Cauzele războiului polono-sovietic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru detalii, vezi articolul  Războiul polono-sovieticvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

[modifică] Situaţia generală

După încheierea primului război mondial, harta Europei Centrale şi Răsăritene s-a schimbat în mod radical.^[1] Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), prin care Rusia ceda în favoarea Imperiului German toate posesiunile europene pe care Imperiul Rus le cucerise în ultimele două secole, a fost denunţat de guvernul bolşevic în noiembrie 1918, după armistiţiul şi capitularea Germaniei în faţa aliaţilor occidentali, la sfârşitul primului război mondial. Germania, până în momentul capitulării, acordase tuturor teritoriilor cucerite de la Impeiriul Rus o independenţă limitată, creând statele tampon Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus şi Ucraina. Cum înfrâgerea Germaniei a anulat planurile de creare a statelor marionetă din Mitteleuropa, noile state au profitat de şansa pe care le-o acorda istoria pentru obţinerea independenţei depline, în condiţiile în care Rusia era confruntată cu războiul civil. Totuşi, Rusia vedea aceste teritorii ca provincii rebele, dar era prea slăbită pentru a acţiona corespunzător, fiind antrenată în procesul transformării restului teritoriului pe care îl mai controla în ceea ce avea să devină Uniunea Sovietică, prin intermediul revoluţiei din 1917 şi a războiului civil.

Împărţirea Poloniei din 1795. Suprafaţele colorate reprezintă teritoriul Uniunii polono-lituaniene în perioada de maximă putere. Teritoriile colorate cu albastru închis au fost luate de Regatul Prusiei, cele cu verde de Austro-Ungaria, iar cele cu cian de Imperiul Rus.

După succesul insurecţiei din Wielkopolska din 1918, Polonia şi-a restabilit statalitatea pentru prima oară după împărţirea din 1795, punând capăt la 123 de ani de stăpânire a celor trei imperii vecine: Imperiul Rus, Imperiul German şi Imperiul Austro-Ungar. Ţara renăscută ca A doua Republică Poloneză a fost obligată să-şi croiască noile fontiere prin teritoriile foştilor săi ocupanţi. Puterile occidentale, în momentul în care au început să traseze frontierele europene postbelice, după semanrea Tratatului de la Versailles, au făcut acest lucru într-un mod considerat la Varşovia defavolrabil polonezilor. Germania urma să păstreze o bună parte a cuceririlor sale în est. Frontiera apuseană a Poloniei rupea ţara de bazinul carbonifer şi de regiunea industrială din Silezia, ceea ce a dus la izbucnirea insurecţiilor din Silezia din 1919-1921. Linia Curzon, trasată în răsăritul Poloniei, lăsa milioane de polonezi trăitori la est de Bugul de Vest în teritoriile pe care le stăpânea Rusia.

Polonia renăscută, martie 1919

Polonia nu era singura ţară care era prinsă în cursa pentru reîntregire teritorială. Practic toate statele din regiune care îşi cuceriseră independenţa se luptau pentru frontiere: Regatul României era în conflict cu Ungaria pentru Transilvania, Regatul Iugoslaviei era în conflict cu Italia pentru Rijeka, Polonia era în conflict cu Cehoslovacia pentru Cieszyn/Těšín, cu Germania pentru Poznań şi cu Ucraina pentru Galiţia Răsăriteană. Ucrainienii, belaruşii, estonii, lituanienii şi letonii se luptau între ei şi împotriva ruşilor pentru independenţă şi teritorii. ^[2] Influenţa comunistă, care se manifesta crescând, a dus la revoluţii comuniste în München, Berlin, Budapesta şi Prešov. Winston Churchill comenta: "Războiul giganţilor s-a încheiat, războaiele pigmeilor de-abia încep."^[3] Toate aceste conflicte, cu excepţia războiului polono-sovietic, aveau să fie doar scurte războaie de frontieră.

Războiul polono-sovietic a izbucnit mai degrabă din întâmplare decât în urma unei planificări anume, nici Rusia Bolşevică, nici A doua Republică Poloneză neavând pe agendă declanşarea unui război de amploare în afara graniţelor naţionale. ^[4][5] Polonia, care fusese unul dintre cele mai importante teatre de luptă în primul război mondial, era foarte instabilă din punct de vedere politic. După conflictul cu Republica Populară a Ucrainei de Vest din care ieşise victorioasă, a fost angajată în noi conflicte cu Germania (Insurecţiile sileziene) şi cu Cehoslovacia. Guvernul polonez era la începutul existenţei sale şi avea un control redus asupra diferitelor zone de frontieră. Pe teritoriul ţării circulau şase monede diferite, fiecare afectată de propria sa rată a inflaţiei. Economia poloneză era în ruine, lipsurile alimentare erau o problemă comună în ţară, iar în unele regiuni începuse să se manifeste foametea, rata criminalităţii era ridicată, iar ameninţarea unor lovituri de state organizate de diverse facţiuni extremiste era reală.

