strâns legată de aceasta din urmă. Generalul de Gaulle, lider al Franţei libere, avea agenţii săi în ţara ocupată de germani prin reţeaua Bureau Central de Renseignements et d'Action (Biroul Central de Informaţii şi Acţiune prin agenţi precum Jean Moulin, Pierre Brossolette şi Jacques Bingen. Acesta din urmă a acceptat sarcina să unifice Rezistanţa internă, sub egida autorităţilor de la Londra şi mai apoi a celor de la Aleger. Crearea Conseil National de la Résistance de către Jean Moulin, pe 27 mai 1943, apoi a Forces Françaises de l'Intérieur (FFI) de către Jacques Bingen pe 1 februarie 1944, au marcat pietrele de hotar a procesului de unificare, care a fost uneori dificil, dar fără ceva asemănător în resul Europei ocupate.

Au existat forme ale Rezistenţei în Africa de Nord şi în restul Imperiului colonial francez.


Cuprins

[modifică] Diferitele moduri de abordare a Rezistenţei

Istoricul luptei de rezistenţa, Olivier Wieviorka, arată că Rezistenţa poate fi luată în considerată după o logică a războiului, de care sunt legate reţele conspirative şi conflictele armate sau de o logică a ocupaţiei, căreia îi corespund mişcările şi formele de luptă civile. Henry Michel, fondatorul „Comitetului de istorie a celui de-al doilea război mondial”, defineşte Rezistenţa ca fiind „totalitatea bătăliilor purtate în numele libertăţii patriei şi a respectabilităţii umane” împotriva ocupantului şi a colaboratorilor lui.

[modifică] Franţa Liberă şi Rezistenţa interioară

Pe 18 iunie 1940, generalul Charles de Gaulle a rostit un discurs radiodifuzat prin care a cerut tuturor francezilor cu pregătire militară să vină să se alăture celor care se aflau deja în Anglia şi aleseseră să continue lupta împotriva germanilor. Cei care au răspuns apelului său au fost numiţi de cele mai multe ori drept luptători ai „Franţei Libere”, sau mai simplu „Rezistenţa exterioară”. „Rezistenţa interioară” era formată din bărbaţii şi femeile care s-au opus ocupantului nazist sau a legalităţii guvernului de la Vichy, până la ocuparea întregii ţări de germani în noiembrie 1942.

La început, în 1940, Franţa Liberă a creat în metropolă doar o reţea de informaţii, iar primele contacte cu rezistenţa interioară au fost stabilite doar la sfârşitul anului 1941. unificarea ambelor mişcări de rezistenţă sub conducerea generalului de Gaulle, realizată în principal datorită eforturilor lui Jean Mouluin din 1942 – 1943, a întâmpinat unele dificultăţi de început.

Pentru a reprezenta rezistenţa comună a „Franţei Captive” şi a „Franţei Libere”, această ultimă mişcare a fost redenumită „Franţa Combatantă” în iulie 1942.[1]

[modifică] Punctul de vedere administrativ

În sarcina istoricilor a fost pusă sarcina definirii categoriei celor care pot să se numească membrii ai „Rezistenţei”. O definire corectă a fost necesară pentru a determina din punct de vedere administrativ pe cei care au dreptul să acceadă la pensiile la care erau îndreptăţiţi veteranii mişcării. O astfel de definiţie era foarte importantă şi pentru văduvele şi orfanii celor aproximativ 60.000 de deportaţi politic care nu s-au mai întors din lagărele germane de concentrare, sau a văduvelor şi orfanilor celor aproximativ 30.000 de luptători pentru libertatea Franţei împuşcaţi de ocupant între 1940 – 1944.

Până la sfârşitul războiului, „Bureau central de renseignements et d'action (Biroul central de informaţii şi acţiune)” (BCRA) din Londra avea în evidenţă 250.000 de „combatanţi voluntari ai Rezistenţei”, propuşi pentru recunoaştere de cele 45 de reţele ale Rezistenţei Franceze şi de cele 270 de reţele ale Franţei Combatante.

În conformitate cu definiţia administrativă bazaţa pe evidenţele mai sus amintite, membrii reţelelor SOE nu erau consideraţi membri ai rezistenţei, de vreme ce ei au fost în slujba unei organizaţii străine – Regatul Unit. Unele dintre mişcările de rezistenţă din Franţa au oferit cu mai multă largheţă statutul de luptători, uneori unor candidaţi suspecţi. [2]


[modifică] Punctul de vedere militar

Istoricii au vrut să facă o estimare a diferitelor manifestări ale Rezistenţei dintr-un punct de vedere militar. Dwight David Eisenhower aprecia că efectivele Rezistenţei se ridicau la echivalentul a 15 divizii ale Aliaţilor (150.000 – 300.000 de oameni): „Cartierul nostru general estimează că, în acest moment, valoarea ajutorului adus de FFL în campanie reprezintă echivalentul în oameni a 15 divizii, mulţumită ajutorului lor viteza înaintării prin Franţa a fost facilitate în mare măsură”.[3][4]

Din punctul de vedere Aliat, acţiunile Rezistenţei care nu aveau un caracter militar nemijlocit, de exemplu presa ilegală, nu puteau fi luate în calculul decât dacă provocau o scădere a capacităţii de luptă a inamicului în relaţie cu forţele Aliaţilor.[5] În plus, acţiunile de salvare evreilor, care erau ţinte ale planurilor naziste de exterminare, nu sunt luate în calcul din punct de vedere militar.

[modifică] Punctul de vedere politic

Istoricii pot avea şi un punct de vedere strict politic, contrar celui militar, prin care lupta Rezistenţei este considerată importantă prin impactul ei asupra situaţiei politice, în principal prin legitimitatea pe care a câştigat-o Franţă Liberă şi prin contribuţia pe care a avut-o la eliberare.

Rezistenţa a împiedicat apariţia unei perioade de vid de putere imediat după eliberare, a împiedicat izbucnirea unui război civil sau impunerea unei administraţii străine, a restabilit rapid libertatea şi a reprezentat un rezervor remarcabil de noi lideri politici naţionali şi locali. În 1946, trei sferturi dintre parlamentari erau foşti luptători ai Rezistenţei. Tot Rezistenţa se află la originea refondării alianţei sociale franceze prin programul Consiliului naţional al Rezistenţei din 15 martie 1944, care a pus bazele marilor reforme sociale şi economice de după eliberare. Din acest punct de vedere, acţiunile militare ale Rezistenţei au avut valoare doar dacă au avut un anumit grad de eficienţă politică.

