Operaţiunea Market Garden

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Operaţiunea Market Garden
Parte din luptelor celui de-al doilea război mondial
Valurile de paraşutişti lansaţi deasupra Olandei în timpul Operaţiunii Market Garden în septembrie 1944.
Dată 17 – 25 septembrie 1944 Locaţie Olanda – Brabantul de Nord şi Gelderland Rezultat Victoria germană
Combatanţi
Polonia Regatul Unit Statele Unite	Germania Nazistă
Comandanţi
Bernard Montgomery Brian Horrocks Roy Urquhart Allan Henry Shafto Adair James M. Gavin Maxwell Taylor Stanisław Sosabowski	Walter Model Wilhelm Bittrich Kurt Student
Forţe militare
35.000	20.000
Pierderi
7.414 morţi şi răniţi 6.946 prizonieri	2.000 morţi 6.000 răniţi

Frontul de vest (al doilea război mondial)
Franţa - Olanda - Dunkirk - Anglia - Dieppe - Normandia - Dragoon - Linia Siegfried - Market Garden - Aintree - Scheldt - Pădurea Hurtgen - Aachen - Bulge - Punga Colmar - Nordwind - Europa Centrală - Capitularea Germaniei

Operaţiunea Market Garden (17–25 septembrie 1944) a fost o operaţiune militară a Aliaţilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Obiectivele tacticii ale operaţiunii au fost cucerirea şi apărarea unei serii de poduri peste principalele râuri din Olanda ocupată de germani prin intermediul folosirii la scară largă a trupelor aeropurtate în cooperare cu o înaintare rapidă a unităţilor de blindate de-a lungul celor mai importante drumuri. Îndeplinirea obiectivelor operaţiunii ar fi asigurat Aliaţilor posibilitatea traversării în siguranţă a râului Rin, ultima barieră naturală majoră care se găsea în calea înaintării în Germania. Înaintarea rapidă fusese planificată să fie declanşată din regiunea frontierei belgiano-olandeze, să traverseze râurile Meuse (Maas), Waal şi Nederrijn (Rinul Inferior) şi trebuia să învăluiască Linia Siegfried, ceea ce ar fi dus la încercuirea Regiunii Ruhr – cea mai importantă regiune industrială a Germaniei.

Operaţiunea a debutat cu un succes – capturarea podului de peste Waal de la Nijmegen pe 20 septembrie – dar s-a dovedit un eşec, ale cărui premise se puteau bănui încă din faza de planificare. Înaintarea Aliaţilor prin forţarea Rinului la Arnhem a trebuit să fie abandonată. Divizia I aeropurtată britanică nu a reuşit să securizeze podul de la Arnhem, şi deşi a rezistat în apropierea podului mai mult decât se planificase, Corpul al 30-lea britanic nu a reuşit să înainteze până la paraşutişti şi să-i elibereze. Rinul a rămas o barieră în calea înaintării Aliaţilor până în la ofensiva din martie 1945. Datorită înfrângerii britanicilor de la Arnhem, nordul Olandei nu a fost eliberat până în iarnă, iar foametea a făcut zeci de mii de victime, în special în oraşele din regiunea Randstad.

Cuprins 1 Context general 1.1 Problemele logistice 1.2 Soluţii şi divergenţe 1.3 Planul 1.3.1 Terenul 1.3.2 Market 1.3.3 Garden 1.4 Forţele germane 1.5 Probleme nerezolvate 2 Bătălia 2.1 Prima zi: duminică, 17 septembrie 1944 2.1.1 Succesele iniţiale 2.1.2 Acţiunile britanicilor 2.1.3 Problemele cu comunicaţiile 2.1.4 Înaintarea Corpului al 30-lea 2.1.5 Reacţia germanilor 2.2 A doua zi: luni, 18 septembrie 2.2.1 Zona de aterizare a Diviziei I aeropurtate 2.2.2 Zona de aterizare a Diviziei a 82-a aeropurtate 2.2.3 Zona de aterizare a Diviziei a 101-a aeropurtate 2.3 A treia zi: marţi, 19 septembrie 2.3.1 Arnhem 2.3.2 Oosterbeek 2.3.3 Nijmegen 2.3.4 Wijchen 2.3.5 Eindhoven-Veghel 2.4 A patra zi: miercuri, 20 septembrie 2.4.1 Podul Arnhem 2.4.2 Oosterbeek 2.4.3 Nijmegen 2.5 A cincea zi, joi, 21 septembrie 2.5.1 Oosterbeek 2.5.2 Intrarea paraşutiştilor polonezi în luptă 2.5.3 Nijmegen 2.5.4 Podul Wijchen 2.6 A şasea zi: vineri, 22 septembrie („Vinerea neagră”) 2.6.1 Joncţiunea dintre Brigada de paraşutişti polonezi şi Corpul al 30-lea 2.7 A şaptea zi: sâmbătă, 23 septembrie 2.8 A opta zi, duminică, 24 septembrie 2.9 A noua zi: luni, 25 septembrie 2.10 Pierderi 3 Urmări 3.1 Dezbateri pe tema strategiei şi tacticii aliate 3.1.1 Planificarea greşită 3.1.2 Priorităţi ale operaţiunii 3.1.3 Variante tactice neluate în seamă 3.1.4 Aprecieri critice ale liderilor aliaţi 3.2 Operaţiunile Aliate din Olanda după eşecul Operaţiunii Market Garden 3.3 Monumente edificate în cinstea luptătorilor 4 Note 5 Bibliografie 6 Resurse internet

[modifică] Context general

După înfrângerea severă din Normandia din iunie – august 1944, rămăşitele forţelor germane s-au retras prin Ţările de Jos, (Olanda, Belgia, Luxemburg) şi prin estul Franţei spre frontierele Germaniei, până la sfârşitul lunii august. În nord, Corpul de armată al 21-lea britanic condus de mareşalul Bernard Montgomery înainta pe un front care se întindea din Antwerp până la graniţa de nord a Belgiei. Armata I canadiană îşi terminase ofensiva pe direcţia nord de-a lungul coastei şi avea soldaţii prea obosiţi pentru a mai lua parte la operaţiuni de luptă majore. La sud de canadieni se afla Grupul de armata al 12-lea american sub comanda generalului Omar Bradley. Americanii primiseră ordin să-şi conjuge eforturile cu Armata I americană pentru a ataca zona slab apărată de la Aachen. Mai la sud, Grupul de armată al 6-lea american de sub comanda generalului Jacob L. Devers înainta spre Germania după debarcările încununate de succes din sudul Franţei.

[modifică] Problemele logistice

Pe 4 septembrie 1944, criza de provizii a oprit înaintarea aliaţilor. Depozitele cu provizii aveau doar puţinele stocuri din magaziile construite pe malul Atlanticului la începutul invaziei din Franţa şi cele din portul Cherbourg din Peninsula Cotentin. Marele port Antwerp era intact şi se afla sub controlul britanicilor, dar estuarul fluviului Escaut se afla încă sub controlul forţelor germane. Alte porturi importante de pe malul Canalului Mânecii precum Dunkirk au rămas sub controlul germanilor până în mai 1945. În ciuda faptului că volumul de marfă tranzitat prin porturile artificiale de la Atlantic şi prin portul Cherbourg a depăşit toate aşteptările planificatorilor militari, criza mijloacelor de transport a creat un „loc îngust” în acţiunea de aprovizionare a frontului. La începutul lunii septembrie, în depozitele din Cherbourg se aflau 70.000 t de provizii care nu erau transportate. Sistemul regional de căi ferate era distrus datorită bombardamentelor aeriene din perioada debărcării din Normandia. Traficul feroviar în Normandia nu a fost reluat decât pe 30 august la capacitate limitată. Situaţia a fost agravată de problemele mecanice ale camioanelor de trei tone britanice, care au avut cu toate probleme la motor, şi care nu au reuşit să transporte decât 800 t/zi de materiale, ceea ce era suficient doar pentru două divizii. Petru rezolvarea acestei situaţii, trei divizii americane proaspăt sosite în Franţa au fost lipsite de camioanele din dotare, care au fost redistribuite la unităţile de transport destinate aprovizionării Operaţiunii Market Garden. De asemenea, camioanele unităţilor de artilerie grea ale Grupului de armată al 12-lea american au fost transferate la unităţile de transport. A fost organizat sistemul de convoaie auto „ Red Ball Express”, care a rezolvat doar parţial problema aprovizionării frontului.

[modifică] Soluţii şi divergenţe

După spargerea frontului german de la Caen şi închiderea Pungii de la Falaise, generalul Dwight D. Eisenhower, Comandant Suprem al Forţei Expediţionare, a fost în favoarea acţiunilor militare care asigurau o înaintare pe front larg spre est. Această strategie a fost contestată de unii dintre comandanţii aliaţi, în mod special de mareşalul Montgomery, comandantul Grupului de armată al 21-lea din nord, şi de generalul Patton, comandantul Armatei a 3-a americane din sud. Amândoi doreau doreau ca în sectoarele comandate de ei să se concentreze efortul aliat de forţare a Rinului. Odată cu deteriorarea situaţiei aprovizionării din luna septembrie, o înaintare pe front larg a devenit în mod clar imposibil de susţinut din punct de vedere logistic.