Nici situaţia din Rusia nu era mai bună. Atenţia guvernului bolşevic era îndreptată în principal spre problemele respingerii contrarevoluţiei Albilor şi a intervenţiei străine. Rusia Bolşevică a supravieţuit cu greu celei de-a doua ierni a blocadei şi foametea devenit un fenomen omniprezent, în acelaşi timp „roşiii” trebuind să facă faţă luptelor foarte grele cu „albii”. Lenin şi guvernul său aveau controlul numai asupra unei zone din Rusia centrală, încercuită din toate părţile de inamici interni sau externi foarte puternici, care interziceau accesul bolşevicilor la lumea exterioară. Chiar dacă bolşevicii ar fi dorit să-şi atace vecinii apuseni, nu ar fi avut putinţa să o facă din motive practice evidente: nu aveau contact direct cu aceşti vecini, fiind total încercuiţi. Deşi primele conflicte de frontieră polono-sovietice aveau să apară în februarie 1919, de-abia peste aproape un an ambele părţi aveau să-şi dea seama că s-au angajat treptat într-un război pe scară largă. ^[4]

[modifică] Motivele lui Piłsudski

Mareşalul Poloniei (din martie 1920) Józef Piłsudski.

Viaţa politică poloneză se afla sub puternica influenţa a omului de stat Józef Piłsudski, care-şi propusese ca principal scop al strădaniilor sale crearea unei federaţii „între mări” (Międzymorze"), care, sub conducerea Poloniei, să cuprindă şi Lituania, Ucraina şi probabil şi alte state din Europa Centrală şi Răsăriteană, apărute pe ruinele imperiilor zdrobite la sfârşitul primului război mondial. Noua federaţie ar fi trebuit, în concepţia lui Piłsudski, să aibă aproximativ frontierele defunctei Uniuni statale polono-lituaniene din secolele al XV-lea – al XVIII-lea. Federaţia trebuia să fie o forţă suficient de puternică, capabilă să respingă orice ameninţare imperialistă germană sau rusă. Pentru a îndeplini asemenea obiective, forţele armate poloneze trebuiau să stăpânească ferm teritorii vaste în răsărit. Totuşi, planurilor lui Piłsudski li s-au opus alţi influenţi politicieni de la Varşovia, cel mai cunoscut fiind Roman Dmowski, care erau în favoarea creării uni stat polonez naţional puternic.

Mai trebuie spus că Polonia nu a avut niciodată intenţia să se alăture intervenţiei aliate în războiul civil rus, nici nu a dorit să cucerească Rusia, (aşa cum făcuse în secolul al XVII-lea, în timpul războiului din 1605-1618). Mai mult chiar, după ce albii au refuzat să recunoască noul stat polonez, forţele poloneze, la ordinul lui Piłsudski, au întârziat sau stopat ofensivele albilor în mai multe ocazii, scăzând presiunea exercitată asupra Rusiei Bolşevice, contribuind astfel la înfrângera Mişcării Albe.

[modifică] Motivele lui Lenin

Liderul sovietic Vladimir Ilici Lenin.

La sfârşitul anului 1919, liderul noului guvern comunist, Vladimir Ilici Lenin, s-a simţit încurajat de victoriile din războiul civil împotriva „albilor” şi împotriva intervenţiei străine, şi a început să privească cu mult mai mult optimism viitorul revoluţiei bolşevice. Bolşevicii acţionau fiind ferm convinşi că procesele istorice aveau să aducă în curând victoria proletariatului mondial, iar existenţa tuturor statelor naţionale avea să fie încheiată prin instaurarea unei comunităţi comuniste universale. Lenin era din ce în ce mai convins că revoluţia va supravieţui şi că în curând se va manifesta victorioasă mai întâi în Europa, şi mai apoi în restul lumii. Principalul imbold care avea să ducă declanşarea conflictului cu Polonia era dorinţa arzătoare a bolşevicilor de a-şi lega revoluţia din Rusia cu mult-aşteptata Revoluţie Germană. Lenin considera că Polonia este doar podul pe care prebuie să-l traverseze Armata Roşie pentru a face legătura dintre cele două revoluţii şi pentru a da în continuare ajutor mişcărilor comuniste din Europa Occidentală. Acest curs al evenimentelor a fost explicit în manifestările ideologice de început ale bolşevicilor. Totuşi, doar după primele succese ale Armatei Roşii de la mijlocul anului 1920, această idee a devenit pentru scurtă vreme politica bolşevică dominantă.

