Sari la conținut

Hidrogen: Diferență între versiuni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Conținut șters Conținut adăugat
Crokis (discuție | contribuții)
Crokis (discuție | contribuții)
Linia 276: Linia 276:


In 2007 s-a descoperit că un aliaj format din aluminiu si [[galiu]] in forma granulară in reactie cu apa poate fi folosit pentru a produce hidrogen. Din acest proces mai rezultă deasemenea si [[alumină]], insa galiul scump ce previne aparitia stratului de oxid, poate fi refolosit. Acest lucru are o mare importanta in economia hidrogenului, deoarece hidrogenul poate fi produs la locul de lucru si nu trebuie transportat.<ref>{{en icon}}{{cite web| last=Venere | first=Emil | date=15 mai 2007| url=http://news.uns.purdue.edu/x/2007a/070515WoodallHydrogen.html| title=New process generates hydrogen from aluminum alloy to run engines, fuel cells| publisher=Purdue University | accessdate=12 mai 2009 }}</ref>
In 2007 s-a descoperit că un aliaj format din aluminiu si [[galiu]] in forma granulară in reactie cu apa poate fi folosit pentru a produce hidrogen. Din acest proces mai rezultă deasemenea si [[alumină]], insa galiul scump ce previne aparitia stratului de oxid, poate fi refolosit. Acest lucru are o mare importanta in economia hidrogenului, deoarece hidrogenul poate fi produs la locul de lucru si nu trebuie transportat.<ref>{{en icon}}{{cite web| last=Venere | first=Emil | date=15 mai 2007| url=http://news.uns.purdue.edu/x/2007a/070515WoodallHydrogen.html| title=New process generates hydrogen from aluminum alloy to run engines, fuel cells| publisher=Purdue University | accessdate=12 mai 2009 }}</ref>

==Industrial==
Cea mai importantă din punct de vedere economic metodă de obținere a hidrigenului este indepartarea acestuia din hidrocarburi. Majoritatea cantitatii de hidrogen obtinută in mod obisnuit provine de la reformarea vaporilor [[gaze naturale|gazelor naturale]].<ref name="Oxtoby">{{cite book
| first=D. W. | last=Oxtoby | year=2002
| title=Principles of Modern Chemistry
| edition=5th edition | publisher=Thomson Brooks/Cole
| isbn=0030353734 }}</ref> La tempreaturi ridicate (700–1100&nbsp;°C; 1,300–2,000&nbsp;°F), apa in stare de vapori reacţionează cu [[metan]]ul, rezultând [[monoxid de carbon]] si H<sub>2</sub><ref>{{en icon}}[{{cite journal |last=Omata |first=K. |authorlink= |coauthors=T. Ehara, I. Kawai, M. Yamada |year=1997 |month=mai |title=Methane-water redox reaction on A2SnO4 (A=Mg, Ca, Sr, Ba) oxide to produce C2 hydrocarbons |journal=Catalysis Letters |volume=45 |issue= |pages=245-248 |id= |url=http://www.springerlink.com/content/k236666l85184k63/ |accessdate=20 mai 2009 |quote= }}</ref>:
:[[metan|CH<sub>4</sub>]] + [[apă|H<sub>2</sub>O]] → [[monoxid de carbon|CO]] + 3 H<sub>2</sub>

Această reacţie este favorizată in conditii de presiune joasă, dar se realizează de obicei la presiuni mari (20&nbsp;atm; 600&nbsp;[[inHg]]), deoarece hidrogenul astfel obtinut este cel mai utilizat.<ref>{{en icon}}[www.netl.doe.gov/energy-analyses/pubs/April%202002%20NAE%20Presentation.pdf U.S. Industry Perspective on Long-Term Market Trends and R&D Needs in Gasification]. National Academy of Engineering Complements to Kyoto. Accesat la 14 mai 2009.</ref>
Amestecul rezultat se numeste [[gaz de sinteză]] deoarece este utilizat pentru obtinerea directă a [[metanol]]ulului si a compusilor săi.<ref>{{en icon}}[http://www.rgu.ac.uk/eng/cpi/page.cfm?pge=5332 Synthesis Gas ]. Robert Gordon University. Accesat la 20 mai 2009.</ref> Şi alte hidrocarburi in afară de metan pot produce gazul de sinteză in diferite proportii.<ref>Árpád Molnár, ''Hydrocarbon chemistry''. Wiley-IEEE, 2003. ISBN 0471417823</ref> O problemă ce apare in urma acestei tehnologii este formarea [[cocs]]ului sau a carbonului<ref>{{en icon}}[http://www.sciencedirect.com/science?_ob=ArticleURL&_udi=B8GWH-4R1WP1N-4&_user=10&_rdoc=1&_fmt=&_orig=search&_sort=d&view=c&_acct=C000050221&_version=1&_urlVersion=0&_userid=10&md5=d329f566f1bd353d7a282aa6b8e40b8a Coke formation and olefins conversion in FCC naphthaolefin reformulation at low reaction temperature ]. Institute of Coal Chemistry, Chinese Academy of Sciences. Accesat la 20 mai 2009.</ref>:
: [[metan|CH<sub>4</sub>]] → C + 2 H<sub>2</sub>