Generalul Brian Horrocks, comandantul Corpului al 30-lea britanic, care a cucerit Antwerpul, a explicat în memoriile sale de ce Aliaţii au fost opriţi din ofensivă în primele zile ale lunii septembrie. Planificatorii aliaţi s-au aşteptat ca, odată cu cucerirea portului Antwerp, docurile să devenă imediat disponibile pentru aprovizionare armatei. Niciunul dintre comandanţii aliaţi nu a luat în calcul faptul că germanii au minat apele estuarului fluviului Scheldt şi că au construit fortificaţii solide, prin aceste măsuri reuşind să-i împiedice pe aliaţi să folosească portul. Generalul Horrocks afirmă că soluţia corectă ar fi fost ocolirea oraşului Antwerp pe 3-4 septembrie, deplasarea pe direcţia nord-vest spre Woensdrecht, reuşindu-se astfel izolarea istmului Beveland şi prinderea în capcană a Armatei a 15-a germană. O asemenea manevră ar fi permis deminarea estuarului Scheldt şi un trafic normal prin Antwerp. Tactica greşită adoptată de Aliaţi le-a permis germanilor să aibă un respiro de două săptămâni, timp în care şi-au retras Armata a 15-a din Flandra şi şi-au întărit trupelor din Olanda. Blocarea portului Antwerp a exacerbat criza de aprovizionare a Aliaţilor.

Cei mai mulţi comandanţi aliaţi erau în favoarea urmăririi a ceea ce părea a fi o armată germană dezorganizată şi slăbită. Omar Bradley (ca şi subordonatul lui direct, George S. Patton) şi mareşalul Montgomery au cerut amândoi provizii pentru forţarea fluviului Rin într-o singură lovitură decisivă, în loc să cureţe estuarul Scheldt şi să deschidă traficul în portul Antwerp. Bradley şi Patton doreau un atac spre oraşul Metz şi în regiunea industrială Saarland, ceea ce presupunea străpungerea Liniei Siegfried spre malurile puternic fortificate ale Rinului. Bradley a cerut ca avioanele de mare capacitate să fie folosite pentru transportul proviziilor, ceea ce ar fi permis ca aprovizionarea să nu mai fie influenţată de problemele din spatele frontului.

Montgomery a sugerat la început declanşarea aşa-numitei Operaţiuni Cometa, un atac limitat al trupelor aeropurtate, care ar fi trebuit să cucerească podul din Arnhem pe 7 septembrie, dar problemele meteo şi situaţia schimbătoare de pe front au făcut ca această propunere să nu fie luată în semană. Operaţiunea Cometa a fost înlocuită cu un plan ambiţios, care prevedea ocolirea Liniei Siegfried, traversarea Rinului cu forţe numeroase şi prinderea în capcană a Armatei a 15-a germane între Arnhem şi malurile lacului Yssel. Această propunere avea să devină Operaţiunea Market Garden. Pe 10 septembrie, generalul Dempsey, comandantul Armatei a 2-a britanice, i-a spus mareşalului Montgomery că are dubii asupra eficienţei acestui plan şi că este de preferat un atac spre nord-est spre Wesel. Montgomery a răspuns că a primit semanle de la Londra prin care se cer acţiuni care să neutralizeze rampele de lansare ale rachetelor V-2, ceea ce însemna că Market Garden trebuia să fie declanşată. Mai mult, operaţiunile trebuiau să se desfăşoare în zona de acoperire a avioanelor care decolau de pe aeroporturile britanice, trebuia să păcălească puternica apărare a Liniei Siegfried prin ocolirea ei prin extrema ei nordică şi să pătrundă adânc în teritoriile controlate de germani, realizând elementul surpriză. Planul avea anumite slăbiciuni. Planul presupunea ca Armata a 2-a britanică să se deplaseze spre nord printr-un teritoriu cu numeroase obstacole acvatice, care trebuiau traversate prin câteva puncte obligatorii de tracere. În plus, Armata a 2-a ar fi pierdut legătura cu Grupul de armată al 21-lea şi cu Armata I americană. Armata a 2-a britanică nu avea nici măcar posibilitatea de a-şi folosi subunităţile de artilerie grea şi antiaeriană. În plus, înaintarea blindatelor urma să se facă pe un singur drum, construit pe creasta digurilor care separau două poldere, ceea ce limita mult libertatea de mişcare, îngrădea capacitatea de folosire a superiorităţii numerice a blindatelor aliate şi punea numeroase piedici acţiunii de aprovizionare.

După întâlnirea cu generalului Dempsey, Montgomery s-a deplasat la Brussels în seara zilei de 10 septembrie, pentru a se întâlni cu Eisenhower. Montgomery a cerut colaboratorilor lui Eisenhower să părăsească sala de întâlnire, dar a insistat ca însoţitorii săi să rămână la şedinţă. Mai apoi, a cerut în mod imperativ prioritate la aprovizionare în vederea declanşării atacului spre nord. Eisenhower, care era convins că frontul german este în pragul prăbuşirii, era cel puţin la fel de ferm în susţinerea ideii înaintării pe un front larg. Până în cele din urmă, Eisenhower a fost de ocord cu declanşarea Operaţiunii Market Garden, acordându-i o „prioritate limitată” în problema aprovizionării. Montgomery s-a plâns în zadar la Marele Stat Major de la Londra. Britanicii trebuiau să facă faţă aversiunii comandanţilor americani, care nu erau de acord cu tratamentul special acordat Armatei a 21-a britanice.

În acest timp, trupele de sub comanda generalului Patton avansase atât de mult, încât pentru generalul Dempsey devenise evident faptul că Armata I americană nu mai era capabilă să acopere spaţiul rămas liber de trupele aliate implicate în Operaţiunea Market Garden. Pentru a rezolva parţial această ultimă problemă, Corpul al 8-lea britanic trebuia detaşat din forţa principală de atac pentru a apăra flancul sud-estic. Numai că nu existau suficiente mijloace de transport pentru mutarea corpului, ceea ce a dus la o întârziere de patru zile a relocării, până pe 21 septembrie. Pe 11 septembrie, Montgomery s-a întâlnit din nou cu Eisenhower, iar, a doua zi, americanii au promis să ofere britanicilor mai multe camioane de transport şi încă 1.000 de tone de provizii pe zi din rezerva lor. Montgomery şi Bradley au presupus că Eisenhower a acceptat planul lui Montgomery pentru un singur atac concentrat prin nord.

Generalul Bradley a gândit că înaintarea Armatei a 3-a americane a generalului Patton era riscantă în contextul declanşării acţiunii britanicilor, şi l-a avertizat pe Patton. Acesta din urmă a decis să înainteze imediat peste râul Moselle, trupele sale fiind atât de puternic implicate în luptele cu germanii, încât orice încercare de stopare devenea imposibilă, iar serviciile de aprovizionare au fost pur şi simplu forţate să redirecţioneze fluxul de provizii spre sud. Patton primise ordin să se limiteze la o acţiune de „recunoaştere continuă”, dar, în schimb, el hotărât să „atace cu vigoare”. Practic, deşi Eisenhower a avut intenţia să redirecţioneze proviziile destinate Armatei a 12-a americane spre unităţile lui Montgomery, aceste provizii au ajuns la Armata I a lui Patton. Din acest motiv, aprovizionarea trupelor implicate în Operaţiunea Market Garden a fost foarte dificilă.

Keith Flint consideră în cartea sa „Airborne Armour” că Montgomery a greşit când nu i-a dat ordin cumnatului său, Percy Hobart, care comanda Divizia blindată a 79-a, să atace cu tancurile amfibii „DD Sherman”, tancurile de tonaj mediu şi cu vehiculele amfibii de debarcare, (care puteau transporta soldaţi, tunuri antitanc, jeepuri şi vehicule blindate universale „Bren”, acestea din urmă fiind foarte mobile pe terenuri moi). Autorul consideră de asemenea că a fost o greşeală faptul că Divizia a 6-a aeropurtată nu a fost sprijinită cu tancurile uşoare Tetrarch transportate pe calea aerului, care ar fi contribuit la cucerirea şi apărarea podului de la Arnhem, după cum de altfel ceruse maiorul Frederick Gough. Keith Flint aminteşte că tancurile uşoare Tetrach au fost debarcate cu ajutorul planoarelor Hamilcare cu un efect extraordinar în Ziua Z. Ar mai trebui spus că, în momentul declanşării Operaţiunii Market Garden, se manifesta o criză şi în domeniul transportului aerian, nu numai al celui terestru. Planoarele destinate unor acţiuni aeropurtate puteau fi folosite în general pentru o singură operaţiune, iar construirea altora noi nu era posibilă pe termen scurt. Este adevărat pe de altă parte că tancurile uşoare ar fi fost o pradă uşoară pentu tancurile grele şi pentru armele antitanc germane. Planificatorii Operaţiunii Market Garden au plecat de la premisa greşită că blindatele aliate puteau să se deplaseze rapid pe şoselele din regiune şi puteau ajunge în timp util la podurile cucerite şi apărate de paraşutişti.