Dar un număr de reţele şi chiar de mişcări (precum „Organisation de résistance de l'armée”) au refuzat cu obstinaţie să „facă politică”. Dimpotrivă, mulţi foşti luptători ai Rezistenţei, în special cei din rândurile comuniştilor, şi-au manifestat amărăciunea de a nu fi reuşit să schimbe societatea şi viaţa politică într-atât pe cât ar fi dorit (Claude Bourdet, Henry Frenay).

În perticular, Rezistenţa a fost puternic divizată asupra soartei partidelor politice în perioada postbelică. Emmanuel d' Astier de la Vigerie şi Henri Frenay şi alţi lideri ai luptei de eliberare doreau scena politică să fie dominată de un mare „partid al Rezistenţei”, care să înlocuiască vechile partide compromise. Ei considerau că partidele politice s-au prăbuşit odată cu a treia Republică, ele neapărând în general în structurile Rezistenţei. Jean Moulin a purtat îndelungate lupte politice cu Pierre Brossolette sau Henry Frenay pentru acceptarea partidelor în Consiliul Naţional al Rezistenţei (iunie 1943). Aliaţii nu înţelegeau împotrivirea unor lideri la acceptarea partidelor în acest Consiliu. Revigorarea rapidă a partidelor şi incapacitatea Rezistenţei de a crea propriile formaţiuni politice în perioada de după război este încă o sursă de polemici, în special prin prisma numeroaselor dezamăgiri create de a treia Republică, etichetată de cele mai multe ori drept „regimul partidelor”.

Implicarea masivă a comuniştilor, socialiştilor şi creştin-democraţilor au făcut totuşi ca partidele respective să joace un rol de primă mărime în Franţa eliberată. De obicei, o mişcare a rezistenţei nu avea nimic în comun cu un partid politic. O asemenea mişcare recruta pentru cooperare indivizi cu convingeri politice eterogene, (deşi unele mişcări au fost considerate mai de stânga sau mai de dreapta), iar în cadrul ei nu funcţiona democraţia internă de partid şi nici nu se ţinea o evidenţă scrisă a membrilor, iar liderii nu erau aleşi în mod liber.

În plus, Rezistenţa nu a putut schimba viaţa politică în cei patru ani de existenţă. Socialismul, comunismul, radicalismul şi celelalte mişcări politice existau de mai multe decenii şi încercau să se impună în conştiinţele francezilor. Luptătorii rezistenţei formau aproximativ 2 – 3% din populaţie, iar vederile lor politice nu însemanu prea mult pentru majoritatea populaţiei cu drept de vot.

Léon Blum, pe vremea când era încă în închisoare, sublinia că partidele sunt esenţiale pentru democraţie şi orice încercare de a le descalifica şi a le înlocui putea să ducă la autoritarism şi antiparlamentarism, caracteristici ale regimului-marionetă de la Vichy din deceniul al patrulea.

Pe de altă parte, în ciuda faptului că luptătorii Rezistenţei au avut o influenţă politică remarcabilă, iar mulţi dintre ei au avut cariere publice strălucite în perioada postbelică, Rezistenţa ca un tot nu a reuşit să supravieţuiască sub o formă politică organizată. [6].

[modifică] Motivaţia implicării în luptă a luptătorilor Rezistenţei

Elementele politice şi militare ale Rezistenţei pot fi într-o oarecare măsură separate. De fapt, pot fi sesizate două aspecte ale activităţii Rezistenţei în Franţa în timpul celui de-al doilea război mondial:

  • o reacţie naţională contra ocupantului străin şi o „luptă militară pentru independenţa patriei”, care era principala motivaţie a majorităţii luptătorilor Rezistenţei.
  • o „luptă politică şi morală împotriva nazismului”, contra dictaturii, rasismului şi deportărilor, care poate explica prezenţa unor germani în rândurile Rezistenţei franceze şi a organizării unei mişcări de rezistenţă a antifasciştilor germani între 1942 şi 1944. În cadrul acestei mişcări morale trebuie situate „Mişcarea împotriva rasismului şi pentru prietenie între popoare]], care publica Fraternité şi J'Accuse, sau reţelele creştinilor aflate la originea organizaţiei ”Témoignage Chrétien”. Tot în cadrul acesti componente morale poate fi situată şi rezistenţa troţkistă franceză, ca şi unităţile spaniole de guerilă din sud-vestul ţării.

Aceste două reacţii se împleteau de multe ori, în special în cazul socialiştilor, activiştilor radicali, în special a republicanilor de dreapta sau a comuniştilor.


[modifică] Factorii externi (scurtă cronologie)

Zona liberă şi zona ocupată.
Până în noiembrie 1942, când germanii au ocupat întreaga Franţă, condiţiile de dezvoltarea a Rezistenţei în "zona liberă", respectiv în "zona ocupată" au fost diferite

Istoria Rezistenţei franceze este determinată în parte de un anumit număr de factori externi decurgând din contextul istoric al celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei. Mai jos sunt arătate datele celor mai importante evenimente legate de Rezistenţă:


.* 17 iunie 1940: mareşalul Philippe Pétain acceptă încetarea luptelor şi semnarea armistiţiului cu Germania;

[modifică] Originile mişcării de rezistenţă

[modifică] Sociologie

Luptătorii din Rezistenţă au fost bărbaţi şi femei de toate vârstele, dar în special tineri şi foarte tineri.

Luptătorul din Rezistenţă Emmanuel d'Astier de la Vigerie, în documentarul „Le Chagrin et la pitié (Regretul şi compătimirea)", a încercat să acredieze o imagine a luptătorilor de „inadaptaţi”, oameni aflaţi în afara societăţii. În realitate, chiar dacă în rândurile Rezistenţei au fost şi personaje romantice sau boeme, aşa cum a fost chiar d'Astier, o cercetare serioasă demonstrează că marea majoritate a luptătorilor au fost căsătoriţi, aveau o slujbă sau practicau o meserie liberală oarecare. Printre ei se aflau academicieni, profesori, jurnalişti, ingineri, clerici, soldaţi, burghezi şi aristocraţi, dar şi muncitori calificaţi, mici patroni de magazine sau meşteşugari. În contradicţie cu părearea general acceptată, marea majoritate nu trăiau în clandestinitate, ci duceau o viaţă dublă, de luptători şi de membri ai comunităţilor lor.