==Utilizări==
==Utilizări==

Versiunea de la 20 mai 2009 06:16

Format:IBxFormat:TbFormat:BxVdFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:TBxFormat:IndicBxFormat:BxVd
Format:EndIzo
izo SN Semi-viaţă MD ED MeV PD
[[Protiu|Format:BxIzo1]] 99,9885 (70) %

Format:BxIzo

2 H [0,0115(70) % este stabil
3 H 10−15 % 12,33 a β- 0,019 3He

Hidrogenul este elementul chimic în tabelul periodic al elementelor cu simbolul H şi numărul atomic 1.

Hidrogenul este cel mai simplu şi cel mai uşor element chimic. Este un gaz uşor inflamabil, fără culoare şi miros.

Hidrogenul este principala componentă a Soarelui, având o pondere de 73% din compoziţia acestuia.

Etimologic, cuvântul hidrogen este o combinaţie a două cuvinte greceşti, având semnificaţia de "a face apă".

Pentru necesităţi industriale există diferite procedee de fabricaţie puse la punct sau în fază de laborator.

Hidrogenul este un gaz puternic reactiv şi îşi găseşte aplicaţii datorită capacităţii sale chimice de gaz reducător. Hidrogenul se foloseşte în industria petrochimică la producerea benzinelor, în industria chimico-alimentară pentru hidrogenarea grăsimilor, în prelucrările mecanice ale metalelor şi în tratamentul termic al acestora.

Ca alternativă a benzinei pentru propulsarea vehiculelor dotate cu motoare cu ardere internă, hidrogenul este una din variante. Avantajele sale principale constau în faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând vapori de apă, iar randamentul motoarelor cu hidrogen este ridicat. Dezavantajul este pericolul mare de explozie şi lipsa unor reţele de staţii de alimentare cu hidrogen.

Descoperire

Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul şi fizicianul englez Henry Cavendish în 1766, în urma unui experiment între mercur şi acizi. Când a adăugat cele două substanţe, a observat mici bule de gaz în amestec. Acest lucru l-a determinat să conducă o anchetă suplimentară, numind substanţa necunoscută „aer inflamabil”. În 1781 a descoperit că acest element produce apă atunci când este supus arderii.[1][2]

O analiză mai detaliată a fost făcută de către Antoine Lavoisier, descoperind gazul independent de Cavenish în urma unui experiment ce urmărea determinarea masei pierdute sau create în urma unei reacţii chimice. Cercetătorul a încălzit apa într-un aparat închis, vaporii formaţi condensându-i într-un alt recipient. Cantitatea pierdută a fost atribuită degajării unui gaz (H2).[3] Chimistul francez a observat că „aerul inflamabil” al lui Cavendish în combinaţie cu oxigenul formează picături de apă, conform lui Joseph Priestley.[4] Lavoisier a numit gazul „hidrogen”, nomeclatura fiind de origine greacă (hydro înseamnă apă, iar genes înseamnă a crea).[5]

Rolul în teoria cuantică

Primele patru linii spectrale ale seriei Balmer

Datorită structurii atomice relativ simple, constituit dintr-un proton şi un electron, atomul de hidrogen împreună cu spectrul luminii, au reprezentat centrul dezvoltării teoriei structurii atomice.[6] În plus, simplitatea moleculei de H2 şi a cationului H2+ au determinat înţelegerea completă a naturii legăturii chimice ce a urmat imediat după dezvoltarea studiului atomului de hidrogen în mecanica cuantică (mijlocul anilor 1920).