Decizia lui Eisenhower de a lansa Operaţiunea Market Garden a fost luată mai degrabă din dorinţa de a ţine sub continuă presiune armatele germane aflate în retragere. De asemenea, asupra lui Eisenhower se făceau presiuni pentru a relua folosirea pe scară largă a trupelor aeropurtate. După debarcarea din Normandia, forţele aeropurtate au fost retrase şi trecute în refacere în Anglia. Aici s-a format Armata I aeropurtată aliată din trei divizii americane, două britanice şi o brigadă poloneză. După debarcarea din Normandia au mai fost făcute planuri pentru 18 operaţiuni aeropurtate, dar toate au fost anulate, date fiind acţiunile încununate de succes al trupelor terestre, care reuşiseră să cucerească rapid zonele de paraşutare. ^[1]

[modifică] Planul

Planul de acţiune era format din două operaţiuni:

• MARKET: Armata I aliată aeropurtată trebuia să cucerească podurile şi alte regiuni sub comanda tactică a generalului Browning şi
• GARDEN: forţele terestre ale Armatei a 2-a britanice în frunte cu Corpul al 30-lea trebuiau să atace spre nord sub comanda generalului locotenent Brian Horrocks.

[modifică] Terenul

Între punctul de plecare al Copului al 30-lea şi obiectivele de pe malul nordic al Rinului, se aflau opt obstacole acvatice importante – râuri şi canale. Aliaţii au planificat să cucerească toate podurile de peste aceste obstacole în acelaşi timp. Deşi canalele de mici dimensiuni ar fi putut fi traversate pe poduri construite de pontonierii Corpului al 30-lea, în cazul râurilor mari (Waalului la Nijmegen şi Rinul la Arnhem), situaţia era diferită. Şoseaua 69 (numită mai târziu „Şoseaua Iadului”), pe care urmaU să se deplaseze blindatele aliate, avea doar două benzi de circulaţie şi era doar puţin ridicată deasupra regiunii înconjurătoare a polderelor. Terenul de pe părţile laterale ale drumului era prea slab pentru a suporta greutatea mare a blindatelor.

În zona vizată de atac se afla un singur deal de aproximativ 90 m înălţime – Groesbeek. Cucerirea şi apărarea acestui deal a fost considerată ca fiind vitală pentu securitatea podurilor.

[modifică] Market

„Market” urma să folosească cinci divizii din Armata I aeropurtată aliată. Divizia 101-a americană condusă de generalul Maxwell D. Taylor urma să fie paraşutată la nord de Corpul al 30-lea, pentru a cuceri podurile de la nord-est de Eindhoven, de la Son şi Veghel. Divizia a 82-a aeropurtată americană comandată de generalul James M. Gavin avea să fie paraşutată la nord-est de Divizia a 101-a, pentru a prelua podurile de la Grave şi Nijmegen, iar Divizia I aeropurtată britanică condusă de generalul Roy Urquhart şi Brigada I independentă de paraşutişti polonezi aveau să fie lansaţi la nordul extrem al zonei de salt, pentru a cuceri podul rutier de la Arnhem şi cel de cale ferată de la Oosterbeek.

Armata I aeropurtată aliată fusese creată pe 16 august ca urmare a cererilor britanice pentru crearea unui cartier general care să coordoneze operaţiunile aeropurtate, un concept aprobat de generalul Eisenhower. Britanicii au încercat să-l impună în fruntea noii structuri pe generalul Frederick Browning. În condiţiile în care cea mai mare parte a trupelor şi avioanelor erau date de americani, a fost numit până la urmă la comanda Armatei I generalul american Lewis H. Brereton. Brereton nu avea niciun fel de experienţă în domeniul operaţiunilor aeropurtate, dar avea o vastă experienţă în domeniul operaţiunilor aeriene, experienţă câştigată pe mai multe fronturi.^[2]

„Market” urma să fie cea mai mare operaţiune aeropurtată din istorie, urmând să fie transportaţi 34.600 de soldaţi. 14.589 soldaţi urmau să fie transportaţi cu planoarele militare, iar 20.011 urmau să fie paraşutaţi. Tot cu planoarele urmau să fie transportate 1.736 de vehicule şi 263 piese de artilerie. Aprovizionarea urma să fie făcută cu planoare sau prin paraşutare, fiind vorba de peste 3.300 tone de muniţie şi alte materiale militare.^[3]

Pentru a transporta cele 36 de batalione de infanterie aeropurtată şi trupele de sprijin pe continentul european, au fost folosite 14 grupuri ale Comandamentului al 9-lea de transportoare de trupe, iar, după 31 august, au fost folostie şi 16 escadrile ale Grupurilor aeriene 38 şi 46.

Forţa aeriană folosită a fost formată din 1.438 avioane C-47/Dakota (1.274 americane şi 164 britanice) şi 321 bombardiere britanice modificate. Au fost folosite 2.160 planoare CG-4A Waco, 916 Airspeed Horsa (812 britanice şi 104 americane) şi 64 General Aircraft Hamilcar. Americanii au avut doar 2.060 piloţi de planoare, astfel încât aceştia nu au avut copiloţi, dar în schimb au transportat un soldat mai mult decât britanicii. ^[4]

Datorită faptului că avioanele Dakota aveau un rol dublu, atât de transport trupe cât şi de remoracare a planoarelor, Comandamentul al 9-lea de transoportoare trupe a fost capabil să transporte doar 60% din totalul efectivelor într-o singură zi. De aceea, transportul s-a făcut în două zile consecutive. Aproape toate avioanele americane urmau să transporte trupe şi să remorcheze planoare, în vreme ce avioanele britanice urmau să fie folosite aproape în exclusivitate pentru remorcarea de planoare. ^[5]

Deoarece începând cu noaptea de 17 septembrie luna nu lumina Pământul, lansările au trebuit făcute pe lumina zilei. (În acele vremuri erau interzise lansările de paraşutişti în absenţa totală a luminii).Operaţiile aeropurtate pe timp de zi ar fi avut posibilitatea, cel puţin în comparaţie cu cele din Sicilia şi Normandia, să fie executate cu o mai mare acurateţe din punct de vedere al navigaţiei şi, în plus, ar fi avut un ritm al lansării seriilor de paraşutişti mai ridicat. Pentru diviziile aeropurtate, perioada de timp necesară pentru reunirea unităţilor în zonele de aterizare avea să se reducă cu aproape două treimi.^[6]

[modifică] Garden

„Garden” era în principal o operaţiune a Corpului al 30-lea britanic, care avea ca avangardă Divizia blindată de gardă, o formaţie britanică de elită, sprijinită de Diviziile de infanterie a 43-a Wessex şi a 50-a Northumbrian. Sosirea lor în zona sudică a zonei de paraşutare a Diviziei a 101-a era planificată pentru chiar ziua lansării paraşutiştilor, în zona de paraşutarea a Diviziei a 82-a în a doua jumătate a zilei următoare, iar în zona de paraşutare a Diviziei I în zilele a treia şi a patra de la declanşarea operaţiunii. Odată cu tancurile aveau să ajungă în zonele cucerite şi divizii de infanterie, care trebuiau să preia sarcinile defensive ale paraşutiştilor, care trebuiau eliberaţi pentru alte sarcini.

Patru zile reprezentau o perioadă de timp foarte mare pentru ca paraşutiştii, dotaţi numai cu armament uşor, nesprijiniţi de infanterie, artilerie antitanc şi blindate, să reziste pe poziţii. Chiar şi în aceste condiţii, Înaltul Comandament Aliat a considerat că apărarea germană este foarte slabă, în condiţiile în care Armata a 15-a germană părea că se retrage în grabă şi se părea că în rândurile lor nu se află unităţi de tancuri. Din aceste cauze, Corpul al 30-lea ar fi trebuit să întâmpine o rezistenţă limitată în timpul deplasării pe Şoseaua 69. Apărătorii germani ar fi fost întinşi pe o linie subţire lungă de aproximativ 100 km, luptându-se cu pungile formate de paraşutişti.

[modifică] Forţele germane

Deplasarea forţelor germane în iuluie şi august i-au făcut pe Aliaţi să creadă în mod greşit că armata germană este compusă din unităţi militare dezorganizate, incapabile să opună o rezistenţă puternică. Incapacitatea Grupului de armată al 21-lea să izoleze istmul Beveland a permis Armatei a 15-a germane (care fusese blocată o vreme la Pas de Calais, unde aşteptase invazia Aliată, care se produsese de fapt în Normandia) să trasnbordeze în Olanda peste 86.000 de oameni şi 600 de piese de artilerie, chiar în zona de desfăşurare a Operaţiunii Market Garden.