Printre luptătorii Rezistenţei se întâlneau toate orientările politice, filozofice sau religioase. Evreii, creştin-democraţii, socialiştii sau comuniştii erau reprezentaţi în proporţii semnificativ egale în rândurile Rezistenţei.

Anumite categorii au fost criticate pentru slaba lor participare la lupta împotriva ocupantului, (în special de cercurile de stânga): ţăranii, (cel puţin până la crearea mişcării maquis în 1943), şi în special clasa mijlocie şi patronii. Catolicul François Mauriac scria în 1943: „doar clasa muncitoare a rămas în masă credincioasă patriei rănite”. Dacă din rândul patronilor au fost puţini indivizi implicaţi în lupta Rezistenţei (printre aceştia aflându-se cei de la Peugeot sau Michelin), pe de altă parte, numeroase elemente considerate elemente conservatoare, precum clericii, militarii de carieră sau aristocraţii au dat un mare număr de jertfe în timpul conflictului.

Numeroşi cetăţeni străini au luptat în rândurile Rezistenţei franceze: italieni antifascişti, germani antinazişti, republicani spanioli[7], refugiaţi polonezi sau imigranţi armeni şi evrei apatrizi. Toţi aceştia puteau fi întâlniţi la toate nivelurile de responsabilitate şi în toate formele de luptă clandestină.

François Marcot a încercat să răspundă la întrebarea „câţi au fost?” şi a propus o cifră de minimum 200.000 pentru anul 1944 şi o implicare a cel mult 500.000 de persoane.[8]

În rândurile maquisiului, marea majoritate a luptătorilor o forma bărbaţii tineri. În rândul maquisului din Bourgogne, de exemplu, 90% din maquisarzi erau bărbaţi tineri necăsătoriţi, în general cu vârste cuprinse între 22 şi 25 de ani. [9].

Membrii Rezistenţei interne erau în special orăşeni. Fiecarei mişcări de rezistenţă îi era caracteristică o anumită categorie de persoane. Astfel, „Organisation civile et militaire” gupa în special oameni de vârsta a doua, de cele mai multe ori persoane cu funcţii de conducere din zona privată sau a administraţiei publice. „Défense de la France” îşi recruta membrii dintre studenţi şi funcţionarii publici. „Frontul naţional” creat de comunişti avea o caracteristică muncitorească distinctă la înfiinţare, dar şi-a pierdut treptat în timp acest specific. [10].


Reţelele şi mişcările Rezistenţei recrutau în mod special anumite categorii profesionale: militari de carieră, muncitori feroviari, reprezentanţi comerciali, (care călătoreau mult), dar şi numeroşi propietari de magazine, (care erau folosiţi pe post de „cutii poştale”). Astfel, printre cei 600 de agenţi ai reţelei Manipule, 20% erau femei iar jumate erau sub 30 de ani. cei mai mulţi dintre ei erau orăşeni, 50% erau muncitori calificaţi sau tehnicieni din diferite ramuri industriale, iar 25% erau funcţionari de grad inferior, iar restul erau studenţi, militari sau persoane cu ocupaţii liberale. 13% erau veterani ai primului război mondial, 36% luptaseră şi în al doilea război mondial, iar până la 40% nu îşi sadisfăcuseră serviciul militar.[11].

[modifică] Femeile şi Rezistenţa

Femeile au reprezentat aproximativ 15 – 20% dintre luptătorii Rezistenţei şi cam 15% dintre deportaţii politic în lagărele de concentrare.

Ele nu au ocupat în general funcţii de conducere. Lucie Aubrac, o figură emblematică a Rezistenţei, nu a avut niciodată un rol important în ierarhia mişcării „Libération-Sud Helen Viannay, o luptătoare mult mai cultivată decât soţul ei, Philippe Viannay, fondatorul „Défense de la France”, nu a scris niciun articol pentru ziarul clandestin omonim. Pe de altă parte, Suzanne Buisson, cofondator al „Comité d'action socialiste” a fost trezorierul organizaţiei până în momentul arestării sale. Marie-Madeleine Fourcade a fost şefa unei reţele de spionaj, dar mai trebuie spus că britanicii o credeau bărbat!

În cadrul luptei armate s-au implicat doar câteva femei. În vreme ce femeile reprezentau o prezenţă normală, numeroasă şi chiar temută în rândurile mişcărilor de rezistenţă din Italia, Grecia, Iugoslavia sau Uniunea Sovietică, în Franţa ele puteau fi întâlnite mai degrabă în cadrul mişcării rurale „maquis”.

Femeile au organizat demonstaţii ale gospodinelor în 1940, au fost active în „comitetele populare” ale organizaţiilor clandestine comuniste, au asigurat încurajarea şi sprijinul general material greviştilor sau celor care se eschivau de la serviciul de muncă obligatorie. [12] Ele au fost folosite ca dactilografe şi ca agenţi de legătură, în parte pentru că germanii erau mai puţin bănuitori cu femeile, cât şi datorită faptului că raziile şi verificările făcute împotriva celor care se eschivau de la serviciul de muncă obligatorie nu viza şi femeile. Olivier Wieviorka afirmă că strategia mişcărilor de Rezistenţă era aceea de a folosi femeile la vedere, pentru că ele erau mai puţin expuse represiunii germane şi a regimului de la Vichy.

Dacă CNR-ul a neglijat să menţioneze în cadrul programului său politic din martie 1944 dreptul femeilor la vot, generalul de Gaulle a semnat la 21 aprilie 1944 la Alger ordonanţa prin care dreptul egal al femeilor la vot, în aceleaşi condiţii cu dreptul bărbaţilor. Rolul femeilor în mişcarea de rezistenţă primea astfel o recunoaştere de la cel mai înalt nivel.

