Operațiunea Kiev (1920)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Parte a Războiul polono-sovietic
Bomardier polonez în Kiev
Bombardier polonez model Breguet 14 pregătit de luptă pe un aerodrom din Kiev
Informații generale
Perioadă aprilie-iunie 1920
Loc Ucraina
Rezultat Victoria sovietică[1]
Combatanți
Flag of Poland.svg A doua Republică Poloneză,
Naval Ensign of Ukraine (1917–1921).svg Republica Populară Ucraineană
Flag of Russian SFSR (1918-1937).svg Rusia Sovietică
Conducători
Józef Piłsudski,
Edward Rydz-Śmigły
Alexandr Egorov, Semion Budionnîi
Efective
8 divizii de infanterie, 1 divizie de cavalerie, 2 divizii ucrainene cu efectivele incomplete 8 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie, Armata I de cavalerie
Pierderi
necunoscute necunoscute

Operațiunea/Ofensiva Kiev din 1920 este considerată a fi scânteia care a aprins conflictul cunoscut cu numele de războiul polono-sovietic.[1] A fost o încercare a nou apărutului stat polonez condus de Józef Piłsudski de ocupare a Ucrainei răsăritene și centrale,[1] țară sfâșiată atât de conflictele dintre facțiunile interne, cât și de intervenția străină (Rusia Bolșevică).

Obiectivul declarat al operațiunii a fost crearea unei Ucraine independente, stat satelit al Poloniei,[2] deși cea mai mare parte a populației ucrainene era ambivalentă, de vreme ce mulți vedeau înaintarea poloneză ca pe o nouă ocupație[3] și Ucraina se subordona politic Poloniei,[4] în vreme ce alții salutau forțele aliate polono-ucrainene ca pe eliberatori.[5] Ucrainenii divizați au luptat de ambele părți în acest conflict.[6]

Campania a fost purtată de armata poloneză aliată cu forțele Republicii Populare Ucrainene sub conducerea naționalistului Simon Petliura, din aprilie până în iunie 1920, împotriva bolșevicilor, care doreau să ocupe teritorii pentru formarea RSS Ucrainene. Armata Roșie avea în rândurile ei numeroși ucraineni. Campania, inițial un succes al polonezilor, care au reușit să ocupe Kievul pe 7 mai 1920, a sfârșit printr-un eșec. Ambivalența atitudinii populației ucrainene [7][8] i-a împiedicat pe Piłsudski și Petliura să câștige sprijinul la care se așteptaseră, iar forțele poloneze și naționaliștii ucraineni au fost forțați să se retragă datorită presiunii exercitate de contraofensiva Armatei Roșii.

Preparativele de luptă[modificare | modificare sursă]

Generalul polonez Listowski (stânga) și liderul ucrainean exilat Simon Petliura (primul din stâga)
Afiș propagandistic sovietic prezentând aliața polono-ucraineană. Textul în ucraineană este: „Coruptul Petliura a vândut Ucraina moșierilor polonezi. Moșierii ard și jefuiesc Ucraina. Moarte moșierilor petliuriști!”