Germania anilor 1918-1920 era frământată de nemulţumiri sociale şi haos politic. În primele 18 luni după abdicarea Kaiserului, Germania a trecut printr-o rebeliune comunistă, proclamarea a două republici locale de tip sovietic (precum Republica Sovietică din München), trei lovituri de stat de dreapta, patru greve generale şi a fost guvernată de guvernele a cinci cancelari. Autoritatea guvernului central era subminată de mişcările separatiste, de controlul puterilor aliate şi de luptele de stradă dintre detaşamentele muncitoreşti înarmate ale Ligii Spartachiste şi ale Partidului Comunist pe de-o parte şi ale forţelor paramilitare de dreapta Freikorps. Înaintarea spre apus a Armatei Roşii ameninţa să distrugă sistemul păcii de la Versailles, şi prin aceasta să elibereze Germania de limitările umilitoare care îi fuseseră impuse. Mulţi germani considerau că o nouă mişcare revoluţionară era un preludiu necesar al luptei pentru scăparea din constrângerile Antantei victorioase. Aşa cum de altfel a remarcat şi Lenin, "A fost un moment în care toată lumea în Germania, inclusiv cei mai negri reacţionari şi monarhişti, declarau că bolşevicii vor fi salvarea lor."

În aprilie 1920, Lenin termina scrierea lucrării "Stângismul", boala copilăriei comunismului, concepută pentru ghidarea revoluţiei în cele câteva luni de dinaintea stadiilor sale finale. Cum starea de spirit a lui Lenin devenise foarte optimistă, el a devenit ultraîncrezător, uneori de-a dreptul mesianic, şi îi era din ce în ce mai greu să reziste tentaţiei de a declanşa un război serios cu Polonia. În conformitate cu convingerile adepţilor lui Lenin, revoluţia în Rusia ar fi fost sortită pieirii dacă nu se sprijinea şi nu sprijinea la rândul ei revoluţiile din Lituania, Polonia şi, cel mai important, din Germania. Problema care se punea printre bolşevicii de frunte nu era dacă podul polonez trebuie să fie traversat, ci când şi cum să se petreacă acest lucru. Lenin a formulat o nouă doctrină a "revoluţiei dinspre exterior". Ofensiva sovietică din Polonia s-ar fi dovedit o şansă pentru a "cerceta Europa cu baionetele Armatei Roşii". Ar fi fost prima pătrundere a Uniunii Sovietice în inima continentului european, prima tentativă de export prin forţă a revoluţiei bolşevice. Lenin afirma la un moment dat: "Trebuie să ne îndreptăm întreaga noastră atenţie spre întărirea Frontului de Vest. Trebuie anunţată o nouă lozincă: Pregătiţi-vă de război împotriva Poloniei!"^[6]

Scopul politic al înaintării Armatei Roşii nu era de cucerire directă a Europei. Armata Roşie putea trimite în luptă în 1920 cel mult 36 de divizii, pentru îndeplinirea unei sarcini pe care cele 150 de divizii ţariste nu au reuşit să o ducă la bun sfârşit în 1914-1917. Scopul politic al atacului sovietic era acela de a aprinde conflictele sociale mocnite şi a provoca revoluţii. Când a fost declanşată principala ofensivă sovietică în aprilie 1920, comandanţilor şi soldaţilor sovietici li s-a spus, şi este foarte probabil ca ei chiar să fi crezut, că doar dacă cuceresc Varşovia şi înfrâng Polonia, "masele oprimate ale proletariatului" se vor ridica la luptă în întreaga lume, iar lupta finală a muncitorimii pentru crearea "paradisului celor care muncesc" avea să se declanşeze. Generalul Mihail Tuhacevski ordona: "Spre vest! Drumul către conflagraţia mondială trece peste cadavrul Poloniei Albe. Mărşăluiţi spre Vilno, Minsk, Varşovia!".^[7]

[modifică] Bibliografie