Maxwell a observat că la H2, sub temperatura mediului ambiant, căldura molară se abate inexplicabil de la aceea a unui gaz diatomic, iar la temperaturi criogenice se apropie din ce în ce mai mult de cea a unui gaz monoatomic. Conform teoriei cuantice, această comportare rezultă din distribuirea în spaţiu ale nivelurilor de energie de rotaţie, care la H2 sunt foarte îndepărtate, datorită masei sale mici. Aceste niveluri îndepărtate împiedică la temperaturi mici distribuirea uniformă (între cei doi atomi ai moleculei) a energiei termice în energie de rotaţie. Compuşii diatomici gazoşi formaţi din atomi mai grei nu au spaţii mari între niveluri şi nu prezintă acelaşi efect.[7]

Proprietăţi fizice

Hidrogenul este elementul cu cea mai mică densitate. În formă moleculară (H2) este de aproximativ 14,4 ori mai uşor decât aerul. Punctul său de fierbere este de 20,27 K, iar cel de topire este de 14,02 K. Solubilitatea în apă este de 1,6 mg/l.[8] Unele proprietăţi termodinamice (fenomene de transport) sunt datorate masei moleculare mici şi vitezei medii a unei molecule de 1770 m/s la 25°C. La temperatura camerei, hidrogenul difuzează cel mai rapid, are cea mai înaltă conductivitate termică şi cea mai mare efuziune dintre toate toate gazele. O vâscozitate mai mică au doar trei gaze poliatomice, unul dintre ele fiind n-butan.[9]

Mobilitate hidrogenului într-o masă solidă este, de asemenea, foarte mare. Astfel, aceasta difuzează prin diverse materiale, cum ar fi polietilenă şi cuarţ. Un important fenomen este acela de difuzare în fier, platină şi în alte metale tranziţionale. Aceasta conduce la utilizări tehnice numeroase, dar de asemenea, şi la probleme legate de transport, depozitare şi de prelucrare ale amestecurilor de hidrogen.[10]

Combustie

Hidrogenul gazos (în stare de moleculă diatomică[11]) este extrem de inflamabil şi se va aprinde în aer la concentraţii de volum între 4% şi 75%.[12] Entalpia de combustie a hisrogenului este de −286 kJ/mol:[13]

2 H2(g) + O2(g) → 2 H2O(l) + 572  kJ (286 kJ/mol)[14]

Amestecul dintre oxigen şi hidrogen în proporţii variate este explozibil. Hidrogenul se autoaprinde şi explodează în contact cu aerul în intervzalul de puritate cuprins între 4% şi 75%, temperatura la care se aprinde în mod spontan în aer fiind de 560 °C (1,040 °F).[15][16] Flacăra unui amestec pur hidrogen-oxigen emite radiaţii ultraviolete invizibile cu ochiul liber. H2 reacţionează cu toate elementele oxidante. Acesta poate reacţiona spontan şi violent la temperatura camerei cu clorul şi fluorul, formând HCl şi HF.[17]

Râspândirea în Univers şi pe Pământ

NGC 604, o regiune foarte bogată în hidrogen

Hidrogenul este cel mai răspândit element în univers, reprezentând mai mult de 75% în masă şi mai mult de 90% după numărul de atomi.[18] Se găsește în cantități mari în stele si planetele gigantice gazoase. Norii moleculari de H2 sunt asociați cu formarea stelelor. Hidrogenul joacă un rol-cheie și în exploziile stelare datorate reacțiilor de fuziune nucleara dintre protoni.

În Univers, hidrogenul este întâlnit mai ales sub forma de atom si in stadiul de plasmă. Proprietățile acestora sunt diferite fata de cele ale moleculei de hidrogen. Electronul și protonul de hidrogen nu formează legături în stadiul de plasmă, din cauza unei conductivității electrice diferite și a unei emisii mari (originea luminii emise de către Soare şi alte stele). Particulele încărcate cu sarcini electrice sunt puternic influențate de câmpurile magnetice și electrice. De exemplu, în vânturile solare particulele interacționează cu magnetosfera terestra, generând curenţi Birkeland și aurora. Hidrogenul se găsește în stare atomică neutră în mediul interstelar, iar cea mai mare cantitate este întâlnită la sistemele Lyman-alpha.[19]

