Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războaiele Ruso-Turce
1568 — 1570
1676 — 1681
1686 — 1700
1687 — 1689
1695 — 1696
1710 — 1711
1735 — 1739
1768 — 1774
1787 — 1792
1806 — 1812
1828 — 1829
1853 — 1856
1877 — 1878
1914 — 1918


Războiul Ruso-Turc 17871792 a fost războiul dintre Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Rus și Austria pe de alta. Imperiul Otoman planifica ca prin acest război să-și recapete pământurile care au fost anexate la Imperiul Rus ca uramare a Războiului Ruso-Turc din 1768—1774, inclusiv și Crimeea. Războiul s-a finalizat cu victoria rușilor și încheierea Păcii de la Iași.

Preistorie[modificare | modificare sursă]

Ultimii ani de existență a Hanatului Crimeii (1774—1783)[modificare | modificare sursă]

După încheierea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi la 24 iulie 1774, care acorda Hanatului Crimeii independența, Rusia a început să-și retragă trupele de pe peninsulă. Sankt Petersburgul spera să-și extindă influența sa asupra hanatului pe cale diplomatică datorită fidelității față de Rusia a hanului Sahib II Ghirai și simpatiei proruse a fratelui său kalgá (moștenitor) Șahin Ghirai. Însă turcii, încălcând Tratatul din 1774, au încercat să intervină în interesele Hanatului.

Tratatul era foarte dezavantajos pentru Turcia și, astfel, prin propriul lui conținut, nu îi asigura Rusiei o pace de durată cu Imperiul Otoman. Poarta încerca de a se sustrage de la îndeplinirea deplină a Tratatului — nu plătea contribuțiile sau nu permitea trecerea corăbiilor ruse din Arhipelag în Marea Neagră sau făcea agitație în Crimeea, încercând astfel să-și mărească numărul de susținători. Imperiul Rus a fost de acord ca tătarii din Crimeea să recunoască autoritatea sultanului drept cap religios musulman. Acesta i-a permis sultanului să influențeze pe plan politic asupra tătarilor. La sfârșitul lui iulie 1775 turcii și-au adus trupele în Crimeea.

Sahib al II-lea Ghirai, supranumit în Hanat "Mână lungă" în 1771, nu se bucura de simpatia poporului, în principal din cauza aspirației sale spre reforme europene. În martie 1775 a fost detronat de partidul care dorea dependența Crimeii de Turcia și în locul lui a fost întronizat protejatul Turciei [[Deulet Ghirai|Deulet(?) (în rusă Девлет) IV Ghirai]].

Aceste evenimente au mâniat-o pe țarina Ecaterina a II-a, care, din acestă cauză, l-a înlăturat din funcție pe comandantul Armatei a 2-a ruse, Dolgorukov, înlocuindu-l cu general-locotenentul Șerbinin. Ea i-a poruncit în 1776 lui Piotr Rumianțev-Zadunaiski să conducă o parte din armată în Crimeea, să-l înlăture pe Deulet Ghirai și să-l declare Han pe Șahin Ghirai. În noiembrie 1776 cneazul Prozorovskiy a ajuns în Crimeea. Rușii au ocupat cetățile din Crimeea revenite Rusiei conform cu Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, fără nicio opunere. Turcii au fost nevoiți să se retragă, Deulet Ghirai a fugit în Turcia, iar tronul Crimeii a fost obținut de fratele lui Sahib II Ghirai - Șahin Ghirai, în primăvara anului 1777, căruia Rusia i-a înmânat paralel 50.000 ruble și o pensie anuală de 1.000 ruble pe lună. Noul han nu se bucura de supunerea subordonaților săi. Rămânea la putere numai datorită susținerii militare a Rusiei. Șahin Ghirai a stabilit, printre altele, înființarea unei armate regulate în Crimeea, de care a și fost omorât. În rândul armatei nou-formate s-a declanșat o rebeliune.

Turcia s-a folosit de acesta, și Selim III Ghirai, care a fost alungat în 1771 de către Dolgorukov, s-a întors în Crimeea și a fost numit han. În ajutorul lui, Turcia a trimis 8 corăbii. Ecaterina II, ca urmare a acestor evenimente, i-a ordinat lui Rumianțev să-l readucă la putere pe Șahin Ghirai și să înnăbușe răscoala. Pentru executarea acestui ordin a fost desemnat din nou Prozorovskiy.

La scurt timp a avut loc o schimbare de situație la Constantinopol. Ca Mare Vizir a fost desemnat un om pașnic, și la 10 martie 1779, cu Imperiul Otoman s-a semnat o convenție, prin care se confirma Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, și prin care Șahin Ghirai era recunoscut drept han. După aceasta, armata rusă a plecat din Crimeea și aștepta evenimentele de mai departe de la hotare.