Republica Populară Ucraineană, aflată sub atacul diferitelor forțe de la începutul anului 1919, avea întreg teritoriul național sub controlul altor puteri: Albii lui Denikin, armatele bolșevice, armatele partizanilor (care încercau să ocupe un teritoriul cât mai întins, ca și numeroase bande înarmate lipsite de orice orientare politică, plus Polonia. Forțele liderului naționalist exilat Simon Petliura, care reprezenta în mod formal Republica Populară Ucraineană, controla numai o mică fâșie de teren lângă granița poloneză.[9] În asemenea condiții, Piłsudski nu a avut nicio greutate în a-l convinge pe Petliura să se alieze cu Polonia, în ciuda numeroaselor conflicte teritoriale dintre cel două națiuni.[2] Pe 21 aprilie, cei doi lideri a semnat Tratatul de la Varșovia. În schimbul acceptătii graniței comune pe râul Zbruch, recunoscând astfel ultimele achiziții teritoriale ale polonezilor, obținute în urma victoriei din războiul polono-ucrainean, (prin care se zdrobise inițiativa creării unei republici vest-ucrainene în Volînia și Galiția, zone populate majoritar de ucraineni, dar cu o foarte importantă minoritate poloneză), Petliura a primit promisiunea unui ajutor militar pentru recucerirea teritoriilor ocupate de bolșevici, inclusiv al Kievului, unde și-ar fi asumat din nou conducerea Republicii Populare Ucrainene. Ca urmare a restaurării formale a independenței Ucrainei, republica ucraineană urma să-și subordoneze armata și economia Varșoviei [2] Prin intrarea în federația est și central europeană "Międzymorze" condusă de polonezi, Piłsudski dorea ca Ucraina să fie o zonă tampon între Polonia și Rusia, iar nu un teritoriu dominat de ruși la nou createle granițe poloneze.[10][11] Prevederi separate din tratat garantau drepturile minorităților poloneze și ucrainene din cele două state, care se obligau reciproc să nu semneze înțelegeri internaționale care să le aducă una împotriva celeilalte.[2][9][12]

Tratatul a fost urmat de semanrea de către Petliura și Piłsudski pe 24 aprilie a unei aliațe oficiale. În aceeași zi, Polonia și RPU au declanșat Operațiunea Kiev, care avea ca scop securizarea teritoriului pentru guvernul lui Petliura și crearea unei zone tampon între Polonia și Rusia. 65.000 de soldați polonezi și 15.000 de soldați ucraineni[13] au luat parte la expediția inițială, al cărei obiectiv militar principal era depășirea prin flanc a forțelor bolșevice și distrugera lor dintr-o singură lovitură. După cucerirea unei victorii în sud, Marele Stat Major polonez a planificat o retragere rapidă a Armatei a III-a și întărirea frontului de nord, unde Piłsudski aștepta să se dea principala bătălie cu Armata Roșie. Frontul de sud era apărat de forțele ucrainene aliate cu polonezii. Pe 7 mai, forțele polono-ucrainene au intrat în Kiev.

Campania militară[modificare | modificare sursă]

Europa Centrală și Răsăriteană în decembrie 1919, înainte de atacul polonez.
Operațiunea Kiev în punctul de maximă dezvoltare, iunie 1920.
Succesul ofensivei sovietice, începutul lunii august 1920

Înaintarea polono-ucraineană[modificare | modificare sursă]

Forțele lui Pilsudski erau împărțite în trei armate. De la nord la sud, acestea erau Armatele a III-a, a II-a și a VI-a, cu forțele ucrainene încadrată în Armata a VI-a poloneză. Lor trebuia să le facă față Armatele a XII-a și a XIV-a de sub comanda lui Alexandr Egorov. Pilsudski a atacat pe 25 aprilie și a cucerit Jitomirul a doua zi. În aproape o săptămână, Armata sovietică a XII-a a fost distrusă în cea mai mare parte. În sud, Armata a VI-a poloneză și forțele ucrainenilor au împins Armata a XIV-a sovietică afară din Ucraina centrală și au cucerit Vinniția.[9] Forțele combinate polono-ucrainene au cucerit Kievul pe 7 mai, trebuind să înfrângă doar o rezistență slabă. Pe 9 mai, trupele poloneze au sărbătorit cucerirea Kievului prin organizarea unei parade a victoriei pe principala stradă a orașului. Locuitorii capitalei au privit cu o totală lipsă de entuziasm această demonstrație de forță, de vreme ce nu ucrainenii lui Petliura mărșăluiau victorioși, ci polonezii lui Piłsudski, pe care populația îi considera doar altă armată de ocupație.[3] După încheierea paradei, forțele poloneze s-au retras totuși din oraș, iar controlul capitalei a fost preluat de divizia a VI-a ucraineană, aflată la ordinele guvernului lui Petliura.[14].