În condiții normale, hidrogenul elemental există pe Pământ sub formă de moleculă diatomică, H2, însă nu este foarte răspândit în atmosfera terestră (1 ppm de volum) din cauza masei mici, astfel forța gravitațională a planetei nu acționează asupra sa. Totuși, hidrogenul (în compușii săi) este cel mai răspândit element de la suprafața Terrei.[20] Cei mai întâlniți compuși chimici ai săi sunt hidrocarburile și apa.[21] Hidrogenul gazos este produs de anumite specii de bacterii și alge, acesta fiind componentul principal al flatulenţei. Metanul este o importantă sursă de hidrogen.[22]

Atomul de hidrogen

Nivelurile de energie ale electronului

Secţiune dintr-un atom de hidrogen ce arataă că diametrul acestuia este de două ori raza atomică calculată cu ajutorul modelului Bohr.

Nivelul energetic fundamental al electronului în atomul de hidrogen are energia egală cu -13,6  eV.[23] Nivelele superioare se consideră a fi excitate, energia acestora crescând până la 0 eV (valoarea nivelului energetic aflat la infinit). Nivelele energetice ale atomului de hidrogen pot fi calculate folosind modelul lui Bohr. Acesta consideră că nucleul este fix, iar electronul are o traiectorie cirulară în jurul acestuia asemănătoare cu planetele ce gravitează în jurul Soarelui. Forţa electromagnetică atrage electronul şi protonul unul spre celălalt, în timp ce corpurile celeste se atrag datorită gravitaţiei. Conform discretizării momentului cinetic postulat de Bohr, electronul poate avea doar o anumită distanţă faţă de proton şi poate ocupa doar anumite nivele energetice.[24]

O descriere mai exactă a atomului de hidrogen provine din fizica cuantică ce calculează densitatea probabilă a electronului în jurul protonului pe baza ecuaţiei lui Schrödinger sau a formulării lui Feynman cu integrală de drum.[25]

Izotopii

Protiul, cel mai răspândit izotop al hidrogenului, are un electron, un proton și niciun neutron

Hidrogenul are trei izotopi naturali, 1H, 2H şi 3H. Alții, ce au nucleele foarte instabile (4H to 7H), au fost sintetizați în laborator dar nu au fost observați în natură.[26][27]

  • 1H este cel mai răspândit izotop al hidrogenului, întâlnindu-se într-o proporție mai mare de 99,98%. Datorită faptului că acesta are în nucleul un singur proton, a fost numit protiu, această denumire fiind însă rar utilizată.[28]
  • 2H, celalalt izotop stabil al hidrogenului, este cunoscut și sub numele de deuteriu. Conţine în nucleu un proton și un neutron, acest izotop provenind de la Big Bang, continuând sa existe până acum. Nu este radioactiv și nu reprezintă o importantă sursă de poluare. Apa ce este bogată în deuteriu se mai numește și apă grea. Deuteriul și compușii săi sunt utilizați ca etalon în experimentele neradioactive și ca solvent pentru 1H-spectroscopia NMR.[29] Apa grea este utilizată ca moderator de neutron și ca lichid de răcire pentru reactorii nucleari. Deuteriul este de asemenea folosit drept combustibil pentru fusiune nucleară de larg consum.[30]
  • 3H se mai numește și tritiu; conţine în nucleu un proton și doi neutroni. Este radioactiv, rezultând din izotopul Heliu-3 prin descompunere beta și are un timp de înjumătățire de 12.32 ani.[21] Cantități mici din acest izotop sun răspândite și în natură, acesta rezultând din interacția razelor cosmice cu gazele atmosferice; tritiul a fost eliberat și în timpul testelor nucleare.[31] It is used in nuclear fusion reactions,[32] Este folosit si în reacții de fusiune nucleară,[33] pentru evidenția și studia geochimia izotopilor.[34] și în dispozitive autogeneratoare de lumină.[35] Tritiul se mai utilizează și în marcarea radioizotopică, în special în domeniul biologiei, medicinei sau geologiei.[36]