O menţiune specială ar trebui făcută în cazul cuplurilor care au participat la luptă, ai căror membri nu ar fi reuşit îndeplinirea sarcinilor lor fără sprijinul partenerului de viaţă: Cécile şi Henri Rol-Tanguy, Raymond şi Lucie Aubrac, Paulette şi Maurice Kriegel-Valrimont, Hélène şi Philippe Viannay, Marie-Hélène şi Pierre Lefaucheux, Clara şi Daniel Mayer şi mulţi alţii.

Printre luptătorii din Rezistenţă au existat destul de numeroase cazuri al formării unor famiilii în clandestinitate, cupluri care au avut copii, dar nu au întrerupt nicio clipă lupta armată. Unii dintre luptători au salvat viaţa partenerului lor de viaţă, aşa cum au făcut-o Lucie Aubrac ori Mary-Helen Lefaucheux. Alţii şi-au urmat partenerii de viaţă în arest, au suferit torturi, moartea sau deportarea. A rămas celebru convoiul din 24 ianuarie 1943, format la Auschwitz din luptătoare ale Rezistenţei franceze, (cu toate neevreice şi în majoritate comuniste), văduve ale unor luptători executaţi, precum Maïa Politzer, soţia lui Georges Politzer, sau Hélène Solomon, fiica savantului Paul Langevin şi soţie a scriitorului Jacques Solomon.

[modifică] Armata şi administraţia

Înţelegerile de armistiţiu limitaseră efectivele armatei guvernului de la Vichy la 100.000 de soldaţi, staţionaţi exclusiv în zona care rămânea neocupată. Printre aceşti soldaţi, care erau parte a acestei armate sau au fost demobilizaţi, erau numeroşi indivizi care doreau să se pregătească revanşa împotriva Gemaniei, dar nu erau dispuşi să se alăture generalului de Gaulle în Anglia. La fel ca majoritatea francezilor, ei rămâneau credincioşi noului şef al statului, mareşalul Pétain.

Căpitanul Henri Frenay, care fusese repartizat după armistiţiu în biroul al 2-lea al armatei, s-a implicat la sfârşitul anului 1940 în organizarea unei mişcări de luptă, creată după toate regulile organizaţiilor cladestine, care avea să devină una dintre cele mai importante mişcări de rezistenţă din Franţa.

În zona ocupată de germani, Alfred Touny a fondat „Organizaţi civilă şi militară” (OCM).

Căpitanul Paul Paillole, şeful serviciilor de contraspionaj până la înfrângere, a continuat să exercite această funcţie şi după armistiţiu, dar a colaborat cu britanicii şi a continuat să vâneze agenţii Abwehrului şi RSHA-ului.

Un al doilea val de militari aveau să se angajeze în Rezistenţă după invadarea „zonei libere” în noiembrie 1942 în mai multe organizaţii:

  • În „Organizaţia de rezistenţă a armatei” (ORA) de sub conducerea generalului Aubert Frère, care fusese membru al tribunalului care îl condamnase pe generalul de Gaulle, s-au adunat la sfârşitul anului 1942 un mare număr de ofiţeri şi subofiţeri. Această mişcare a fost proclamată „apolitică”, (în fapt era o mişcare conservatoare);
  • În OCM.




[modifică] Reţelele BCRA

Căpitanul Honoré d'Estienne d'Orves

În octombrie 1941, în cadrul mişcării Franţei Libere aflate sub controlul lui de Gaulle, a fost creată Biroul Central de Informaţii şi Acţiuni Militare (BCRA), în frunte cu André Dewavrin (colonelul Passy). BCRA era specializat în operaţiuni de spionaj şi de sabotaj. Reţelele BCRA, create şi conduse de la Londra, se aflau oarecum la graniţa dintre Rezistenţa interioară şi Rezistenţa exterioară.

„Confrérie Notre-Dame” a fost una dintre cele mai faimoase organizaţii ale acestei reţele şi a fost creată de Gilbert Renault (colonel Rémy) în noiembrie 1940, într-o perioadă în care serviciile secrete al Franţei Libere nu fuseseră botezate BCRA.

Ofiţerul de marină Honoré d'Estienne d'Orves a creat în zona ocupată o reţea de 26 de persoane, care a fost destrămată în mai 1941, iar conducătorul ei a fost executat la sfârşitul luni august 1941.

În timpul călătoriei sale la Londra din aprilie 1942, Christian Pineau şi-a luat angajamentul să creeze o nouă reţea de informaţii, „Phalanx”. În 1943, oficialii Franţei Libere au reuşit să obţină unificare mişcărilor de rezistenţă şi de informaţii din subordinea lor. A fost creată o nouă reţea de informaţii specializată în informaţii militare, „Gallia, ataşată BCRA.

[modifică] Serviciile secrete britanice şi cele americane

După evacuarea trupelor britanice de la Dunkirk şi înfrângerea armatelor franceze (iunie 1940), Churchill a hotărât ca, mai înainte ca armata de sub conducerea sa să mai pună debarce pe continent, să se organizeze o vastă reţea de spionaj şi sabotaj în Europa ocupată. Pe 19 iulie a fost creat în acest scop SOE (Biroul de Operaţiuni Speciale).

În cadrul SOE, conducerea secţiunii franceze, aşa-numita „secţie F”, a fost asigurată din noiembrie 1941 de Maurice Buckmaster. Reţeau SOE din Franţa a mai fost numită şi „reţeaua Buckmaster”. Paraşutările agenţilor în Franţă au început în mai 1941, dar doar din septembrie 1942 această acţiune a căpătat amploare. Agenţii paraşutaţi au recrutat numeroşi agenţi în Franţa care se aflau sub comanda directă a britanicilor de-a lungul întregii perioade a războiului. Drept urmare, secţiune franceză „F” privea reţele non-gaulliste, aşa cum era „Organisation de résistance de l'armée”. Pe de altă parte, secţiunea „RF” colabora cu BCRA, iar secţiunea „AMF” (din Alger) a colaborat pentru puţină vreme cu giraudiştii, după care s-a pus în serviciile gaulliştilor. Existenţa reţelei „FR” a provocat mânia generalului de Gaulle, care a cerut de mai multe ori fără succes desfiinţarea ei. Generalul nu era de acord cu existenţa unei reţele care să nu se afle sub controlul FFL.[13].