Puterea lui Șahin Ghirai, care nu era iubit de popor, nu era vulnerabilă. În iulie 1782, împotiva lui s-a ridicat o răscoală, și Șahin Ghirai a fost nevoit să fugă în Kerci. Turcii au cucerit Tamanul și amenințau cu trecerea armatei lor în Crimeea. Atunci, comandantul armatei ruse la sud, Grigori Potiomkin i-a ordonat vărului său, Pavel Potimkin, să respingă turcii până după Kuban, lui Alexandr Suvorov — să alunge tătarii din Bugeac, iar grafului Anton Belmen de a trece în Crimeea și să instaureze pacea.

În Crimeea era neliniște, mereu se aprindeau revolte, se făceau conspirații, capii religioși făceau agitație pentru Turcia. Atunci, după parerea lui Grigori Potiomkin, Ecaterina II a decis să lichideze Hanatul. Grigori Potiomkin l-a convins pe Șahin Ghirai să se refuze de putere, transmițând-o în mânile Ecaterinei II. Armata rusă a fost concentrată imediat la hotarele turcești, Flota militară rusă apare și în Marea Neagră, iar la 8 aprilie 1783 apare un manifest cu privire la anexarea Crimeii, Tamanului și tătarilor din Kuban la Imperiul Rus. Turcia a fost nevoită să cedeze, și sultanul, în decembrie 1783 a recunoscut peintr-un act formal anexarea teritoriilor date la Imperiul Rus.

Imperiul Otoman și statele europene au recunoscut formal anexarea Crimeii la Imeriul Rus. Teritoriile nou-anexate au fost numite Taurica(rus. Таврида). Favoritul imperatriței, Grigori Potiomkin, cneaz de Taurica, trebuia să se ocupe de popularea teritoriilor, dezvoltarea economiei, construcția orașelor, porturilor, cetăților. Baza principală a Flotului Mării Negre, care se crea, a devenit Sevastopolul.

Tratatul de la Gheorghievsk[modificare | modificare sursă]

24 iulie (4 august) 1783 a fost încheiat un tratat pentru protecția și autoritatea superioară A Rusiei cu regatul unit georgian Kartli-Kakheti (Georgia de Est), conform căruia Georgia de Est a trecut sub protectoratul Rusiei. Tratatul dat rapid a slăbit poziția Iranului și a Turciei în Transcaucazia, distrugând formal speranțele lor în privința Georgiei de Est.

Guvernul Turciei căuta motiv pentru a rupe relațiile cu Rusia. Pașa de Akhaltsikhe îl îndemna pe regele Georgiei Heracle II să se predea sub protectoratul Porții; când acesta a refuzat, pașa a început să organizeze raiduri sistematice pe pământurile regelui georgian. Până la sfârșitul anului 1786 Rusia s-a limitat doar la niște declarații scrise pe această temă, pe care Poarta în majoritate le lăsa fără răspuns.

Alința Austro-Rusă[modificare | modificare sursă]

În 1787 Ecaterina II a făcut un tur triumfal prin Crimeea însoțită de reprezentanții curților străine ale aliatului său, imperatorul Sfântului Imperiu Roman Iosif II, care călătorea incognito (vezi Potemkiniadă). Acest eveniment a prins puternic părerea publică la Istambul, au apărut dispoziții de revanșă, energizate de ambasadorul britanic, că Britania va susține Imperiul Otoman, dacă acesta va începe războiul împotriva Imperiului Rus.

Spre sfârșitul anului 1786 Ecaterina II la fel s-a decis să acționeze mai aspru. Grigori Potiomkin a fost desemnat drept comandant a armatei și a primit dreptul de a acționa la propria discreție. Reprezentantului rus de la Constantinopol, Iacov Bugalkin, i s-a ordonat să ceară de la Poarta Otomană:

  1. ca hotarele regelui georgian, ca supus al Rusiei, să nu fie niciodată deranjate de turci;
  2. ca tătatii din regiunea Kuban să nu atace hotarele rusești.

Cerințele lui Iacov Bugalkin n-au fost ascultate, iar Poarta Otomană, din partea ei cerea, ca Guvernul rus să se refuze de Georgia, să cedeze Turciei 39 de lacuri sărate din apropiere de Kinburn și să-i permită Porții să aibă Consuli în orașele ruse, în special în Crimeea; ca comercianții turci să plătească taxa nu mai mare de 3 %, iar comercianților ruși să le fie interzis să scoată din Turcia produsele turcești și să aibă marinari turci pe corăbiile lor. Deoarece Poarta Otomană cerea un răspuns urgent până la 20 august 1786, situația ostilă era evidentă.