Hidrogenul este singurul element care are nume diferite pentru izotopii cei mai răspândiți. Simbolurile D și T (în loc de 2H şi 3H) sunt uneori folosite pentru deuteriu și tritiu, dar P este deja utilizat pentru fosfor, deci nu este disponibil pentru protiu.[37] IUPAC acceptă atât ambele variante, dar 2H şi 3H sunt preferate.[38]

Forme elementale moleculare ale hidrogenului

Există doi izomeri de spin ai moleculei de hidrogen care diferă prin spinii relativi ai nucleului.[39] În forma de ortohidrogen, spinii celor doi protoni sunt paraleli şi formează un triplet; în forma de parahidrogen, spinii sunt antiparaleli şi formează un singlet. La temperatură şi presiune standard, hidrgenul gazos conţine 25% parahidrogen şi 75% ortohidrogen („starea normală” a hidrogenului).[40] Proporţiile în care se găsesc orto şi parahidrogenul depind de temperatură, dar forma orto este excitată şi are o energie mai mare, deci este instabilă şi nu poate fi purificată. La temperaturi foarte joase, starea de echilibru e formată aproape total din parahidrogen. Proprietăţile fizice ale parahidrogenului pur diferă puţin de cele ale hidrogenului în stare normală.[41] Diferenţele dintre formele orto şi para se manifestă şi în compuşii care conţin hidrogen, cum ar fi apa sau metilenul.[42]

Transformarea între orto şi parahidrogen ce are loc fără catalizator se desfăşoară mai rapid odată cu creşterea temperaturii, astfel H2 condensat rapid conţine o cantitate mare de ortohidrogen care se converteşte în parahidrogen foarte încet.[43] Proporţia de orto/para în H2 condensat este o consideraţie importantă în prepararea şi stocarea hidrogenului lichid; conversia din orto în parahidrogen este exotermă, producându-se suficientă căldură pentru a evapora hidrogenul lichid, astfel pierzându-se materialului lichefiat. Catalizatorii utilizaţi la această transformare, cum ar fi oxid feric, carbonul activat, azbest platinizat, compuşi ai uraniului, metale rare, oxid de crom, câţiva compuşi ai nichelului, sunt utilizaţi în timpul răcirii hidrogenului.[44][45]

O formă moleculară numită molecula protonată de hidrogen sau H3+ este întâlnită în mediul interstelar, fiind produsă prin ionizarea moleculei de hidrogen de către razele cosmice. Deasemenea, a fost observată şi în straturile superioare ale planetei Jupiter. Această moleculă este relativ stabila în afara Terrei datorită temperaturii scăzute şi a densităţii. H3+ este unul din cei mai răspândiţi ioni din Univers, jucând un rol important pentru chimia ce studiază mediul interstelar.[46]

Hidrogenul metalic

În general, hidrogenul este catalogat drept nemetal, însă la temperaturi joase şi la presiuni mari se poate comporta ca un metal.[47] Hidrogenul metalic a fost obţinut pentru prima oară în 1973 la o presiune de 2,8 Mbari şi la 20 K.[48] Aliajul SiH4 a fost metalizat în 2008, descoperindu-se a fi un foarte bun conductor electric, în conformitate cu predicţiile anterioare ale lui lui N. W. Ashcroft. În acest compus, chiar şi la presiuni moderate, hidrogenul formează un substrat cu o densitate ce corespunde cu cea a hidrogenului metalic.[49]

Obţinere

H2 este produs in laboratoarele de chimie si cele de biologie, fiind adesea un produs secundar al unei reactii; in industrie pentru hidrogenarea substantelor nesaturate; in natură ca metodă de a reduce echivalentii in reactiile biochimice.

Laborator

În laborator, H2 este de obicei obtinut prin reactia metalelor cu acizii in aparatul Kipp.[50]

Zn + 2 H+ → Zn2+ + H2

Aluminiul poate produce H2 prin tratarea cu baze[51]:

2 Al + 6 H2O + 2 OH-→ 2 Al(OH)4- + 3 H2

Electroliza apei este o metoda simplă de a produce hidrogen. Un curent de joasă tensiune trece prin apă, iar oxigenul gazos se formează la anod, in timp ce hidrogenul gazos apare la catod. De obicei la producerea hidrogenului, catodul este confectionat din platină. Daca se realizeaza si arderea, oxigenul este preferat pentru combustie, astfel ambii electrozi sunt confectionati din metale inerte. Eficienta maximă (electricitatea utilizată in raportată la cantitatea de hidrogen produsă) este de 80%94%.[52]