Numirea la începutul lunii septembrie a mareşalului Gerd von Rundstedt în funcţia de comandant suprem al Wehrmachtului din Europa de Vest, (funcţie în care l-a înlocuit pe mareşalul Walther Model), a fost o măsură pe care Adolf Hitler a acceptat-o cu greu, dar care a fost extrem de bine primită de trupă. Rundstedt a început imediat pregătirile defensive împotriva unui atac a aproximativ 60 de divizii aliate, pe care serviciile de spionaj ale Wehrmachtului îl preconizau în perioada imediată. ^[7]

Generalul Kurt Student, unul dintre pionierii armatei de paraşutişti germani, a fost pus în fruntea forţei care fost numită „Armata I de paraşutişti”. Cei aproximativ 3.000 de paraşutişti, împrăştiaţi prin toată Germania, erau singura forţă de rezervă disponibilă în acel moment.^[8] Când aceste trupe au fost deplasate în regiunea Canalului Albert, canal begian aflat în calea deplasării trupelor aliate spre Berlin, au descoperit cu surprindere că linia defensivă numită de mareşalul Model „Noua linie germană” era practic inexistentă. În zonă nu fuseseră săpate tranşee şi nu fuseseră construite fortificaţii. Paraşutiştii lui Student au început să peregătească în mare grabă noile poziţii defensive pe malul sudic al canalului, plasând încărcături explozive pentru distrugerea podurilor vizate de Aliaţii în deplasarea lor spre Berlin.

Generalul Kurt Chill, care se afla la comanda Diviziei a 85-a, care avea efectivele incomplete, a stabilit „puncte de primire” la cele mai importante poduri din Olanda. Chill a reuşit să adune sub comanda sa şi să disciplineze soldaţi din diferite unităţi distruse de lupte şi să le plaseze pe noua linie defensivă. Acestor trupe amestecate le-a venit în ajutor Divizia a 719-a de infanterie.

Întâmplarea a făcut ca, în regiunea Arnhem, să fie trimisă pe 4 septembrie o importantă forţă blindată germană. Rundstedt şi colaboratorii săi credeau că Eisenhower avea să-i ordone lui Patton să declanşeze viitoarea ofensivă în sud. Într-unul dintre ultimele sale ordine, Model ceruse Corpului al 2-lea Panzer SS să rămână într-o zonă „sigură”. Această zonă sigură s-a dovedit a fi tocmai regiunea oraşului Arnhem, subunităţile Corpului SS fiind împrăştiate în orăşelele şi satele din nordul şi vestul Arnhemului, până la o distanţă de 15 km una de cealaltă.

Diviziile SS erau destul de slabe. Efectivele lor reunite nu depăşeau cu mult 7.000 de oameni, cât o divizie cu efectivele complete. Mai aveau în dotare doar puţine arme grele, pe restul pierzându-le în timpul retragerii din Normandia. În ajunul declanşării luptelor, Regimentul SS al 9-lea Panzer nu avea niciun tanc, iar Regimentul SS al 9-lea de artilerie nu avea niciun tun. Regimentele Panzer Grenadier al 19-lea şi al 20-lea nu avea arme grele. Totuşi, alegerea întâmplătoare a regiunii Arnhem ca zonă „sigură’’ a făcut ca apărarea germană să poată beneficia de încă aproximativ 3.000 de soldaţi, câteva tancuri, tunuri de asalt şi vehicule blindate gata să intre în acţiune împotriva paraşutiştilor aliaţi.

[modifică] Probleme nerezolvate

Rezistenţa olandeză a trimis o serie de rapoarte aliaţilor până pe 10 septembrie, prin care semnala mişcările de trupe germane şi identifica unităţile Panzer. În ciuda faptului că munca de planificare era în fazele sale finale, şeful Marelui Stat Major Aliat, generalul Walter Bedell Smith s-a deplasat la cartierul general al Armatei a 21-a pentru a sugera câteva schimbări posibile ale operaţiunii, pe care Montgomery era incapabil sau neinteresat să le facă. Când un avion aliat de recunoaştere s-a reîntors cu fotografii ale tancurilor germane aflate la numai 15 km de zona britanică de paraşutare, Montgomery a refuzat să creadă, presupunând în mod eronat că este vorba despre vehicule defecte.

Avioanele de transport al Comandamentului al 9-lea de transportoare de trupe trebuiau să execute misiunile de paraşutare a infanteriei aeropurtate şi de remorcare a planoarelor, misiuni care nu puteau fi executate simultan. Deşi toţi comandanţii de divizie au cerut efectuarea a două paraşutări în prima zi, Statul major al generalului Brereton a programat numai o singură paraşutare, dat fiind faptul că o parte a zilei urma să fie ocupată cu bombardamentele aeriene ale poziţiilor bateriilor antiaeriene germane, care, dat fiind prognozele meteorologice îngrijorătoare, trebuiau declanşate în după amiaza zilei de 16 septembrie. Această prognoză s-a dovedit până la urmă o greşeală, în zonă fiind condiţii meteo bune timp de patru zile.^[9]

În prima zi au fost paraşutate toate regimentele americane, dar numai jumate dintre cele britanice, niciunul polonez, iar planoarele au transportat numai trei batalioane. În prima zi nu au fost transportate în zona de luptă nicio unitate de sprijin a paraşutiştilor. Un orar greşit al decolărilor, care ţinea seama de prognoza meteo eronată, a făcut ca Divizia a 101-a aeropurtată să fie lipsită de artilerie timp de două zile, iar Divzia a 82-a aeropurtată să nu aibă sprijinul artileriei pentru o zi şi al regimentului de infanterie pentu cinci zile. Perioada de timp prea mare necesară pentru definitivarea lansărilor trupelor aeropurtate a dus la dificultăţi în teren pentru cucerirea şi păstrarea obiectivelor ordonate şi, în final, la scăderea eficienţei întregului atac.

Alegerea zonelor de lansare s-a dovedit în mai multe cazuri greşită, în special în cazul podului de la Arnhem. Coordonatorul RAF a refuzat să lanseze trupele în apropierea oraşului Arnhem la nord de pod datorită prezenţei bateriei antiaeriene de la Deelen. O altă zonă bună de aterizare de la sud de pod a fost respinsă deoarece a fost considerată mlăştinoasă pentru planoarele care transportau echipament greu. Comandanţii neexperimentaţi ai trupelor aeropurtate au fost de acord cu toate obiecţiunile RAF şi au acceptat ca zona de aterizare să fie la aproximativ 15 km de pod.

Dat fiind faptul că diviziile infanteriei aeropurtate urmau să ajungă doar după două zile, trupele paraşutate în prima zi trebuiau să apere zona de paraşutare şi să cucerească podul, urmând ca forţele lor să fie divizate pentru mai mult de 24 de ore. Când comandanţii operaţiunii şi-au dat seama de situaţia dificilă în care s-ar fi aflat paraşutiştii, au schimbat în grabă planul, prevăzându-se folosirea unei forţe reduse dotate cu jeepuri înarmate cu mitraliere, care ar fi trebuit să cucerească podul, urmând ca trei batalioane să le vină în sprijinul primilor atacatori după un marş forţat de 15 km. Un al patrulea batalion urma să apere zona de aterizare până când avea să fie înlocuit de soldaţii aduşi cu planoarele.

După o săptămână, preparativele au fost considerate încheiate. Pentru comparaţie, ar trebui amintit că planificare aperaţiunilor aeropurtate din Sicilia şi Normandia s-a întins pe mai multe luni. Istoricul militar american John C. Warren remarca faptul că Market a fost singura mare operaţiune aeropurtată a celui de-al doilea război mondial în care Forţele Aeriene ale SUA „nu au avut un program de antrenament, nici de simulări, aproape niciun exerciţiu şi un ... nivel scăzut al pregătirii tactice”.^[10]

Planificarea s-a făcut greşit sau nu s-a făcut de loc. Datorită faptului că transportul trupelor de sprijin şi a proviziilor a fost făcut ţinând seama de o prognoză meteo greşită, decizia de a face doar o paraşutare de fiecare avion pe 17 septembrie a fost „dezastruoasă”, după cum afirma Waren în opera citată mai înainte. Planificarea comunicaţiilor a fost slabă, iar Divizia I aeropurtată nu a putut lua legătura cu cartierul general pe parcursul aproape întregii bătălii. Planificatorii nu au prevăzut sprijin aerian la mică înălţime. Paraşutările au fost planificate de la sud la nord, pentru a uşura înaintarea Corpului al 30-lea, dar acest fapt a dus la pierderea avantajului elementului surpriză pentru unităţile lansate la Arnhem.

Gavin, care comanda Divizia a 82-a eropurtă, era sceptic în ceea ce priveşte sorţii de reuşită a planului. El a scris în jurnalul propriu: „Pare foarte rudimentar. Dacă voi avea succes în acest caz, voi fi foarte norocos”. El a fost foarte critic la adresa lui Browning, care "...fără nicio îndoială este lipsit de competenţa, influenţa şi judecata care sunt rezultatul unei experienţe de comandă corespunzătoare... Statul lui major era superficial... A devenit din ce în ce mai evident ... motivul pentru care unităţile britanice au bâjbâit...” ^[11]

[modifică] Bătălia

[modifică] Prima zi: duminică, 17 septembrie 1944

[modifică] Succesele iniţiale

Operaţiunea Market Garden a început cu succese pe toată linia. Toate trupele au fost lansate pe timpul zilei pentru a asigura o mai mare precizei a aterizărilor, şi aproape toate trupele au ajuns în zonele de aterizare desemnate fără incidente. În cazul Diviziei a 82-a, 89% dintre soldaţi au aterizat de o rază de 900 m de punctul-ţintă, iar 84% dintre planoare au aterizat pe o rază de 900 m de zona ţintă. Aceasta a contrastat cu operaţiunile de noapte de pană atunci, când trupele aeropurtate au fost împrăştiate pe o suprafaţă uriaşă cu o lăţime de până la 19 km. Pierderile pricinuite de aviaţia şi artileria antiaeriană germană au fost scăzute. Focul artileriei antiaeriene germane a fost descris ca fiind „puternic, dar lipsit de precizie”.