Istoricul britanic M. R. D. Foot a afirmat că SOE a trimis în Franţa 1.800 de agenţi, (dintre care 50 erau femei), pe toată durata conflictului. Un sfert dintre aceştia au fost arestaţi. Deşi pare mult, proporţia celor arestaţi a fost mai mică decât în cazul agenţilor britanici capturaţi de germani în alte ţări: 50% în Olanda şi 33% în Belgia. Agenţii SOE au înarmat 250.000 de luptători francezi din Rezistenţă şi au efectuat misiuni de sabotaj. Generalul Eisenhower a apreciat că operaţiunile agenţilor francezi ai SOE au echivalat cu acţiunile a şase divizii Aliate.[14]

SOE nu era singurul serviciu special britanic care opera pe teritoriul francez. Serviciul de informaţii MI6 a creat mai multe reţele în Franţa şi a sprijinit mai multe altele, printre care „Alliance”, „Jade-Fitzroy” şi cea a ofiţerilor de informaţii a Regimului de la Vichy care aleseseră să se alăture luptei antigermane. Aceştia din urmă au ales să colaboreze strâns cu BCRA. [15].

Creat în 1942, Biroul (american) de Servicii Strategice şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii în Europa şi în regiunea Mediteranei, serviciile de informaţii militare s-au ocupat de zona pacifică, iar FBI a preluat responsabilitatea Americii Latine. OSS avea trei „antene”: în Londra, la Geneva şi la Tangier. Dacă prima colabora cu SOE, politica OSS diferea de cele ale serviciile britanice: americanii preferau să ajute reţelele negaulliste, în special pe cele controlate sau inspirate de generalul Henri Giraud. OSS au propus Mişcărilor unite ale Rezistenţei (MUR) o sumă de trei ori mai mare decât cea asigurată de Franţa liberă şi punera la punct a unei reţele de trecere secretă între Franţa şi Elveţia în schimbul primirii cu prioritate a informaţiilor obţinute.

Pierre Bénouville, responsabilul cu relaţiile externe al MUR, a acceptat să efectueze o legătură între „antena” elveţiană a OSS şi MUR pe de-o parte, MUR şi şi Franţa ocupată pe de altă parte. Robert Belot a văzut în aceasta o încercare de MUR de Franţa Liberă. Robert Belot considera mai degrabă că este vorbă de o consecinţa unei finanţări insuficiente, urmat de refuzul serviciilor britanice de a contribui la echilibrarea financiară. Jean Moulin s-a opus cu toată puterea acestei înţelegeri, dar după moartea lui, înţelegerea a fost aplicată în cele din urmă.[16].

Agenţia americană a întâmpinat mai puţine greutăţi cu „Adunarea naţională a prizonierilor de război” a lui François Mitterrand şi Maurice Pinot, care a fost finanţată de OSS datorită intervenţiei lui Pierre Bénouville. OSS a fost multă vreme reticent cu privire la Charles de Gaulle, dar în cele din urmă, pe la mijlocul anului 1944, a început să-l considere pe general „singurul lider politic posibil al momentului”.

SOE şi OSS au creat în 1944 „Jedburgh”, grupuri de trei oameni – un francez, un elglez şi un american – paraşutaţi în uniforme militare după debarcarea din Normandia pentru a ajuta luptătorii maquis.

[modifică] Rezistenţa comunistă

Pentru detalii, vezi: Istoria Partidului Comunist Francez#Al doilea război mondial: 1938-1944.
Reuniune clandestină a secretariatului PCF în 1943. De la stânga la dreapta: Benoit Frachon, Auguste Lecoeur, Jacques Duclos şi Charles Tillon

Partidul Comunist Francez a trecut în clandestinitate în septembrie 1939, după semnarea pactului de negresiune germano-sovietic.

Până în aprilie 1941, comuniştii nu s-au implicat în lupta dintre britanici şi germani, dar începând din iunie 1941, invadarea URSS de către nazişti comuniştii francezi s-au implicat activ în lupta împotriva ocupantului. Experienţa clandestinităţii le-a oferit comuniştilor un avantaj major faţă de alte mişcări de rezistenţă.

Aripa militară a Partidului Comunist era destul de slabă când, în august 1941, Fabien a organizat prima tentativă de asasinat împotriva unui ofiţer german. În scurtă vreme însă, comuniştii aveau să-şi dezvolte o mişcare militară de rezistenţă foarte bine organizată „Francs-tireurs et partisans français”(FTPF), aflată sub conducerea lui Charles Tillon. Această organizaţie era deschisă şi necomuniştilor, dar se afla sub controlul politic şi militar al PCF.

Acest fapt era valabil şi pentru „Frontul Naţional”, mişcarea rezistenţei politice, organizată după profesie. Cea mai mare imporatntă mişcare a maquisul francez, cea din Limousin, se afla sub conducerea francezilor şi era condusă de Georges Guingouin care a format primul grup din propria sa iniţiativă. Mai târziu, folosindu-se de regulile clandestinităţii, Guingouin a păstrat separate aripile militară şi politică a mişcării sale.

Comuniştii erau prezenţi şi în mişcările necomuniste ale rezistenţei. De multe ori, comuniştii nu ocupau o poziţie importantă în partid în perioada interbelică, dar care pierduseră din cauza clandestinităţii legătura cu liderii comunişti, s-au alăturat altor mişcări de rezistenţă. Mai târziu, după ce PCF a reuşit să refacă legăturile cu toţi membrii alflaţi în lupta clandestină, i-a încurajat pe cei care deveniseră membrii altor organizaţii de luptă să rămână în acestea. De exemplu, Jean-Pierre Vernant, profesor universitar care, la terminarea războiului, devenise responsabil al FFI din 9 departamente din sud-vest, a dezavuat pactul germano-sovietic şi s-a realăturat mişcării de rezistenţă „Libération-Sud”.

[modifică] Rezistenţa socialistă

Deşi erau numeroşi în cadrul mişcării de rezistenţă, socialiştii au fost mult mai puţin vizibili decât comuniştii, de exemplu, deoarece, spre deosebire de aceştia din urmă, deoarece socialiştii au legat rareori reconstrucţia partidului cu participarea la lupta împotriva ocupantului. Rezistenţă socialistă a fost mult mai dispersată, într-o măsură mai mare decât cea comunistă, în principal datorită faptului că SFIO (Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti) era incomparabil mai puţin centralizat decât PCF, sprijinindu-se mai mult pe reprezentanţii aleşi şi pe cadrele locale.