2H2O(aq) → 2H2(g) + O2(g)

In 2007 s-a descoperit că un aliaj format din aluminiu si galiu in forma granulară in reactie cu apa poate fi folosit pentru a produce hidrogen. Din acest proces mai rezultă deasemenea si alumină, insa galiul scump ce previne aparitia stratului de oxid, poate fi refolosit. Acest lucru are o mare importanta in economia hidrogenului, deoarece hidrogenul poate fi produs la locul de lucru si nu trebuie transportat.[53]

Industrial

Cea mai importantă din punct de vedere economic metodă de obținere a hidrigenului este indepartarea acestuia din hidrocarburi. Majoritatea cantitatii de hidrogen obtinută in mod obisnuit provine de la reformarea vaporilor gazelor naturale.[54] La tempreaturi ridicate (700–1100 °C; 1,300–2,000 °F), apa in stare de vapori reacţionează cu metanul, rezultând monoxid de carbon si H2[55]:

CH4 + H2OCO + 3 H2

Această reacţie este favorizată in conditii de presiune joasă, dar se realizează de obicei la presiuni mari (20 atm; 600 inHg), deoarece hidrogenul astfel obtinut este cel mai utilizat.[56] Amestecul rezultat se numeste gaz de sinteză deoarece este utilizat pentru obtinerea directă a metanolulului si a compusilor săi.[57] Şi alte hidrocarburi in afară de metan pot produce gazul de sinteză in diferite proportii.[58] O problemă ce apare in urma acestei tehnologii este formarea cocsului sau a carbonului[59]:

CH4 → C + 2 H2

Utilizări

  • este folosit la umflarea aerostatelor
  • hidrogenul lichid se foloseşte la obţinerea unor temperaturi foarte scăzute şi drept combustibil pentru rachete
  • poate fi utilizat la umflarea baloanelor de cauciuc
  • poate fi folosit în reacţii de hidrogenare (obţinerea margarinei)