Divizia a 101-a a întâmpinat o rezistenţă redusă şi a cucerit patru dintre cele cinci poduri. Podul de la Son a fost aruncat în aer mai înainte ca paraşutiştii aliaţi, care fuseseră implicaţi într-o scurtă luptă cu servanţii bateriilor antiaeriene, să-l poată cuceri. După ceva vreme, în aceiaşi zi, câteva contraatacuri ale Divziei a 59-a de infanterie germană (din cadrul Armatei a 15-a, care reuşise să se retragă pentru că Antwerpul nu fusese izolant de aliaţi) au fost respinse, iar câteva subunităţi din Divizia a 101-a s-au mutat mai la sud de Son.

Mai spre nord a fost paraşutată Divizia a 82-a şi subunităţi din cadrul acesteia au cucerit rapid podul de la Grave. De asemenea, a fost cucerit şi podul de importanţă strategică de peste canalul Maas-Waal de la Heumen. Sarcina principală a Diviziei a 82-a era cucerirea înălţimilor Groesbeek şi stabilirea unor poziţii puternice aici, de pe care se spera ca aliaţii să fie capabili să respingă atacurile blindatelor germane şi să-i împiedice pe aceştia din urmă să plaseze pe înălţimi observatori de artilerie. Atât Gavin cât şi Browning au considerat că obiectivul principal al Diviziei a 82-a este cucerirea şi apărara înălţimilor, nu cucerirea podurilor. Regimentul al 508-lea de paraşutişti a primit sarcina să cucerească podul lung de 600 m de la Nijmegen, dacă ar fi fost posibil, dar datorită comunicaţiilor proaste ei nu au întreprins nimic în această direcţie până a doua zi târziu. Dacă ar fi atacat mai devreme, ar fi luptat doar cu câteva zeci de soldaţi germani. În momentul în care s-au hotărât totuşi să lanseze atacul, aliaţii au fost respinşi de Batalionul al 9-lea SS, venit în sprijinul apărătorilor. Podul de la Nijmegen a rămas astfel în mâninile germanilor.

Cucerirea acestui pod trebuia să fie o sarcină prioritară a paraşutiştilor deoarece, dacă celelalte poduri de peste canalele sau râurile mici puteau fi traversate pe poduri de pontoane ridicate în grabă de geniştii aliaţi, podurile de la Nijmegen şi de la Arnhem asigurau treversarea a două braţe ale Rinului, care, prin lăţimea lor, făceau foarte dificilă construirea unor poduri de pontoane. Dacă unul dintre cele două poduri nu era capturat, înaintarea Corpului al 30-lea era blocată şi Operaţiunea Market Garden eşua.

[modifică] Acţiunile britanicilor

Divizia I aeropurtată a aterizat fără incidente importante, dar planificare proastă a generat imediat primele probleme. Doar o jumate din efectivele diviziei a ajuns la locaţie cu primul transport aerian şi doar jumate dintre aceştia au putut să se deplaseze spre pod. Restul trupelor a trebuit să rămână să păzească zona de aterizare până la sosirea camarazilor cu cel de-al doilea transport din ziua următoare. Astfel, obiectivul principal al diviziei trebuia îndeplinit de o jumate de brigadă. În timp ce paraşutiştii se deplasau pe jos spre Arnhem, un batalion de recunoaştere trebuia să se deplaseze rapid cu jeepuri dotate cu mitraliere, să cucerească podul şi să-l apere până când restul camarazilor ajungeau şi ei în zonă. Mai multe maşini de teren au fost pierdute când planoarele de transport au ratat zonele de aterizare. Alte jeepuri au fost descărcate cu greu din planoare. Batalionul de recunoaştere a plecat târziu spre obiectiv şi, la scurtă distanţă de poziţiile de plecare, a fost oprit din deplasare de germanii aflaţi pe puternice poziţii defensive.

Acest eşec a avut consecinţe grave pentru întreaga operaţiune. La cinci ore de la primele aterizări, Batalionul al 9-lea Waffen-SS Panzer a traversat podul de la Arnhem şi s-a deplasat spre podurile de le Nijmegen şi cel de peste râul Waal. La cele două poduri nu ajunsese nicio unitate aliată.

Două din cele trei batalione ale Brigăzii I de paraşutişti au fost încetinite în deplasarea lor de mici subunităţi ale unui batalion german aflat în regiune pentru instrucţie, care a închegat o linie subţire defensivă pe principalele drumuri spre Arnhem. Batalionul al 2-lea înainta la sud de această poziţie şi a descoperit că ruta lor este aproape neapărată de germani. Ei au ajuns la pod seara şi au stabilit poziţii defensive pe capul lui de nord. Dintre celelalte batalioane, Batalionul al 3-lea nu a reuşit să străbată până la miezul nopţii decât jumate din dinstanţă, ariergarda lor trebuind să facă faţă atacurilor germane, ceea ce a dus la pierderea de timp preţios. Batalionul I a fost fragmentat în timpul deplasării, dar a înaintat pe flancurile liniei defensive germane de-a lungul întregii nopţi. La rândul lor, au fost întârziaţi în deplasare de luptele cu germanii. Două tentative de cucerire a podului sau măcar a capătului lui sudic au eşuat.

[modifică] Problemele cu comunicaţiile

Unele probleme cu comunicaţiile dintre zonele de aterizare şi pod erau de aşteptat datorită distanţei de 13 km care separa cele două puncte, în condiţiile în care aparatele de transmisie-recepţie aveau o rază de acţiune de 8 km. Totuşi, aparatele radio nu au funcţionat aproape deloc. Unele dintre ele au avut probleme de recepţie a semnalului emis de la numai câteva sute de metri, iar altele nu au recepţionat absolut nimic. Au fost avansate mai multe explicaţii pentru problemele majore ale reţelei radio a Diviziei I aeropurtate. Teste ulterioare, care au folosit acelaşi tip de emiţătoare, au sugerat că zăcămintele bogate în fier din subsolul regiunii ar fi fost la originea problemelor transmisiunilor radio.^[12] Este de asemenea probabil ca numeroasele amânări şi anulări ale paraşutărilor (peste 12 lansări au fost planificate, pentru ca mai apoi să fie anulate) au dus la nerespectarea procedurilor pentru încărcarea acumulatorilor, sau la supravegherea necorespunzătoare a acestor proceduri.

Ca urmare, coordonarea prin radio a unităţilor Diviziei I aeropurtate a fost aproape inexistentă în momentele în care germanii îşi coordonau şi întăreau defensiva. Mai prebuie amintit că paraşutiştilor britanici din Divizia I le fusese repartizată o frecvenţă radio care avea aceiaşi lungime de undă cu a unei staţii radio din Anglia. În plus, o unitate avea aparate setate pe o frecvenţă UHF care nu era folosită de restul emiţătoarelor, ceea ce le făcea total nefolositoare. În acest fel, singura legătură a Diviziei I cu avioanele de sprijin din RAF a fost tăiată. Piloţilor britanici li se interzisese să atace din proprie iniţiativă, pentru ca să nu prindă sub focul lor proprii soldaţi.

[modifică] Înaintarea Corpului al 30-lea

Generalul Brian Horrocks a refuzat să dea ordinul de atac până când nu primea confirmarea că forţelor aeropurtate au ajuns la obiective. De aceea, Corpul al 30-lea nu a pornit să înainteze decât la ora 14:35, iar la scurtă vreme a trebuit să facă faţă defensivei germane – infanterie şi baterii de tunuri antitanc. Corpul a fost întârziat mai multe ore, iar mai multe tancuri au fost pierdute. La căderea serii, în jurul orei 17:00, Corpul al 30-lea se afla la 15 sud de Eindhoven, mult în urma planificării. Doctrina armei blindatelor din acele vremuri prevedea oprirea deplasării pe timpul nopţii şi, deşi în timpul debărcării din Normandia se folosise în câteva cazuri atacurile de noapte, alte tentative de luptă pe timpul nopţii a blindatelor nu au mai fost făcute. Comandantul şeful statului major al diviziei de blindate ar fi spus unui comandant de regiment de tancuri să se odihnească, deoarece podul de la Son a fost aruncat în aer. De fapt, pierderea podului de la Son trebuia să oblige coloana de tancuri să înainteze mai repede, astfel încât geniştii Corpului al 30-lea să poată construi un pod de pontoane.