Neașteptând răspunsul de la Bugalkin, Poarta a înaintat o nouă cerință — de a se refuza de Crimeea, întoarcerea ei Turciei și distrugereea tuturor tratatelor în privința ei. Când Bugalkin a refuzat să accepte acestă cerință, a fost închis în Castelul cu Șapte Turnuri (Edikule). Acestă acțiune era echivalentă cu declararea războiului. Ambele părți au început pregătirea perntru război.

Începutul războiului[modificare | modificare sursă]

În 1787 Turcia, folosindu-se de susținerea Marii Britanii, Franței și Prusiei, a înaintat un ultimatul Imperiului Rus de a reinstala vasalitatea Hanatului Crimeii și Georgiei, dar și permisiunea din partea Rusiei de a controla corăbiile care treceau prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. La 13 august 1787 Imperiul Otoman, primind refuz, declară război Rusiei, însă pregătirile Turciei erau nesatisfăcătoare, iar timpul ales erá nepotrivit, deoarece Rusia și Imperiul Austro-Ungar cu puțin înainte de aceasta au încheiat o alianță militară, despre care turcii au aflat prea târziu. Succesele de început ale turcilor împotriva austriecilor în Banat, în scurt timp s-au transformat în insuccese împotriva Rusiei.

Bătălia de la Kinburn[modificare | modificare sursă]

După o săptămâna de la declararea războiului, care s-a început la 13 (24) august 1787, Flota Turcă a atacat 2 nave ruse, în apropiere de Kinburn, și le-a forțat să se retragă în liman. Dar încercările următoare din septembrie și octombrie de a cuceri Kinburnul au fost repinse de detașamentul de 5 000 de soldați de sub conducerea lui Alexandr Suvorov. Victoria de la Kinburn (1 (12) octombrie 1787) a fost prima mare victorie a armetelor ruse în Războiul Ruso-Turc din 17871792. Ea practic a finisat campania anului 1787, deoarece în acel an turcii nu au mai întreprins acțiuni militare. Spre sfârșitul anului 1787, generalul Tekeli a întreprins o incursiune de succes în Kuban. Alte acțiuni militare nu au mai fost întreprunse, deoarece, cu toate că armatele ruse erau de ajuns în Ucraina pentru apărarea țării, ele nu erau gata pentru operațiuni de atac. Armata turcă la fel nu erá pregătită. A doua încercare a turcilor de a cuceri Kinburnul, întreprinsă în iarna 17871788, la fel s-a soldat cu insucces.

Iarna, Rusia a întărit alianța cu Austria, obținând de la imperatorul Iosif II obligația susținerii în declararea războiului Turciei. Turcii, aflând despre pericolul care-i amenința din partea ambelor părți, au decis mai întâi să atace austriecii, cu care sperau să se descurce mai bine, dar împotriva Rusiei să se limiteze, un timp, la întărirea cetăților dunărene și trimiterea flotei pentru susținerea Oceakovului și atacul asupra Hersonului.

Asedierea Hotinului[modificare | modificare sursă]

În Moldova mareșalul Piotr Rumianțev-Zadunaiski a provocat armatei turce un șir de înfrângeri grele, după ce, predecesorul său Aleksandr Golițân a cucerit Iașul și Hotinul.

Primăvara 1788, la sud au fost create 2 armate: principală, sau "A Ecaterinei" (în jur de 80 000 soldați), sub conducerea lui Grigori Potiomkin, care trebuia să cucerească Oceakovul, de unde turcii puteau crea probleme în Crimeea; a doua, Armata ucrainească a lui Piotr Rumianțev-Zadunaiski (până la 37 000 soldați), trebuia să se mențină între Nistru și Bug, să amenințe Benderul și să mențină legătura cu austriecii; în sfârșit, detașamentul generalului Tekeli (18 000) se afla în Kuban pentru apărarea hotarelor ruse din partea estică a Mării Negre.

Asaltul Oceakovului[modificare | modificare sursă]

Intrarea Austriei în război[modificare | modificare sursă]

Campania anului 1789[modificare | modificare sursă]

Campania anului 1790[modificare | modificare sursă]

Campania anului 1791[modificare | modificare sursă]

Pacea de la Iasi

Războiul pe mare[modificare | modificare sursă]

Rezultatele războiului[modificare | modificare sursă]

Razboil s-a incheiat cu victoria Rusilor.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Petrov A. N. Вторая турецкая война в царствование императрицы Екатерины II (în 2 volume). — СПб: 1880

|||||||||