Vezi şi


Note

  1. ^ „Hydrogen”. Van Nostrand's Encyclopedia of Chemistry. Wylie-Interscience. . pp. 797–799. ISBN 0-471-61525-0. 
  2. ^ Emsley, John (). Nature's Building Blocks. Oxford: Oxford University Press. pp. 183–191. ISBN 0-19-850341-5. 
  3. ^ Erwin Riedel: Anorganische Chemie. de Gruyter, Berlin 2002, ISBN 3-11-017439-1
  4. ^ en Lavoisier, Antoine (1743-1794). scienceworld.wolfram.com. Accesat la 16 mai 2009.
  5. ^ Stwertka, Albert (). A Guide to the Elements. Oxford University Press. pp. 16–21. ISBN 0-19-508083-1. 
  6. ^ en Crepeau, Bob (). „Niels Bohr: The Atomic Model”. Great Scientific Minds. Great Neck Publishing. ISBN 1-4298-0723-7. 
  7. ^ Berman, R. (). „Cryogenics”. Annual Review of Physical Chemistry. 7: 1–20. doi:10.1146/annurev.pc.07.100156.000245. 
  8. ^ Fişă tehnică de securitate. Messer România. Accesat la 15 mai 2009.
  9. ^ A. F. Holleman, Egon Wiberg: Lehrbuch der Anorganischen Chemie. de Gruyter, Berlin 1995, ISBN 3-11-012641-9
  10. ^ Harry H. Binder: Lexikon der chemischen Elemente - das Periodensystem in Fakten, Zahlen und Daten. Hirzel, Stuttgart 1999, ISBN 3-7776-0736-3
  11. ^ en Dihydrogen. University of Southern Maine. Accesat la 2 februarie 2009.
  12. ^ Carcassi, M. N. (). „Deflagrations of H2–air and CH4–air lean mixtures in a vented multi-compartment environment”. Energy. 30 (8): 1439–1451. doi:10.1016/j.energy.2004.02.012. 
  13. ^ National Academy of Engineering, National Academy of Sciences, 2004, The Hydrogen Economy: Opportunities, Costs. National Academies Press. ISBN 0309091632
  14. ^ Energy is per mole of the combustible material, Hydrogen. 286 kJ/mol
  15. ^ Ana Zidărescu, 09 mai 2009, Românul care face apa să ardă a descoperit combustibilul viitorului. Evenimentul Zilei. Accesat la 16 mai 2009.
  16. ^ en Staff (). „Safety data for hydrogen”. Chemical and Other Safety Information. The Physical and Theoretical Chemistry Laboratory, Oxford University. Accesat în . 
  17. ^ Clayton, Donald D. (2003). Handbook of Isotopes in the Cosmos: Hydrogen to Gallium. Cambridge University Press. ISBN 0521823811.
  18. ^ http://education.jlab.org/itselemental/ele001.html.  Parametru necunoscut |añoacceso= ignorat (posibil, |access-date=?) (ajutor); Parametru necunoscut |título= ignorat (posibil, |title=?) (ajutor); Parametru necunoscut |fechaacceso= ignorat (posibil, |access-date=?) (ajutor); Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  19. ^ en Storrie-Lombardi, Lisa J. (). „Surveys for z > 3 Damped Lyman-alpha Absorption Systems: the Evolution of Neutral Gas”. Astrophysical Journal. 543: 552–576. doi:10.1086/317138. Accesat în . 
  20. ^ en Dresselhaus, Mildred; et al. (). „Basic Research Needs for the Hydrogen Economy” (PDF). Argonne National Laboratory, U.S. Department of Energy, Office of Science Laboratory. Accesat în . 
  21. ^ a b Miessler, Gary L. (). Inorganic Chemistry (ed. 3rd edition). Prentice Hall. ISBN 0130354716. 
  22. ^ Berger, Wolfgang H. (). „The Future of Methane”. University of California, San Diego. Accesat în . 
  23. ^ en Millar, Tom (). „Lecture 7, Emission Lines — Examples”. PH-3009 (P507/P706/M324) Interstellar Physics. University of Manchester. Accesat în . 
  24. ^ en Stern, David P. (). „The Atomic Nucleus and Bohr's Early Model of the Atom”. NASA Goddard Space Flight Center. Accesat în . 
  25. ^ en Stern, David P. (). „Wave Mechanics”. NASA Goddard Space Flight Center. Accesat în . 
  26. ^ Gurov, Yu. B. (). „Spectroscopy of superheavy hydrogen isotopes in stopped-pion absorption by nuclei”. Physics of Atomic Nuclei. 68 (3): 491–97. doi:10.1134/1.1891200. 
  27. ^ Korsheninnikov, A. A.; et al. (). „Experimental Evidence for the Existence of 7H and for a Specific Structure of 8He”. Physical Review Letters. 90 (8): 082501. doi:10.1103/PhysRevLett.90.082501. 
  28. ^ en Urey, Harold C. (). „Names for the Hydrogen Isotopes”. Science. 78 (2035): 602–603. doi:10.1126/science.78.2035.602. PMID 17797765. Accesat în . 
  29. ^ en Oda, Y (). „1H NMR studies of deuterated ribonuclease HI selectively labeled with protonated amino acids”. Journal of Biomolecular NMR. 2 (2): 137–47. doi:10.1007/BF01875525. Accesat în . 