[modifică] Reacţia germanilor

Germanii şi-au dat seama rapid de ceea ce se întâmpla. Mareşalul Walter Model a fost la început încurcat de lansările britanicilor în zone care nu păreau să reprezintre vreun interes strategic şi a bănuit că este vorba de comnadouri trimise să-l ia prizonier. Model a căutat în grabă să-şi mute cartierul general într-o locaţie mai sigură. Comandantul Corpului al 22-lea Panzer SS, Wilhelm Bittrich, un ofiţer mult mai realist, a trimis imediat o companie de recunoaştere la Nijmegen în sprijinul apărătorilor podului. Până la miezul nopţii, Model şi-a făcut o imagine clară asupra întregii situaţii şi a dat ordinele necesare pentru apărarea podului de la Arnhem. Spre depsebire de confuzia care i-a cuprins pe apărătorii altor obiective atacate de paraşutişti, în cazul podului de la Arnhem avantajul surprizei a fost anulat de reacţia precisă a germanilor.

[modifică] A doua zi: luni, 18 septembrie

Meteorologii au prevăzut corect că Anglia va fi acoperită de ceaţă în dimineaţa zilei de 18 septembrie. Al doilea val de transport aerian aliat a fost amânat trei ore ca urmare a acestui fapt, iar în zonele de aterizare a să se adune o pătură de nori groşi de joasă înălţime, ceea ce a pus probleme uriaşe atât aprovizionării pe calea aerului, cât şi misiunilor de sprijin aerian. Şapte din următoarele opt zile aveau să aibă condiţii meteo dificile, iar, pe 22 şi 24 septembrie, toate operaţiunile aeriene au fost anulate.

[modifică] Zona de aterizare a Diviziei I aeropurtate

Primul şi al 3-lea batalion de paraşutişti au avansat spre podul de la Arnhem în primele ore după aterizare şi au progresat mulţumitor, dar au fost opriţi deseori de luptele de hărţuială cu subunităţi germane. Coloanele lor lungi şi greoaie au trebuit să se oprească de fiecare dată când trebuiau să facă faţă atacurilor germane. Coloanele se fragmentau, iar germanii atacau şi distrugeau subunităţile care se depărtau de grosul trupelor. În dimineaţa acelei zile, Batalionul al 9-lea SS de recunoaştere, trimis cu o zi mai înainte spre Nijmegen, s-a retras la Arnhem, considerând că nu este nevoie de prezenţa lor în regiune. Până la sfârşitul acestei zile, cele două balioane au intrat în Arnhem şi s-au apropiat până la 1,5 km de pod cu aproximativ 200 de luptători, doar o şesime din efectivele lor iniţiale. Cea mai mare parte a subofiţerilor şi ofiţerilor erau răniţi sau fuseseră ucişi în luptă. Al doilea transport aerian de trupe, care fusese amânat datorită ceţei, a fost lansat cu efectivele complete în zonele desemnate de aterizare, aducând în luptă soldaţii Brigăzii a 4-a de paraşutişti (3 batalioane) şi două companii ale Regimentului Staffordshire.

[modifică] Zona de aterizare a Diviziei a 82-a aeropurtate

Localitatea Grave s-a dovedit un obiectiv bine apărat de germani, care, în plus, au atacat în continuu soldaţii aliaţi de pe înălţimile de la est de Nijmegen. Regimentul al 505-lea de infanterie aeropurtată s-a apărat cu succes împotriva atacurilor germane la Horst, Grafwegen şi Riethorst. Ceva mai devreme în aceiaşi zi, contraatacurile germane au dus la cucerirea zonelor de aterizare unde erau planificate sosirile celui de-al doilea val de transport de la ora 13:00. Pentru eliberarea acestor zone de paraşutare, Regimentul al 508-lea de paraşutişiti a atacat în jurul orelor 13:10 şi a eliberat zona în 50 de minute, capturând şi 16 tunuri antiaeriene şi 149 de prizonieri. Al doilea transport aerian, întârziat de ceaţă, a aterizat deabia la ora 15:30 – elemente ale batalioanelor de artilerie transportate cu planoarele. După 20 de minute, 135 de bombardiere B-24 au lansat în zona de aterizare de o altitudine de 100 m provizii, din care aproximativ 80% au fost recuperate de soldaţii aliaţi.

[modifică] Zona de aterizare a Diviziei a 101-a aeropurtate

Divizia a 101-a, după ce nu a reuşit să cucerească podul de la Son, (distrus de germani prin dinamitare), a încercat fără succes să cucerească podul de le Best, care s-a dovedit bine apărat. Unele dintre unităţile diviziei au înaintat spre sud până aproape de nordul oraşului Eindhoven. Cam pe la ora prânzului, aceste unităţi au întâlnit patrulele de recunoaştere ale Corpului al 30-lea. La ora 16:00, transmisioniştii diviziei au stabilit legătura radio cu forţele principale ale Corpului al 30-lea şi au raportat distrugerea podului Son şi eşecul de la Best, sugerând ca forţa principală de atac să se îndrepte spre Bailey. Corpul al 30-lea a forţat înaintarea spre Eindhoven şi şi-a aşezat tabăra la sud de Son, unde a aşteptat ca geniştii să construiască un pod de pontoane la Bailey.

După trecerea a două zile de la începerea înaintării, Corpul se afla mult în urma planului, iar podurile de la Nijmegen şi Arnhem nu fuseseră cucerite încă.

[modifică] A treia zi: marţi, 19 septembrie

[modifică] Arnhem

În primele ore ale zilei, Brigada I de paraşutişti a declanşat atacul împotriva podului de la Arnhem. Soldaţii Batalionului I au fost reperaţi rapid de germani şi supuşi unui foc încrucişat puternic de pe trei direcţii. Balalionul I, prins de focul inamic în câmp deschis, a fost rapid distrus de germani, iar Batalionul al 3-lea, care venea în spatele primului, s-a retras. Regimentul al 2-lea Staffordshire a avut o soartă asemănătoare cu cea a Batalionului I şi a reuşit să salveze doar 150 de soldaţi. Batalionul al 11-lea, care nu a participat de la început la lupte, a trebuit să suporte tot greul contraatacului german, în timp ce încerca să cucerească regiunea înălţimilor din nord. Cum toate obiectivele brigăzii nu au fost atinse, cei 500 de supravieţuitori s-au retras spre grosul trupelor aliate, la cam 5 km de Oosterbeek.

Batalionul al 2-lea şi unităţile sale de sprijin – cam 600 de soldaţi în total – au păstrat ferm controlul asupra rampei nordice de acces spre podul Arnhem. Germanii şi-au dat seama că poziţiile lor defensive nu pot fi cucerite de atacurile infanteriştilor aliaţi, pe care le respinseseră cu pierderi grele în ziua precedentă, şi au declanşat un bombardament intens de mortiere, artilerie de câmp şi tancuri, demolând în mod sistematic toate clădirile pe care soldaţii aliaţi le-ar fi putut folosi ca adăpost, sau ca bază de organizare a unui eventual asalt. În ciuda bombardamentului puternic şi neîntrerupt, britanicii au reuşit după lupte grele să-şi păstreze poziţiile.

[modifică] Oosterbeek

La nord de Oosterbeek, Brigada a 4-a de paraşutişti a condus asaltul diviziei asupra liniilor germane, dar comunicaţiile radio de proastă calitate şi rezistenţa îndârjită a defensivei a făcut ca atacul să eşueze. Divizie, ale cărei subunităţi erau împrăştiate pe o mare suprafaţă şi în plus erau supuse presiunii continui a germanilor, şi-a pierdut capacitatea ofensivă. Incapabilă să mai desfăşoare operaţiuni ofensive, divizia s-a concentrat pe apărarea pungii cucerite la Oosterbeek şi a capului de pod de pe malul nordic al Rinului.

Elementele Brigăzii I independente de paraşutişti polonezi a rămas în Anglia din cauza condiţiilor meteorologice. Planoarele lor, care transportau arme antitanc şi vehicule uşoare, au decolat, dar au aterizat în zona din care tocmai se retrăgea Brigada a 4-a de paraşutişti, fiind supuse unui foc nimicitor din partea germanilor aflaţi în ofensivă.

[modifică] Nijmegen

La ora 08:20, Regimentul al 504-lea de infanterie aeropurtată a făcut joncţiunea cu Corpul al 30-lea la Grave. După acest moment, regimentul s-a putut concentra asupra altor misiuni şi a trecut în rezerva diviziei Batalionul al 3-lea. Până în după-amiaza aceleiaşi zile, unităţile avansate ale Corpului al 30-lea au ajuns la Nijmegen. În conformitate cu planificarea originală, Corpul trebuia să fie deja la Arnhem. Pentru cucerirea podului de la Nijmegen a fost organizat un atac comun al Diviziei blindate de gardă şi a Batalionului al 2-lea şi al Regimentului al 505-lea de infanterie aeropurtată. Atacatorii au fost opriţi la aproximativ 400 de pod. De-a lungul nopţii au continuat lupte de hărţuire. A doua zi s-a încercat executarea unui atac asupra capătului sudic al podului. Batalionul al 3-lea ar fi trebuit să traverseze râul cu bărcile pneumatice la aproximativ 1,5 km în aval şi să atace capul de nord al podului. Bărcile, cerute pentru seara acestei zile, nu au fost trimise în zona de luptă. Corpul al 30-lea a fost stopat încă o dată în faţa unui pod.

