Calendarul ebraic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Calendar

Calendarul ebraic este calendarul anual folosit în religia iudaică. Ca și calendarul chinezesc, este un calendar lunisolar, care se bazează atât pe un ciclu lunar cât și pe unul solar (care definește anii). Aceasta contrastează cu calendarul gregorian, care sa bazează doar pe ciclul solar, sau cu calendarul musulman, care este pur lunar.

Anul solar și anul lunar[modificare | modificare sursă]

Epoca antică[modificare | modificare sursă]

În general se deosebesc două feluri de an, în funcție de baza calendarului: după mersul soarelui sau după mersul lunii.

  • a) anul solar – de aproximativ 365 de zile și un sfert, număr care poate fi obținut prin diferite combinări de luni; astfel în Egipt erau 12 luni a cțte 30 de zile, cărora li se adăugau 5 zile suplimentare; spre deosebire de calendarul gregorian (sau mai exact spus, calendarul iulian reformat), în care anul solar are 12 luni de câte 28/29, 30 și 31 de zile.
  • b) anul lunar – bazat pe luni lunare (luni selenare) de câte 29 de zile și jumătate, ceea ce contează, deoarece totalul este de aproximativ numai 354 de zile; restul zilelor care se tot adună în fiecare an, face imposibilă orice corespondență între lună și anotimp, astfel că luna se mută de la un anotimp la altul, an de an (așa cum este de exemplu luna „ramadan” în calendarul musulman și azi).

Să se evite această deplasare, deseori se folosea un an mixt: solar și lunar; corectându-se astfel decalajul (între 2 ani se intercala, din când în când, câte o lună suplimentară; de obicei weabib) astfel ca luna lunară să cadă mereu – mai mult sau mai puțin – în același anotimp.

Epoca dinainte de exil[modificare | modificare sursă]

Evreii, ca de altfel majoritatea semiților din antichitate, aveau un astfel de calendar bazat pe ciclul lunii (cf. Psalmul 104,19), dar corectat din când în când, în așa fel încât fiecare lună să cadă totdeauna în același anotimp. Într-adevăr, fiecare lună era o „lunațiune”. În antichitate numeau această perioadă de zile „lună” sau „lunațiune” (cf. Calendarul din Ghezar; Siracide 43,6-8); în ebraică yerah. Cu toate acestea, începând cam cu epoca monarhică, luna a fost numită cu ebraicul hodeș (nouă, lună nouă), deoarece în acea perioadă zilele erau numărate în raport cu luna nouă.

Caracterul lunar al anului iudaic reiese și din faptul că începutul fiecărei luni era determinat de observarea (vederea) directă a lunii noi și că în fiecare lună erau celebrate: sărbătoarea lunii noi și sărbătoarea lunii pline (ca în mai toate celelalte țări din Orientul Mijlociu).

Se observă, de altfel, că și azi principalele sărbători ebraice sunt celebrate în ziua (sau mai exact, în noaptea) cu lună plină: exemplul cel mai grăitor este Paștele.

Anul (ebr. Șana) ebraic avea 12 luni lunare (cf. 1Regi 4,7; 1Cronici 27,1-15; Geneză 52,31; Ezechiel 32,1; Daniel 4,26).

În cele mai vechi timpuri anul începea toamna (cf. Exod 23,16; 34,22) aproape de Sărbătoarea recoltei (cu privire la acest aspect sunt interesante și aluziile la „campaniile militare” care se verificau la „reîntoarcerea anului”: cf. 2Samuel 11,1; 1Regi 20,22,26; ceea ce corespundea mai mult sau mai puțin cu ritmul anului agricol, dat fiind faptul că cea mai mare parte a cultivatorilor pământului – excepție, culesul măslinelor – culegeau roadele câmpurilor prin septembrie). Ritmul lucrărilor agricole marca viața celor mai mulți israeliți și existau adevărate și proprii calendare agricole care indicau activitatea principală a fiecărei luni (cf. calendarul de la Ghezer).