La sfârşitul verii anului 1940, Daniel Mayer a fost însărcinat de Léon Blum să reconstituie SFIO. În martie 1941, Daniel Mayer a creat în Nîmes, împreună cu alţi activişti socialişti precum Suzanne Buisson şi Félix Gouin, organizaţia „Comité d'action socialiste”, (CASE). O organizaţi similară fusese deja creată de Jean-Baptiste Lebas pentru regiunea „Nord-Pas-de-Calais” (ataşată administrativ la Belgia) în ianuarie 1941. O altă CASE a fost fondată în septembrie 1940 pentru acoperirea zonei nordice a ţării. În 1942, „Le Populaire”, organul de presă al SFIO din perioada 1921 – 1940, a reînceput să apară în condiţii de clandestinitate. În acelaşi an, André Philip s devenit comisar naţional al Franţei Libere de pe continent, iar Félix Gouin s-a realăturat lui Charles de Gaulle la Londra ca reprezentant al socialiştilor. CASE sud s-a transformat în organizaţia SFIO din ilegalitate in martie 1943. Treptat, toate organizaţiile CASE au început să se unească, procesul ajungând la apogeu în iunie 1943. Activistul SFIO Pierre Brossolette s-a aflat în contact cu CASE sud, noul SFIO clandestin, şi în acelaşi timp a activat în organizaţia rezistenţei „Confrérie Notre-Dame”.

Socialiştii deţineau majoritatea în organizaţia rezistenţei „Libération Nord”, care era principalul intermediar dintre rezistenţa internă şi Franţa Liberă. „Organisation civile et militaire”, iniţial o mişcare de dreapta, a virat de-a lungul războiului spre socialişti. Pe de altă parte, deşi reprezentau cam jumate dintre luptătorii din reţeaua „Libération-Sud”, influenţa politică a socialiştilor a fost disproporţionat mai mică.

Mai mulţi parlamentari socialişti au jucat un rol important în Rezistenţă, printre ei numărându-se Jean Biondi, Jean Bouhey, Édouard Froment, Lucien Hussel, Jules Moch, Jean Pierre-Bloch et Tanguy Prigent. François Camel şi Marx Dormoy au fost asasinaţi. Jeans- Baptiste Lebas, Isidore Thivrier, Claude Jordery şi Augustine Malroux au murit în lagăre germane. Editorul publicaţiei clandestine Populaire a murit în lagărul de la Bergen-Belsen.

[modifică] Dreapta dură, extrema dreaptă şi „vichysto-rezistenţii”

Urmând exemplul lui Charles Maurras, fondatorul organizaţiei „Action française”, pentru care căderea republicii a fost o „surpriză” divină, cercurile de extremă dreapta au privit Regimul de la Vichy foarte favorabil. Dar printre membrii organizaţiilor de dreapta s-au aflat naţionalişti care au ales să se angajeze în luptă împotriva ocupantului, în timp ce mulţi alţii s-au alăturat lui Pétain sau s-au implicat în acţiuni colaboraţioniste.

Astfel, colonelul La Rocque a fondat „réseau (reţeaua) Klan”, pe care a legat-o de „réseau Alibi”. În acelaşi timp, La Rocque era agent al serviciilor britanice de informaţii. George Loustaunau-Lacau şi Mary-Madeleine Fourcade, vechi membrie ai organizaţiei profasciste şi anticomuniste La Cagoule, au fondat reţeaua Aliance, în vreme ce colonelul Groussard]], ofiţer al serviciilor de spionaj ale Regimului de la Vichy, a fondat reţeaua „Gilbert”. Diferiţi membri ai mişcării monarhiste „Action française”, precum Daniel Cordier, s-au alăturat luptei împotriva ocupantului nazist. Cordier a colaborat strâns cu Pierre Bénouville, unul dintre cei mai importanţi coordonatori ai luptei de rezistenţă.

În anumite cazuri, contactul din clandestinitate cu alte organizaţii de luptă şi cu persoane cu altă orientare politică a produs schimbări importante asupra celor care împărtăşiseră în perioada interbelică vederi de dreapta. Aceştia au abandonat treptat ideile preconcepute antisemite şi ura lor faţă de democraţia parlamentară, sau pur şi simplu şi-au schimbat vederile tradiţionaliste şi conservatoare. Pierre de Bénouville şi Mary-Madeleine Fourcade au ajuns deputaţi gaullişti după război, François Mitterrand a devenit un politician de stânga, Henry Frenay a evoluat spre umanism şi socialism european, iar Daniel Cordier, membru al unei familii cu vechi tradiţii monarhiste, antiparlamentare şi antirevoluţionare, a devenit un apropiat al republicanului Jean Moulin.

Jean-Pierre Azéma a fost cel care a folosit pentru prima oară termenul „vichysto- résistant” pentru a-i denumi pe cei care, loiali la început regimului de la Vichy, (sau doar marelului Pétain), s-au îndepărtat de acesta „fără posibilitatea de întoarcere” şi s-au alăturat Rezistenţei. Ar mai trebui spus că aceste persoane nu aparţineau de obicei dreptei dure sau extremei drepte. Claude Hettier de Boislambert s-a alăturat lui de Gaulle în vara anului 1940. Maurice Ripoche (fondatorul „Ceux de la Libération”) deşi a sprijinit regimul de la Vichy la început, nu a intrat în administraţia pétainistă şi şi-a deschis în 1941 organizaţia de rezistenţă şi francezilor cu vederi de stânga.


[modifică] Antifasciştii

Spre deosebire de extreme dreaptă, antifasciştii, foarte numeroşi în mediul universitar, au avut un rol important în fondarea mişcării Libération-Sud. Emmanuel d' Astier de la Vigerie, conducătorul principal al mişcării era jurnalist. Jean Cavaillès era filozof şi matematician la Universitatea din Strasbourg. Intelectualii antifascişti erau grupaţi în jurul unor lideri precum Jean Cassou şi Boris Vildé în ceea ce ei numeau „Grupul Muzeului Omului”. Acest grup a tipărit un buletin de informare clandestin, Résistance, care a început să apară în decembrie 1940.