Diviziei i-au fos date în sprijin două noi batalioane – primul şi al cincelea. Încercarea de aprovizionare făcută de 35 din cele 60 de avioane C-47 care decolaseră din Anglia s-a încheiat cu un eşec, datorită paraşutărilor executate de la mare altitudine. Proviziile nu au putut fi recuperate.

[modifică] Wijchen

La oar 09:50, Regimentul al 50-lea de infaterie aeropurtată s-a îndreptat spre Wijchen, pentru a ataca podul Edithbridge dinspre sud. După cucerirea podului, soldaţii regimentului au asigurat apărarea lui. La scurtă vreme, regimentul a atacat şi podul de la sud de Wijchen, pod pe care l-au cucerit şi căruia i-au asigurat apărarea.

[modifică] Eindhoven-Veghel

La sud de Regimentul al 50-lea, unităţi ale Diviziei al 101-a au fost trimise cu o zi în urmă să cucerească Bestul, dar în scurtă vreme au trebuit să se retragă din faţa contraatacurilor germane din dimineaţa zilei. Tancurile britanice sosite în zonă în după-amiaza aceliaşi zile au cooperat cu infanteriştii pentru alungarea germanilor. Ceva mai târziu, o subunitate germană dotată cu tancuri Panther au sosit la Son şi încercat să pună stăpânire pe podul Bailey. Şi aceste forţe au fost respinse, de această dată cu ajutorul tunurilor antitanc debarcate de curând, iar aliaţii au preluat ferm controlul podului.

[modifică] A patra zi: miercuri, 20 septembrie

[modifică] Podul Arnhem

Forţa comandată de locotenent-colonelul John Dutton Frost a reuşit să reziste pe poziţiile cucerite şi a stabilit legătura pe la prânz cu Divizia I prin intermediul reţelei publice de telefonie. Ei au aflat că nu există şanse ca blindatele Corpului al 30-lea să poată străpunge apărarea germană şi să ajungă până la Arnhem, fiind oprite în faţa podului de la Nijmegen. Până în jurul prânzului, poziţiile britanice din zonă fuseseră puternic slăbite. Printre luptătorii aliaţi se numărau morţi şi numeroşi răniţi. Lipsa acută de muniţie, în special al încărcăturilor pentru armele antitanc, le-a permis tanchiştilor germanilor să demoleze numeroase clădiri folosite de britanici. Apa, alimentele şi materialele medicale ale britanicilor erau pe sfârşite. Numărul răniţilor a fost atât de ridicat, iar clădirile care-i adăposteau erau într-un aşa mare pericol de prăbuşire, încât părţile combatante au căzut de acord asupra acceptării unui armistiţiu de două ore, timp în care răniţii aliaţi, (printre care şi comandantul lor, locotenent-colonelul John Dutton Frost), să fie evacuaţi şi predaţi spre îngrijire părţii germane. Comanda britanicilor a fost preluată de Frederick Gough.

Germanii au eliminat pe rând restul puctelor de rezistenţă pe parcursul zilei, recucerind controlul asupra rampei nordice de acces pe pod. Astfel, rezervele germane au putut traversa podul, îndreptându-se mai apoi spre Nijmegen. Resturile forţele britanice de la Arnhem au continuat să lupte cu îndărătnicie, uneori în încleştări sângeroase om la om, dar, în dimineaţa zilei următoare, aproape toţi supravieţuitorii fuseseră luaţi prizonieri. Ultimul mesaj radio emis din rândurile britanicilor, auzit doar de operatorii germani, a fost: „out of ammo, God save the King ([am rămas] fără muniţie, Dumnezeu să-l protejeze pe Rege”.

În timpul planificării operaţiunii se estimase că toţi cei 10.000 de luptători ai Diviziei I erau necesari pentru cucerirea şi păstrarea controlului asupra podului. În timpul luptelor de la podul Arnhem, 740 de soldaţi britanici au rezistat patru zile împotriva unor forţe germane mult mai puternice decât prognozaseră planificatorii aliaţi. În timpul luptelor de la podul Arnhem, au căzut la datorie 81 de britanici. Pierderile germane nu pot fi precizate. Unele dintre subunităţile germane au raportat pierderi în timpul luptelor de până la 50% din efective. În memoria celor care s-au jertfit pe câmpul de luptă de aici, podul a fost redenumit „John Frost”. Generalul James M. Gavin, comandantul diviziei a 82-a aeropurtate, a apreciat fapta de arme a oamenilor de sub comanda lui Frost: „cea mai remarcabilă acţiunea a unui batalion independent de paraşutişti din timpul războiului”.

[modifică] Oosterbeek

Mai spre vest, resturile Diviziei I aeropurtate s-au concentrat la Oosterbeek pentru ultima lor acţiune de luptă. La est de localitate, se aflau batalioanele 1, 3 şi 11 de paraşutişti şi regimentul de infanterie care, în timpul luptelor sângeroase din dupăamiaza zilei, au reuşit să respingă inamicul şi să păstreze fragilul cap de pod.

În pădurile de la vest de Oosterbeek, Brigada a 4-a de paraşutişti a luptat pentru a ajunge în zona diviziei, dar a trebuit să facă faţă reacţiei viguroase a infanteriştilor germani, care aveau şi sprijinul artileriei, mortierelor şi tancurilor (unele dotate cu aruncătoare de flăcări). Paraşutiştii au avut pierderi grele. Balationul al 10-lea a ajuns la Oosterbeek în primele ore ale serii cu doar 60 de oameni.

Mai departe în spatele frontului, batalionul al 156-lea de paraşutişti suferea de pe urma atacurilor violente ale germanilor, pe care a trebuit să le respingă pe rând până în momentul în care şi-au organizat propriul contraatac. Contraatacul paraşutiştilor a fost un succes, germanii nerealizând că luptă nu cu trupe aflate în ofensivă, ci în retragere. Batalionul, compus din aproximativ 150 de luptători, a atacat la baionetă, cucerind un luminiş în pădure, unde au rămas blocaţi timp de 8 ore. Spre seară, cei 75 de supravieţuitori au declanşat un atac disperat la baionetă şi, în timpul unor lupte dure corp la corp, şi-au deschis drum prin liniile germane până la punga aliată de la Oosterbeek.

[modifică] Nijmegen

Bărcile cerute de Divizia a 82-a cu o zi mai înainte nu au fost livrate, iar în dimineaţa acelei zile a fost ordonat în pripă forţarea cursului apei. Pe la ora 15:00, batalionul al 3-lea a traversat râul în bărci de asalt făcute din pânză de cort. Lipsa vâslelor i-a obligat pe unii dintre soldaţi să vâslească cu paturile puştilor. Aproximativ jumate dintre bărcile de asalt au reuşit traverseze râul în ciuda focului puternic al germanilor. Supravieţuitorii traversării au atacat peste un câmp deschis de aproximativ 200 m şi au cucerit capul de nord al podului. Germanii s-au retras de la ambele capete ale podului, soldaţii aliaţi luând în stăpânire podul după patru zile de luptă. Atacul foarte sângeros a fost poreclit „Mica Omaha”, prin comparaţie cu luptele sângeroase din Ziua Z de pe Plaja Omaha.

Spre est, atacurile germanilor asupra înălţimilor au înregistrat succese importante, cucerind singurul pod pe care-l puteau folosi tancurile. Contraatacul aliat i-a alungat pe germani înapoi pe poziţiile de plecare până la ora 20:00. Totuşi, aliaţii au pierdut teren în faţa atacurilor infateriei şi tancurilor germane de la Im Thal şi Legewald. În acel moment a devenit clar că germanii aveau intenţia să taie şoseaua principală, ceea ce ar fi dus la fragmentarea unităţilor aeropurtate şi ar fi stopat înaintarea elementelor Corpului al 30-lea.

Mai la sud, au continuat luptele dintre germani şi Divizia a 101-a, o subunitate de tancuri germane reuşind în cele din urmă să cucerească pentru o perioadă de timp o porţiune a şoselei, de unde au trebuit însă să se retragă datorită terminării muniţiei.

[modifică] A cincea zi, joi, 21 septembrie

[modifică] Oosterbeek

Aproximativ 3.600 de supravieţuitori ai Diviziei I aeropurtate s-au adăpostit în clădirile şi pădurile din Oosterbeek cu intenţia de a apăra caputl de pod de peste Rin până la sosirea blindatelor Corpului al 30-lea. Pe parcursul zilei, poziţiile lor au fost atacate de pe toate direcţiile. În sud-est, resturile batalioanelor 1, 3 şi 11 de paraşutişti şi a regimentului al 2-lea Staffordshire de infanterie au respins un atac important al germanilor, sprijinit de focul artileriei uşoare divizionare. În nord, Batalionul al 7-lea de grăniceri scoţieni au fost la un pas de a fi copleşiţi, dar în urma unui contraatac la baionetă situaţia a fost restabilită. Cel mai serios atac al zilei a fost declanşat de compania „B” a grănicerilor scoţieni, care controla un sector vital din apropierea unui pod plutitor, care era singura cale pe care se puteau primi întăriri de la camarazii din sud. Compania a fost copleşită de atacul infanteriei şi blindatelor germane. Contraatacul aliat a eşuat, iar resturile companiei au fost redistribuite la alte subunităţi. Divizia a rămas într-o situaţie foarte dificilă, având sub control numai 650 m de mal.