Succesul campaniei politice aliate polono-ucrainene depindea de crearea unei armate ucrainene puternice, capabilă să învingă forțele sovietice, care acționau în Ucraina. După succesul inițial, campania s-a încheiat cu un eșec. Populația locală era sleită de ostilități după câțiva ani de război, iar efectivele armatei ucrainene nu au depășit niciodată două divizii, în principal datorită atitudinii ambivalente a ucrainenilor față de alianță. Petliura nu a fost capabil să recruteze mai mult de 20.000 de soldați, un număr absolut insufiecient pentru a face față forțelor sovietice.

Armata bolșevică a reușit, în ciuda înfrângerilor de început, să evite distrugerea totală. Ofensiva poloneză s-a încheiat la Kiev, și doar un mic cap de pod a fost stabilit pe bancul estic al râului Nipru.

Contraatacul sovietic[modificare | modificare sursă]

Înaintarea polono-ucraineană a trebuit să facă în scurtă vreme contraatacul Armatei Roșii. Pe 24 mai 1920, forțele polono-ucrainene au fost atacate pentru prima oară de faimoasa Armată I de cavalerie condusă de Semion Budionnîi. După numai două zile, cavaleria sovietică, sprijinită de două mari unități componente a Armatei a XII-a rusă, au atacat forțele poloneze din jurul Kievului. După o săptămână de lupte grele în sudul orașului, asaltul rus a fost respins, iar liniile apărării au fost refăcute. Pe 3 iunie 1920, a fost declanșat un nou atac sovietic în nordul orașului.

Între timp, spionajul polonez era la curent cu pregătirile de contraofensivă ale rușilor, iar comandantul suprem polonez, Józef Piłsudski, a ordonat comandantului polonez al frontului ucrainean, generalul Antoni Listowski, să se pregătească pentru o retragere stategică. Din puctul de vedere al Marelui Stat Major de la Varșovia, era clar că nou creata armată poloneză era prea slabă ca să ducă atât ofensiva din sud, cât și să facă față ofensivei pregătită de bolșevici în Belarus. Comandantul Armatei a III-a poloneze din apropierea Kievului, generalul Edward Rydz-Śmigły, căuta să găsească o metodă să respingă viitoarea ofensivă rusă, mai degrabă decât să se retragă, și a propus Marelui Stat Major retragerea tuturor trupelor la Kiev și apărarea până la sosirea ajutoarelor. Planul lui a fost respins de Piłsudski, care era conștient de faptul că nu putea fi pregătită nicio unitate pentru sprijinirea apărătorilor Kievului în perioada imediat următoare. Comandantul suprem polonez și-a repetat ordinul de retragere a Armatelor a III-a și a VI-a poloneze din zona orașului Kiev.

Generalul Rydz a organizat o serie de contraatacuri tactice pentru acoperirea retragerii de amploare a polonezilor. Atacurile repetate ale cavaleriei căzăcești de sub comanda lui Budionnîi a însoțit retragera generală a polonezilor pe întreg frontul. Pe 13 iunie, Kievul a fost ocupat de bolșevici.

Mai înainte de terminarea retragerii, armata poloneză a distrus ambele poduri de peste Nipru din Kiev.[15] Propaganda sovietică a pretins că trupele poloneze în retragere au distrus cea mai mare parte a infrastructurii capitalei ucrainene, inclusiv stații de cale ferată și obiective de importanță crucială pentru buna funcționare a orașului, (uzina electrică, canalizarea, rețeaua de apă potabilă, etc.) [16] Polonezii au respins acuzațiile conform cărora ar fi comis asemenea acte de vandalism, afirmând că singurul act de distrugere deliberată a fost aruncarea în aer a podurilor peste Nipru, și aceasta strict din rațiuni militare.[2] Într-o carte relativ recentă a istoricului rus Mihail Meltiuhov, s-a reafirmat faptul că polonezii ar fi comis acte de vandalism în Kiev.[17] Nu există nicio confirmare a acestor fapte în sursele aflate la dispoziția cercetătorilor din zilele noastre, care să confirme distrugerile din Kiev. [18] [19] [20]