[modifică] Rezistenţa creştină

În 1940, majoritatea francezilor erau catolici. Ei au regăsit în credinţa creştină majoritatea motivaţiilor necesare luptei de rezistenţă. Pe de altă parte însă, clerul catolic şi cercurile religioase reprezentau principala sursă de sprijin pentru mareşalul [17], dar, în aceiaşi măsură, anumite cercuri de influenţă din Rezistenţă erau puternic motivate de credinţa catolică, aşa cum era cazul reţelei „Liberté” fondată de François de Menthon. În aceiaşi categorie poate fi înscrisă şi reţeaua „Cahiers du Témoignage Chrétien”, fondată de preotul Pierre Chaillet. Toţi aceşti activişti considerau că apartenenţa lor la credinţa catolică le impune să se alăture mişcării de rezistenţă. Mişcările creştine grupau atât catolici, cât şi protestanţi şi unitatea lor de luptă s-a făcut prin întărirea tendinţelor unităţii ecumenice.

[modifică] Consultaţi şi:

[modifică] Resurse internet

[modifică] Bibliografie

  1. ^ Journal officiel de la France combattante nr. 9, vineri, 28 august 1942, pag. 52
  2. ^ R.Faligot et R.Kauffer, Les Résistants, Fayard, 1989, pag.90-93
  3. ^ D. D. Eisenhower, Rapport sur les opérations en Europe des des forces expéditionnaires, Lavauzelle, 1948
  4. ^ Philippe Masson, Une guerre totale, 1939-1945, Taillandier, 1990, ISBN 2235019323
  5. ^ Aceste probleme sunt dezbătute pe larg în articolul lui François Marcot Les enjeux de la lutte armée în Dictionnaire historique de la Résistance, Robert Laffont, 2006, pag. 574-584, sau în articolul lui Dominique Veillon şi Olivier Wievorka, La Résistance în La France des années noires, T2, Le Seuil, 1993, pag. 88.
  6. ^ Daniel Cordier, Jean Moulin. La République des Catacombes, Gallimard, 1999.
  7. ^ Denis Peschanski, articolul Les Espagnols în Dictionnaire historique de la Résistance, pag. 880, Robert Laffont, 2006.
  8. ^ François Marcot, arti9colul Combien étaient-ils, în Dictionnaire historique de la Résistance, pag. 339, Robert Laffont, 2006.
  9. ^ Jacqueline Sainclivier, articolu Sociologie des maquis, în Dictionnaire historique de la Résistance, pag. 911, Robert Laffont, 2006.
  10. ^ Jacqueline Sainclivier, articolul Sociologie des mouvements, în Dictionnaire historique de la Résistance, pag. 912, Robert Laffont, 2006
  11. ^ Jacqueline Sainclivier, articolul Sociologie des réseaux, în Dictionnaire historique de la Résistance, pag. 913, Robert Laffont, 2006.
  12. ^ H.R. Kedward, A la recherche du maquis, 1999
  13. ^ Michael R. D. Foot, „Special Operation Executive”, în François Marcot, Dictionnaire historique de la Résistance, pag. 112 – 113
  14. ^ Ibid.
  15. ^ Sébastien Laurent, „Intelligence Service” în François Marcot, Dictionnaire historique de la Résistance, op. cit., pag. 192-194
  16. ^ Robert Frank, Office of Strategic Services, în François Marcot, Dictionnaire historique de la Résistance, Robert Laffont, 2006, pag. 200, şi Robert Belot, La Résistance sans de Gaulle, Fayard, 2006, pag. 184-190, şi pag. 321-334 în Robert Belot, La Résistance sans de Gaulle, op. cit., pag. 448-461
  17. ^ Robert O. Paxton, La France de Vichy, éd. du Seuil, « Points »-histoire, 1999, pag. 198-202

[modifică] Lucrări generale

  • Jean-Pierre Azéma, De Munich à la Libération, 1938-1944, Editura du Seuil, Paris, 1979;
  • Colectiv coordonat de Jean-Pierre Azéma şi François Bédarida, La France des années noires (2 vol.), Editura du Seuil, Paris, 1993;
  • Pierre Broué şi Raymond Vacheron, Meurtres au maquis, Editura Grasset, Paris, 1997;
  • Colectiv coordonat de Laurent Douzou, La Résistance et les Français : villes, centres et logiques de décision, Institut d'histoire du temps présent, 1995
  • Henri Michel, Histoire de la Résistance : (1940-1944), 1958.
  • Henri Michel, Les Courants de pensée de la Résistance, 1962.
  • Henri Noguères, Histoire de la Résistance en France de 1940 à 1945 (5 vol.), Editura Robert Laffont, Paris, 1967.
  • Marie Granet, Les Jeunes dans la Résistance, Editions France-Empire, 1985.
  • Alain Guérin, La Résistance. Chronique illustrée 1930-1950 (5 Vol.), Livre Club Diderot, Paris, 1972.
  • Roger Faligot şi Rémi Kaufer, Les Résistants, Editura Fayard, Paris, 1989.
  • Colectiv coordonat de François Marcot Dictionnaire historique de la Résistance, Robert Laffont, 2006.
  • Dominique Peillon şi Olivier Wieviorka, La Résistance in La France des années noires T2, Editura du Seuil, Paris, 1993.
  • Eberhard Jäckel, La France dans l'Europe de Hitler, Editura Fayard, Paris, 1968.

[modifică] Monografii

  • Henri Michel, Combat. Histoire d’un mouvement de Résistance, Presses universitaires de France, 1957
  • Alya Aglan, La Résistance sacrifiée. Histoire du mouvement Libération-Nord, Flammarion, 1999
  • Alya Aglan, Mémoires résistantes. Le réseau Jade-Fitzroy (1940-1944), du Cerf, 1994
  • Jean-Marc Berlière şi Franck Liaigre, Le Sang des communistes, Paris, Fayard, 2004.
  • Evelyne şi Yvan Brès, Un maquis d'antifascistes allemands en France (1942-1944), Les Presses du Languedoc - Max Chaleil éditeur, 1987 ISBN 2-85998-038-5
  • Arthur Calmette, L’« OCM », Organisation Civile et Militaire, Histoire d’un Mouvement de Résistance de 1940 à 1946, PUF, 1961, 228 p.
  • Bernard Comte, L’honneur et la conscience. Catholiques français en Résistance (1940-1944), de l’Atelier, 1998.
  • Stéphane Courtois, Le PCF dans la guerre, Ramsay, 1980, 584 p.
  • Stéphane Courtois, Denis Peschanski et Adam Rayski, Le sang de l’étranger. Les immigrés de la MOI dans la Résistance, Fayard, 1989, 470 p.
  • Laurent Douzou, La Désobéissance. Histoire du mouvement Libération-Sud, Odile Jacob, 1995, 484 p.
  • Marie Granet, Ceux de la Résistance, de Minuit, 1964.
  • Dominique Veillon, Le Franc-Tireur : un journal clandestin, un mouvement de résistance, Flammarion, 1977
  • Olivier Wieviorka, Une certaine idée de la Résistance, Défense de la France 1940-1949, Seuil, 1995