La începutul epocii monarhice, însă, numele lunilor de origine cananee, par să fi fost puse în legătură cu fenomenele naturale: într-adevăr, cunoscute în mod cert sunt numai lunile: aviv (martie-aprilie); bul (octombrie-noiembrie); ziv (aprilie-mai) și eitanim (septembrie-octombrie), unii cercetători consideră că acestora li se poate adăuga și: „gib’ol” (februarie-martie, cf. Exod 9,31) și „’apilot” (alt apelativ al lunii aprilie-mai (?), cf. Exod 9,32), dar aceste ultime două propuneri rămân nesigure.

Anul și numele lunilor par să fi fost aceleași în Iudeea și în Israel; totuși, întrucât autoritatea politică trebuia să decidă intercalarea lunilor suplimentare, din când în când, ca astfel anul să rămână în ritmul anotimpurilor și cum cele două regiuni nu mai depindeau de o unică autoritate politică, se pare că a apărut foarte repede diferența de o lună între anul lui Israel și cel al lui Iuda (cf. 1Regi 12,32).

Modul, obiceiul tradițional de a începe anul toamna și de a numi lunile conform fenomenelor naturale dispare în epoca monarhică (probabil prin sec. al VII-lea î.e.c.). dincolo de finalul cărților 1,2Regi și Ieremia, sfârșitul epocii monarhice, pentru a numi luna (lunațiuna) nu se mai folosește yerah ci hodes, iar fiecare lună în parte nu mai are un nume propriu, ci sunt desemnate cu numeralul ordinar: prima, a doua etc. – așa cum atestă clar ostraka de la Arad.

În plus, anul nu mai începe toamna dar primăvara (asemeni anului mesopotamic din acea perioadă). Ostraka de la arad atestă cât se poate de clar că această schimbare a calendarului a fost și în Țara Israel înainte de exil.

Epoca exilului și persană[modificare | modificare sursă]

Calendar astronomic

Exilul și redactarea sacerdotală a textelor din acea vreme nu fac altceva decât să confirme această schimbare fundamentală a calendarului. Într-adevăr, a început să se folosească apelativele babiloniene a diferitor luni: nisan, iyar, sivan, tammuz, av, elul, tișri, marchesvan, casleu, tevet, șevat și adar; intercalarea unei luni suplimentare se realizează – în general – la sfârșitul anului adăugându-se a doua lună adar: weadar.

În epoca exilului influența astronomiei mesopotamiene s-a făcut simțită clar asupra redactării sacerdotale, care acordă mare importanță datărilor; între altele dă și numărul de zile al anului solarindicând viața „patriarhului” Enoh de 365 de ani (cf. Geneză 5,23).

Se pare că în Babilon, pe la 480 î.e.c., a fost fixat ciclul de 19 ani, care conține adăugarea a 7 luni weadar, ca să coincidă anul lunar cu cel solar. În calendarul ebraic acest ciclu va fi recunoscut și aplicat oficial numai din a doua jumătate a sec. al IV-lea î.e.c.; în mod neoficial, însă, a fost aplicat cu mult înainte.

Epoca elenistă[modificare | modificare sursă]

Începând cu epoca elenistă, folosirea calendarului seleucid și a numelui macedonian al lunilor este atestat sporadic în cărțile târzii (cf. 2Macabei 11,21.30.33.38; Tobia 2,12): Distro; Xantico; Dioscurințio.

Pentru aceeași perioadă scrierile de la Qumran, în suluri precum: Cartea lui Enoh etiopiană, Cartea Jubileelor ș.a., transmit un calendar total diferit stât de cel sacerdotal cât și de cel seleucid: în mod esențial era un calendar aproape în întregime solar, compus din 364 de zile bazat pe ritmul săptămânii; anul avea 52 de săptămâni, împărțite în 3 trimestre de 14 săptămâni fiecare cu luni a câte 29, 30 și 31 de zile.

Cu acest fel de calendar sărbătorile reveneau mereu în aceeași zi a săptămânii.