Înaintarea sovietică în Ucraina a fost caracterizată de masacre ale civililor și incendierea unor întregi sate, în principal de către cazaci, acțiuni care urmăreau sperierea populației ucrainene. În spatele liniilor poloneze, forțele mobile sovietice au distrus căi ferate, au spânzurat persoane bănuite că-i ajută pe polonezi și petliurișiti și au tăiat liniile telegrafice.[21] Până la sfârșitul acțiunii de „pacificare” a Ucrainei, care a durat din 1920 până în 1922, sovieticii au făcut cam 10.000 de victime dintre civilii ucraineni.[22] în același timp, Isaac Babel, corespondent de război acreditat pe lângă Armata Roșie, a descris în jurnalul său atrocitățile comise de polonezi și aliații lor în timpul retragerilor, în special împotriva populației evreiești, care suferit de pe urma numeroaselor pogromuri făptuite de polonezii în retragere.[23]

Datorită faptului că retragerea a fost începută mult prea târziu, forțele lui Rydz s-au trezit într-o situație foarte dificilă. Grupurile comandate de Golikov și Iakir, dar și Armata I de cavalerie, au reușit să cucerească câte puncte de o mare importanță strategică din spatele liniilor poloneze, existând riscul ca aceștia din urmă să fie încercuiți. Până la urmă, datorită lipsei unor acțiuni de recunoaștere corespunzătoare, a comandanților slabi, dar și a conflictelor din conducerea armatelor sovietice, unitățile polono-ucrainene au reușit să se retragă cu efectivele aproape întregi. Acest rezultat al operațiunii a fost la fel de surprinzător pentru ambele părți angrenate în conflict. Deși polonezii au reușit să se retragă pe pozițiile inițiale, ei au rămas blocați în Ucraina și nu au mai avut suficientă putere să ajute frontul polonez din nord, care trebuia să facă față în curând ofensivei sovietice. Pe de altă parte, ofensiva sovietică nu și-a atins obiectivele, iar forțele bolșevice au fost obligate la rândul lor să rămână în Ucraina și să ducă lupte grele în zona orașului Lwów.