  30. ^ en Broad, William J. (). „Breakthrough in Nuclear Fusion Offers Hope for Power of Future”. The New York Times. Accesat în . 
  31. ^ en Staff (). „Tritium”. U.S. Environmental Protection Agency. Accesat în . 
  32. ^ Nave, C. R. (). „Deuterium-Tritium Fusion”. HyperPhysics. Georgia State University. Accesat în . 
  33. ^ en Nave, C. R. (). „Deuterium-Tritium Fusion”. HyperPhysics. Georgia State University. Accesat în . 
  34. ^ en Kendall, Carol; Caldwell, Eric (). „Fundamentals of Isotope Geochemistry”. US Geological Survey. Accesat în . 
  35. ^ en „The Tritium Laboratory”. University of Miami. . Accesat în . 
  36. ^ en Holte, Aurali E.; Houck, Marilyn A.; Collie, Nathan L. (). „Potential Role of Parasitism in the Evolution of Mutualism in Astigmatid Mites”. Experimental and Applied Acarology. Lubbock: Texas Tech University. 25 (2): 97–107. doi:10.1023/A:1010655610575. Accesat în . 
  37. ^ en Krogt, Peter van der (). „Hydrogen”. Elementymology & Elements Multidict. Accesat în . 
  38. ^ en § IR-3.3.2, Provisional Recommendations, IUPAC. Accesat la 16 mai 2009.
  39. ^ en Staff (). „Hydrogen (H2) Properties, Uses, Applications: Hydrogen Gas and Liquid Hydrogen”. Universal Industrial Gases, Inc. Accesat în . 
  40. ^ en Tikhonov, Vladimir I. (). „Separation of Water into Its Ortho and Para Isomers”. Science. 296 (5577): 2363. doi:10.1126/science.1069513. PMID 12089435. 
  41. ^ en Hritz, James (). „CH. 6 - Hydrogen” (PDF). NASA Glenn Research Center Glenn Safety Manual, Document GRC-MQSA.001. NASA. Accesat în . 
  42. ^ en Shinitzky, Meir; Elitzur, Avshalom C. (10 ianuarie). „Ortho-para spin isomers of the protons in the methylene group”. Chirality. Rehovot, Israel: Weizmann Institute of Science. 18 (9): 754–756. doi:10.1002/chir.20319.  Verificați datele pentru: |date=, |year= / |date= mismatch (ajutor)
  43. ^ Milenko, Yu. Ya. (). „Natural ortho-para conversion rate in liquid and gaseous hydrogen”. Journal of Low Temperature Physics. 107 (1–2): 77–92. doi:10.1007/BF02396837. 
  44. ^ en „Ortho-Para conversion. Pag. 13” (PDF). 
  45. ^ Svadlenak, R. Eldo (). „The Conversion of Ortho- to Parahydrogen on Iron Oxide-Zinc Oxide Catalysts”. Journal of the American Chemical Society. 79 (20): 5385–5388. doi:10.1021/ja01577a013. 
  46. ^ en McCall Group, Oka Group (). „H3+ Resource Center”. Universities of Illinois and Chicago. Accesat în . 
  47. ^ en Hydrogen metal on the horizon. physicsworld.com. Accesat la 15 mai 2009.
  48. ^ es Hidrógeno. uam.es. Accesat la 15 mai 2009.
  49. ^ M. I. Eremets, I. A. Trojan, S. A. Medvedev, J. S. Tse, Y. Yao. „Superconductivity in Hydrogen Dominant Materials”. Silane Science 14 martie 2008 Vol. 319. no. 5869, pp. 1506–1509
  50. ^ en DIY PVC benchtop gas generator after Kipp. seanmichaelragan.com. Accesat la 12 mai 2009.
  51. ^ en ACID-BASE BEHAVIOUR OF THE PERIOD 3 OXIDES. chemguide.co.uk. accesat la 12 mai 2009.
  52. ^ en Kruse, B. (). „Hydrogen Status og Muligheter” (PDF). Bellona. Accesat în . 
  53. ^ en Venere, Emil (). „New process generates hydrogen from aluminum alloy to run engines, fuel cells”. Purdue University. Accesat în . 
  54. ^ Oxtoby, D. W. (). Principles of Modern Chemistry (ed. 5th edition). Thomson Brooks/Cole. ISBN 0030353734. 
  55. ^ en [Omata, K. (). „Methane-water redox reaction on A2SnO4 (A=Mg, Ca, Sr, Ba) oxide to produce C2 hydrocarbons”. Catalysis Letters. 45: 245–248. Accesat în . 
  56. ^ en [www.netl.doe.gov/energy-analyses/pubs/April%202002%20NAE%20Presentation.pdf U.S. Industry Perspective on Long-Term Market Trends and R&D Needs in Gasification]. National Academy of Engineering Complements to Kyoto. Accesat la 14 mai 2009.
  57. ^ en Synthesis Gas . Robert Gordon University. Accesat la 20 mai 2009.
  58. ^ Árpád Molnár, Hydrocarbon chemistry. Wiley-IEEE, 2003. ISBN 0471417823
  59. ^ en Coke formation and olefins conversion in FCC naphthaolefin reformulation at low reaction temperature . Institute of Coal Chemistry, Chinese Academy of Sciences. Accesat la 20 mai 2009.


Format:Legătură AF Format:Legătură AF Format:Legătură AF Format:Legătură AF Format:Legătură AF Format:Legătură AF Format:Legătură AF