Anul religios[modificare | modificare sursă]

Același unic an, numit însă religios deoarece era ritmat de sărbători. Aceste sărbători, la origine deseori legate de activitățile pastorale și agricole, cu unele mici modificări și adaptăriile inerente, a reușit să se păstreze în decursul istoriei în pofida concepțiilor diferite ale anului (cum s-a văzut mai sus).

Astfel, Sărbătoarea Paștelui, în care era sacrificat un miel și căreia îi era asociată Sărbătoarea Azimilor (cf. Exod 12,1-20) și oferta primului snop (cf. Levitic 23,10) la începutul secerișului, este fixată la luna plină a primăverii, în ziua a 14 a lunii abib, lună care este precizată ca „prima lună a anului” (cf. Exod 12,2; Levitic 23,5) și care, în cartea Estera (3,7) este identificată ca fiind luna nisan.

Calendarul sărbătorilor ebraice este:

La sărbătorile Pesah, Șavuot și Sucot credincioșii trebuiau să facă pelerinaj la Ierusalim.

Acestea sunt așa numitele „sărbători fericite”.

acestea sunt zilele de penitență națională, din care bineînțeles că nu lipsește Iom Kipur, prezentată în rândul sărbătorilor de primul rang. Urmează apoi o serie de sărbători numite „mici”, întrucât nu sunt atât de coercitive ca celelalte:

Iudaismul contemporan mai cunoaște – cum e și firesc – o serie de sărbători\zile de memorie, care chiar dacă nu sunt strict religioase, pentru poporul Alianței nu pot fi total rupte de credința și existența sa de popor consacrat. Aceste sărbători\zile de memorie sunt:

Altă zile importante:

O importanță deosebită au două zile de post: 17 Tammuz și 9 av – ambele în legătură cu distrugerea Templului.

O perioadă de pregătire preceda Paștele, mai exact 4 sâmbete în luna lui adar. Este fosrte posibil ca într-un trecut foarte îndepărtat această pregătire pentru Paști să fi început în luna a unsprezecea (Șevat), numit în Mișna Anul Nou al copacilor.

O altă perioadă de pregătire preceda Sărbătoarea Corturilor, întreaga lună a șasea (Elul). După opinia unor cercetători chiar și o parte din luna a cincea (Av).

În Biblie, moartea lui Aron este comemorată în prima zi a lunii a cincea (cf. Numeri 33,38) iar moartea lui Moise în prima zi a lunii a unsprezecea (cf. Deuteronom 1,3). S-ar putea ca în legătură cu aceste două date Samaritenii celebrează până și azi așa-numitele zimmut („conjuncțiile”) cu două luni înaintea Paștelui și, respectiv, două luni înaintea Corturilor.

Anul climateric[modificare | modificare sursă]

din punct de vedere al anotimpurilor, anul climateric palestinian este împărțit în două anotimpuri (cf. Geneză 8,22; Psalmul 74,17):

  • anotimpul cald, sau secetos (ebr. „quayis”, care corespunde verii tropicale și
  • anotimpul ploios (ebr. „setav” cf. Cântarea Cântărilor 2,11), sau rece, friguros (ebr. „horep”), care corespunde sfârșitului toamnei și toată iarna tropicală.

Cei înstăriți („bogații”) își puteau adapta viața acestor două anotimpuri construindu-și o casă pentru vară și una pentru iarnă (cf. Amos 3,15; Ieremia 36,22).

Anul regal[modificare | modificare sursă]

Anul regal, în general, începea odată cu venirea noului rege și încoronarea (ungerea) sa, chiar dacă acest eveniment se realiza în timp ce tatăl mai era încă în viață.

Stând atenți la cele câteva indicii, se pare că anul în care avea loc încoronarea însemna „primul an”.

Indicarea datei cu anul regal (fie că este vorba de regii din Iudeea sau cei din Israel, cf. ostraka din Samaria, fie de regii persani, după exil cf. papirusurile wadi de la Daliyeh, sau de Marii Preoți asmodei), era modul obișnuit de datare a documentelor administrative în Palestina antică și, grație acestui mod, astăzi poate fi stabilită cronologia vremii.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]