Ca urmare a înfrângerii din Ucraina, guvernul polonez al premierului Leopold Skulski și-a dat demisia pe 9 iunie, iar criza politică de la Varșovia a durat toată luna. Propaganda bolșevică (și mai apoi cea sovietică), a folosit Operațiunea Kiev pentru a-i portretiza pe polonezi ca „agresori imperialiști”.[24]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Rezultatul operațiunilor polonezilor și bolșevicilor în Ucraina sunt încă subiect de dispută. Beligeranții nu și-au forțat openenții să lupte într-o bătălie decisivă, nu au reușit să-și depășească prin flanc, încercuiască și distrugă inamicul – principalul obiectiv al ambelor forțe implicate în luptă. Totuși, polonezii s-au retras din Kiev, iar înaintarea rușilor a fost o lovitură mortală aplicată planurilor lui Józef Piłsudski pentru crearea unei Ucraine independente, parte a federației "Międzymorze". Din acest punct de vedere, operațiunea poate fi considerată o înfrângere a polonezilor conduși de Piłsudski și a naționaliștilor lui Petliura.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Vedeți și: Russo-Polish War în Encyclopædia Britannica
    [Acest război a fost un] conflict militar între Rusia Sovietică și Polonia, prin care s-a căutat luarea în stăpânire a Ucrainei [...] Deși ostilitățile dintre cele două țări datau din 1919, conflictul a început în momentul în care șeful statului polonez, Józef Pilsudski, a format o alianță cu liderul naționalist ucrainean Simon Petliura (21 aprilie 1920) și forțele lor combinate au început să se reverse peste Ucraina, ocupând Kievul pe 7 mai.
  2. ^ a b c d "Deși [Republica Populară Ucraineană] era incapabilă să contribuie cu putere la ofensiva poloneză, putea să ofere un anumit paravan pentru agresiunea clară implicată. Varșovia nu a avut nicio dificultate în convingerea unui Petliura lipsit de putere să semneze o alianță. Prin aceasta el a abandonat orice pretenție asupra tuturor teritoriilor [...] pretinse de Pilsudki. În schimb, polonezii au recunoscut suveranitatea RPU asupra teritoriilor pretinse de aceasta, inclusiv acelea din interiorul frontierelor poloneze din 1772 – cu alte cuvinte, cea mai mare parte a teritoriilor pretinse de Polonia de la Rusia Sovietică. Petliura și-a luat angajamentul să nu semneze niciun angajament internațional împotriva Poloniei și a garantat drepturi culturale depline polonezilor trăitori în Ucraina. Acordurile economice și militare suplimentare subordonau economia și armata ucrainene controlului Varșoviei "
    Richard K Debo, Survival and Consolidation: The Foreign Policy of Soviet Russia, 1918-1921, pp. 210-211, McGill-Queen's Press, 1992, ISBN 0-7735-0828-7.
  3. ^ a b Tadeusz Machalski, pe atuci cu gradul de căpitan, (viitorul atașat militar polonez la Ankara) scria în jurnalul său: "Poporul ucrainean, care vedeau în capitala lor un general străin cu armata poloneză în locul lui Petliura conducându-și propria armată, nu vedea asta ca pe un act de eliberare, ci ca pe o versiune unei noi ocupații. De aceea, ucrainenii, în loc de entuziasm și bucurie, priveau în tăcere posomorâtă și, în loc să alerge la arme pentru a-și apăra libertatea, rămâneau spectatori pasivi." Citat din: "Personalități ale secolului al XX-lea. Józef Piłsudski: liderul care a creat un stat pentru sine," Zerkalo Nedeli , de pe în rusă și în ucrainiană.
  4. ^ "Programul "federalist" al lui Josef Pilsudski, un politician polonez socialist și cu cea mai mare autoritate din secolul al XX-lea, nu era mai influent și mai popular decât conceptul [democrat național]. Esența acestui program era aceea că, după răsturnarea țarismului și dezintegrarea Imperiului Rus, în Europa Răsăriteană trebuia creată o Polonie tare, puternică și întinsă. Ar fi fost reîncarnarea Rzeczpospolitei pe principii "federative". Acest nou stat ar fi trebuit să încludă teritoriile poloneze, lituaniene, belaruse și ucrainene. Rolul conducător ar fi trebuit, desigur, să fie acordat elementului etnic, politic, economic și cultural polonez. În ciuda faptului că programul nu a reușit să dea o soluție în cazul în care populația nu ar fi dorit să se alăture Rzeczpospolitei, socialiștii au proclamat intrarea voluntară în viitorul stat."