[modifică] Tendinţele politice din cadrul Rezistenţei

  • Jean-Pierre Azéma, Antoine Prost et Jean-Pierre Rioux, Le Parti communiste français des années sombres. 1938-1941, Seuil, 1986
  • Robert Belot, La Résistance sans de Gaulle, Fayard, 2006
  • David Berry, « Les anarchistes français (1939-1945). Résistance et collaboration », Dissidences. Bulletin de liaison sur les études des mouvements révolutionnaires, nr. 12-13, octombrie 2002-ianuarie 2003
  • Michèle Cointet, « Les radicaux dans la tourmente (1940-1944) », în Gilles Le Béguec şi Éric Duhamel, La Reconstruction du parti radical, 1944-1946, l'Harmattan, 1993
  • Bernard Comte, L'Honneur et la Conscience. Catholiques français en Résistance, 1940-1944, l'Atelier
  • Stéphane Courtois, Le PCF dans la guerre, Ramsay, 1980
  • Jean-Marie Guillon, « Les socialistes. Un comportement politique », în Laurent Douzou (şi colectivul.) La Résistance et les Français : villes, centres et logiques de décision, Institut d'histoire du temps présent, 1995
  • Pierre Guidoni şi Robert Verdier (şi colectivul.), Les Socialistes en Résistance, Séli Arslan, 1999
  • Daniel Mayer, Les Socialistes dans la Résistance, Presses universitaires de France, 1968
  • Henri Michel, Les Courants de pensée de la Résistance, Presses universitaires de France, 1962
  • Denis Peschanski, « Les avatars du communisme français », în François Bédarida şi Jean-Pierre Azéma (şi colectivul.), La France des années noires, Seuil, 1993
  • Marc Sadoun, Les Socialistes sous l’occupation. Résistance et Collaboration, Presses de la FNSP, 1982
  • Pierre Schill, Antifascisme et résistance ouvrière organisés autour de la CGT et du Parti communiste en Moselle annexée (1940-1945), [1]
  • Olivier Wieviorka, Les Orphelins de la République. Destinées des députés et sénateurs français (1940-1945), Seuil, 2001

[modifică] Jean Moulin şi unificarea Rezistenţei

  • Jean-Pierre Azéma, « Des résistances à la Résistance », in La France des années noires T2, Seuil, Paris, 1993
  • Jacques Baynac, Présumé Jean Moulin. Iunie 1940-iunie 1944, Grasset, 2007
  • Daniel Cordier, Jean Moulin. L'inconnu du Panthéon, Jean-Claude Lattès, 1989, 3 vol.
  • Daniel Cordier, Jean Moulin. La République des catacombes, Gallimard, 1999.
  • Jean-François Muracciole, Histoire de la résistance en France, PUF, Paris, 2003
  • Henri Michel, Jean Moulin l'unificateur, 1964.
  • Pierre Péan, Vies et morts de Jean Moulin, Fayard, Paris, 1998;
  • Dominique Peillon, « Les Réseaux de Résistance », în La France des années noires, Seuil, 1993

[modifică] Biografii

  • Alya Aglan şi Jean-Pierre Azéma (şi colectiv.), Jean Cavaillès résistant, ou la pensée en actes, Flammarion, 2002
  • Mireille Albrecht, Berty, Robert Laffont, 1986
  • Roger Bourderon, Rol-Tanguy, Tallandier, 2004
  • Jean Charbonnel, Edmond Michelet, Beauchesne, 1987
  • Collectiv, Albert Gazier (1908-1997). Autour d'une vie de militant, Harmattan, 2006
  • Jean-Frédéric Desaix, Christian Pineau, Bruno Leprince, 2003
  • Pierre Giolitto, Henri Frenay. Premier résistant de France et rival du Général de Gaulle, Harmattan, 2005
  • Monique Le Tac, Yvonne Le Tac, une femme dans le sièce (de Montmartre à Ravensbrück), Tirésias, 2000
  • Gérard Monédiaire, Georges Guingouin, premier maquisard de France, Limoges, Souny-Penty, 1982
  • Guy Perrier, Le Général Pierre de Bénouville, le dernier des paladins, Rocher, 2005
  • Guillaume Piketty, Pierre Brossolette, un héros de la Résistance, Odile Jacob, 1998
  • Jean Piat, Jean Lebas : de la Belle Époque à la Résistance, Roubaix, Maison du livre, 1994
  • Martine Pradoux, Daniel Mayer, un socialiste dans la Résistance, Atelier, 2002
  • Pierre Péan, Une jeunesse française. François Mitterrand, 1934-1947, Fayard, 1994
  • Pierre Schill, "Jean Burger, un itinéraire pacifiste, antifasciste et résistant en Moselle (1932-1945)"[2]
  • René Vérard, Jean Pierre-Bloch, un Français du monde entier, Corsaire, 1997
  • Jean-Pierre Tuquoi, Emmanuel d'Astier. La Plume et l'Épée, Arléa, 1987
  • Nancy Wood, Germaine Tillion, une femme-mémoire, Autrement, 2003

[modifică] Rezistenţa şi epurarea

  • Marc-Olivier Baruch, Une poignée de misérables. L'épuration de la société française après la Seconde Guerre mondiale, Fayard, 2003
  • Philippe Bourdrel, L'Épuration sauvage 1944-45, Perrin, Paris, 2002
  • Herbert Lottman, L’Épuration (1943–1953), Fayard, 1986
  • Peter Novick, L'Épuration française. 1944-1949, Balland, 1985


Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C5%A3a_francez%C4%83
Unelte personale