    Oleksandr Derhachov (editor), "Statalitatea ucraineană în secolul al XX-lea: Analiză istoprică și politică", capitolul: "Ucraina în conceptul polonez de politică externă", 1996, Kiev, ISBN 966-543-040-8
  5. ^ Davies, Norman (1996). Europe: A History. Oxford: Oxford University Press. pp. 935. ISBN 0-19-820171-0 
  6. ^ Peter Abbot. "Ukrainian Armies 1914-55", capitolul "Ukrainian Soviet Socialist Republic, 1917-21", Osprey, 2004, ISBN 1-84176-668-2
  7. ^ "În practică, [Pilsudski] a fost angajat într-un proces de cucerire, la care lituanienii și ucrainenii (cu excepția celor învinși de bolșevici și care nu aveau la cine să apeleze decât la Pilsudski) s-au opus cu amărăciune)."
    Roshwald, Aviel (2001). Ethnic Nationalism and the Fall of Empires: Central Europe, the Middle East and Russia, 1914-1923. Routledge. ISBN 0-415-24229-0. http://books.google.com/books?ie=UTF-8&vid=ISBN0415242290&id=qPyer6Pks0oC&pg=PA164&lpg=PA164&dq=%22Peace+of+Riga%22&vq=bitterly+resisted&sig=O-9FXzZz2mDsX8Gm9U7QwcCYO2s 
  8. ^ "Bolșevicii au potopit Ucraina, forțându-l pe atamanul Semion Petliura să semneze o alianță cu Pilsudski, acceptând stăpânirea poloneză asupra Lwowului și o posibilă participare la federația lui Pilsudski. Pe 7 mai, armata poloneză a eliberat Kievul cu intenția de a da orașul lui Petliura, în cadrul federației polono-ucrainene. Pe 5 iunie, bolșevicii erau înapoi în Kiev. Problema cea mai mare care l-a împiedicat pe Pilsudski să păstreze Kievul și să creeze federația visată a fost lipsa de voință a locuitorilor Ucrainei să se grăbească să-i ajute pe Petliura și forțele sale naționaliste. Cei mai mulți ucraineni nu aveau nicio idee despre ceea ce sunt bolșevicii și au fost ușor manipulați de ruși. De altfel, cei mai mulți ucraineni erau oameni foarte simpli, care-și mai aminteau vremurile iobăgiei, care le fusese impusă de nobilimea poloneză (șleahta). Ei credeau că Pilsudski este un alt magnat polonez, așa cum erau cei din secolul al XVIII-lea. De aceea, Petliura nu a putut aduna mai mult de 30.000 de soldați. ". Marshal Jozef Pilsudski. Messiah and Central European Federalist.
  9. ^ a b c Watt, Richard (1979). Bitter Glory: Poland and its Fate 1918-1939. New York: Simon and Schuster. pp. 119. ISBN 0-671-22625-8 
  10. ^ "Nou creatul stat polonez era mult mai preocupat de extinderea granițelor sale către est și sud-est ("între mări") decât de ajutorarea statul lui Petliura aflat în agonie. ("A Belated Idealist." Zerkalo Nedeli. în rusă și în ucraineană.)
    Despre Piłsudski se spune că ar fi declarat: "După obținerea independenței poloneze, vom vorbi și despre mărimea Poloniei". (ibid)
  11. ^ Cu o lună înainte de moartea sa, Pilsudski a spus aghiotantului său: "Viața mea este irosită. Nu am reușit să creez o Ucraină liberă de ruși."
    <Oleksa Pidlutskyi, Postati XX stolittia, (Personaități ale secolului alXX-lea), Kiev, 2004, ISBN 966-8290-01-1, Library of Congress Control Number 20-04440333. Capitolul "Józef Piłsudski: Liderul care a ceat un stat pentru sine", retipărită în săptămânalul Zerkalo Nedeli, Kiev, 3-9 februarie 2001, în rusă și în ucraineană.
  12. ^ Kubijovic, V. (1963). Ukraine: A Concise Encyclopedia. Toronto: University of Toronto Press. p. 766 
  13. ^ Subtelny, Orest (2000). „Twentieth Century Ukraine: The Ukrainian Revolution: Petliura's alliance with Poland”. Ukraine: A History. Toronto: University of Toronto Press. pp. 375. ISBN 0-8020-8390-0 
  14. ^ Kutrzeba, T. (1937). Wyprawa kijowska 1920 roku. Warsaw: Gebethner i Wolff 
  15. ^ Fording the Dnipro. The past, present and future of Kyiv's bridges”. The Ukrainian observer, nr. 193. http://www.ukraine-observer.com/articles/193/324. 
  16. ^ Кузьмин Н.Ф. (1958). Крушение последнего похода Антанты. Moscova. pp. 64–65 
    Из истории гражданской войны. Т. 3.. Moscova. 1961. pp. 266–269 
    Пшибыльский А. (1931). Войны польского империализма 1918—1921. Moscova. pp. 152–153 
    Przybylski, Adam (1930). Wojna polska, 1918-1921. (în poloneză). Varșovia: Wojskowy Instytut Naukowo-Wydawniczy. LCCN 55053688 
    Мельтюхов, Михаил Иванович ) (2001). Советско-польские войны. Военно-политическое противостояние 1918—1939 гг.. Moscova: Вече. ISBN 5-699-07637-9. http://militera.lib.ru/research/meltyukhov2/index.html 
  17. ^ ‘Eșecul armatei poloneze nu a făcut decât să ațâțe vandalismul ei răzbunător. [...] În oraș, [polonezii] au deteriorat uzina electrică, sistemul de canalizare și gările de cale ferată, atât cea de marfă cât și cea de călători. Guvernele Rusiei și Ucrainei Sovietice au subliniat într-o notă din 11 iunie adresată țărilor Antantei următoarele "... Catedrala magnifică a Sfântul Vladimir, această perlă unică a arhitecturii religioase ruse și unicul monument cu frescele neprețuite de Vasnețov, au fost distruse de polonezi în retragerea lor, numai din răzbunare..."’
    (din cartea llui Meltiuhov)
  18. ^ Kievenergo. http://www.kievenergo.com.ua/history.php?artid=85. 
  19. ^ oldkyiv.org.ua. http://www.oldkyiv.org.ua/data/railstation.php?lang=ua. 
  20. ^ swrailway.gov.ua. http://www.swrailway.gov.ua/ru/vokzal.html. 
  21. ^ ‘După ce au străpuns frontul, cavaleria lui Budionnîi a devastat spatele frontului inamic – incendiind, ucigând și jefuind în drumul lor. Acești cavaleriști roșii au inspirat o teamă aproape paralizantă în rândurile oponenților lor [...] numele lui Budionnîi și al cazacilor înspăimânta populația ucrainană, care a adoptat o atitudine de neutralitate sau chiar de ostilitate față de Petliura și polonezi..."’
    Richard Watt, Bitter Glory: Poland and its fate 1918-1939, 1979, New York: Simon & Shuster. ISBN 0-671-22625-8
  22. ^ Courtois, Stephane; Werth, Nicolas; Panne, Jean-Louis; Paczkowki, Andrzej; Bartosek, Karel; Margolin, Jean-Louis (1999). The Black Book of Communism. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press. ISBN 0-674-07608-7
  23. ^ Jurnalul de război al lui Isaac Babel (1920 Diary, Yale, 2002, ISBN 0-300-09313-6) oferă mărturii ale autorului legate de aceste evenimente. pag. 4, pag. 10, p. 26, pag. 33 ,pag. 57, pag. 84
  24. ^ Janusz Szczepański, Kontrowersje wokół bitwy warszawskiej 1920 roku (Controverse în legătură cu Bătăia de la Varșovia din 1920). Mówią Wieki, versiunea online.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Lech Wyszczelski (1999). Kijów 1920. Varșovia: Bellona. ISBN 83-11-08963-9 
  • Norman Davies (2003). White Eagle, Red Star: The Polish-Soviet War, 1919–20. London: Pimlico. ISBN 0-7126-0694-7 
  • Józef Piłsudski (1937–1991). Pisma zbiorowe (Opere alese). Varșovia: Krajowa Agencja Wydawnicza (retipărire). ISBN 83-03-03059-0 
  • Mihail Tuhacevski (1989). Conferințe la Academia Militară din Moscova 7 -10 februarie 1923 în: Pochód za Wisłę. Łódź: Wydawnictwo Łódzkie. ISBN 83-218-0777-1 
  • Subtelny, Orest (1988). Ukraine: A History. Toronto: University of Toronto Press. ISBN 0-8020-8390-0 
  • Janusz Cisek (1990). Sąsiedzi wobec wojny 1920 roku. Wybór dokumentów. (Atitudinea vecinilor față de războiul din 1920. Colecție de documente.). London: Polish Cultural Foundation Ltd. ISBN 0-85065-212-X 
  • Isaac Babel (2002). Red Cavalry.. New York: W.W. Norton & Company. ISBN 0-393-32423-0 

Bibliografie online[modificare | modificare sursă]