O încercare de reaprovizionare pe calea aerului efectuată de RAF a fost respinsă de singura escadrilă de avioan de vânătoare german disponibilă de-a lungul întregii acţiuni. Avioanele Focke-Wulf Fw 190 au prins avioanele aliate la altitudine joasă şi a doborât 15 dintre ele. Focul antiaerienei germane a mai doborât încă opt avioane aliate de transport. Vânătorii germani au reuşit să penetreze ecranul protector asigurat de avioanele americane de intercepţie datorită faptului că una dintre escadrilele americane a ajuns cu întârziere în sectorul de patrulare dinte Lochem şi Deventer. Escadrila aliată, deşi sosită cu întârziere, s-a răzbunat, doborând 15 dintre cele 22 de avioane germane care se îndreptau către propria bază.^[13]

[modifică] Intrarea paraşutiştilor polonezi în luptă

După două zile de amânare datorită condiţiilor meteo nefavorabile, Brigada I independentă de paraşutişti polonezi au intrat în luptă în dupăamiaza zilei de 21 septembrie. Ei au fost lansaţi deasupra obiectivelor din 144 avioane de transport americane C-47. Cam două treimi ale efectivelor brigăzii au fost paraşutate în faţa poziţiilor deţinute de Divizia I aeropurtată pe un nou câmp de aterizare la sud de Rin lângă satul Driel. Coordonarea proastă a avioanelor RAF de transport a făcut ca proviziile să fie paraşutate la 15 km depărtare de zona de aterizare a polonezilor.

Polonezii trebuiau să folosească un bac plutitor pentru a traversa râul în sprijinul Divizia I, dar au descoperit că malul opus era sub controlul germanilor şi, în plus, bacul lipsea din zonă. Ceva mai târziu, bacul a fost descoperit distrus în aval. Polonezii, incapabili să-şi ajute aliaţii, s-au retras peste noapte în satul Driel. Divizia I aeropurtată a reuşit să ia legătura radio cu bateriile de artilerie ale Corpului al 30-lea, care înaintase dinspre sud. Spre deosebire de restul cazurilor, de această dată legăturile radio au funcţionat fără întrerupere pe toată durata luptelor, iar regimentul de artilerie a reuşit să sprijine cu foc Divizia I.

[modifică] Nijmegen

În ciuda faptului că podul Nijmegen a fost cucerit, iar oraşul a fost eliberat cu o seară în urmă, Divizia de blindată de gardă nu a început înaintarea decât 18 ore mai târziu, pe la prânz. Generalul Brian Horrocks a pretins că a avut nevoie de această amânare pentru a-şi pune în ordine trupele zdruncinate după luptele pentru cucerirea oraşului. Aceasta a fost o decizie controversată, care a fost cercetată critic în anii postbelici. O jumate din divizie trebuia să fie detaşată pentru sprijinirea Diviziei a 82-a aeropurtate, în condiţiile în care germanii încercau să izoleze avantgarda de restul trupelor aliate. Restul trupelor rămase erau în criză de combustibil şi erau epuizate după luptele grele de la Nijmegen. Planul Operaţiunii Market Garden depindea de deplasarea trupelor şi aprovizionarea pe o singură şosea. Acest fapt putea duce la întârzieri, de vreme ce deplasarea trupelor nu putea să se facă pe rute alternative, pentru a susţine efortul de înaintare.

În teren, întârzierea a permis germanilor să-şi întărească mult defensiva la sud de Arnhem, favorizată mult de cucerirea ambelor capete ale podurilor. Înaintarea blindatelor aliate, restricţionată de terenurile mlăştinoase, care împiedicau deplasarea în afara drumului principal, a fost oprită rapid de o linie defensivă puternică. Blindatele nu au avut posibilitatea să ocolească această linie defensivă. Pentru a rezolva situaţia, a fost chemată în ajutor Divizia a 43-a, care trebuia să ocolească liniile germane şi să facă joncţiunea cu polonezii aflaţi la Driel. Totuşi, Divizia a 43-a era la 36 km depărtare şi avea în faţă un ambuteiaj uriaş. Deabia în ziua următoare a reuşit Divizia a 43-a să traverseze râul Waal şi şi-a început deplasarea.

Germanii s-au străduit tot timpul să cucerească supremaţia în zonele de luptă şi au desfăşurat contraatacuri de-a lungul întregii rute de deplasare a Corpului al 30-lea, deşi Divizia a 101-a britanică a continuat să exploateze succesele lor iniţiale.

Pe la ora 15:00, 406 planoare remorcate de avioane C-47 şi 33 avioane de marfă C-47 au executat o misiune de aprovizionare a Diviziei a 82-a aeropurtate. Cam 60% dintre provizii au fost recuperte (încărcătura a 351 de planoare) cu ajutorul civililor olandezi. Cea mai mare parte a diviziilor 82 şi 101, întărite cu unităţi blindate britanice, s-au angajat în misiuni defensive în încercarea de păstrare a controlului asupra şoselei, atacurile germane fiind respinse de-a lungul întregii rute de deplasare a aliaţilor.

[modifică] Podul Wijchen

După succesul Regimentului 504 de infaterie paraşutată de la Wijchen, germanii au încercat să atace podul dinspre capul lui nordic. Infanteriştii aliaţi au luat legătura cu Divizia 101 cerând ajutor. Divizia 101 s-a îndreptat spre Wijchen, i-a ajutat pe infanterişti să recucerească localitatea Edithbridge, iar germanii au trebuit să se retragă. Aliaţii au păstrat controlul podului Wijchen.

[modifică] A şasea zi: vineri, 22 septembrie („Vinerea neagră”)

Germanii, după mai multe atacuri eşuate, care le-a provocat pierderi importante, nu au mai declanşat noi atacuri de infanterie fără o pregătire corespunzătoare de artilerie. Până la încheierea luptelor, germanii au adus în zona Oosterbeek cam 110 piese de artilerie, ca urmare a învăţămintelor trase din luptele de la podul Arnhem. Numărul atacurilor directe împotriva poziţiilor aliate s-au împuţinat, fiind vizate poziţii specifice. Armele antitanc aliate bine poziţionate au provocat germanilor pierderi importante şi au intimidat atât echipajele blindatelor, cât şi pe infanterişti. Cu toate acestea, la încheierea luptelor, supravieţuitorii Diviziei I erau depăşiţi din punct de vedere numeric în proporţie de 4:1.

Trupele poloneze de la Driel, în ciuda faptului că nu au reuşit să traverseze râul, au provocat o redistribuire a forţele germane. Germanii s-au temut ca polonezii să nu încerce să recucerească podul Arnhem şi, mai mult chiar, că să nu izoleze Divizia a 10-a Panzer SS, care în acel moment ţinea piept Diviziei blindate de gardă britanice. De aceea, germanii au retras 2.400 de oameni de la Oosterbeek, care au fost mai apoi redistribuiţi la Driel.

[modifică] Joncţiunea dintre Brigada de paraşutişti polonezi şi Corpul al 30-lea

Odată cu ridicarea ceţii, elementele Diviziei a 43-a, care se delasau spre Driel, au fost expuse atacurilor subunităţilor germane. Avantgarda diviziei a ajuns la Driel seara. În timpul nopţii, în ciuda lipsei de bărci de asalt, aliaţii au încercat fără succes să traverseze râul. Geniştii britanici şi polonezi au încercat fără succes să improvizeze un pod plutitor din bărci mici legate între ele cu cabluri de semnalizare. Soldaţii polonezi au traversat cu greu râul, vâslind împotriva curentului puternic. Datorită focului puternic al germanilor, numeroşi soldaţi polonezi au pierit, şi doar 52 de paraşutişti ai Companiei a 8-a poloneze au reuşit să treacă pe celălalt mal. Venirea nopţii a dus la încetarea oricăror tentative de traversare a râului.

Dacă întreaga „Şosea a Iadului” se afla sub controlul aliaţilor până în acel moment, germanii au lansat atacuri neîntrerupte de-a lungul întregului drum. La un moment dat, două formaţii de blindate germane au atacat de pe fiecare parte a Şoselei 69, între Veghel şi Grave. Unul dintre grupuri a reuşit să cucerească o porţiune a şoseli, împiedicând orice înaintare aliată a aliaţilor spre Arnhem.

[modifică] A şaptea zi: sâmbătă, 23 septembrie

Germanii şi-au dat seama ce intenţii au paraşutiştii polonezi şi au acţionat tot restul zilei pentru izolarea britanicilor de pe celălalt mal. Britanicii au reuşit să reziste, iar ambele tabere au înregistrat pierderi importante. Germanii au atacat şi poziţiile polonezilor, în încercarea de a-i izola de restul trupelor aliaţilor. Situaţia polonezilor a fost rezolvată de blindatele Corpului al 30-lea, care i-a alungat pe germani. Pe la prânz au sosit în zonă geniştii canadieni cu bărci. În aceiaşi noapte s-a încercat o nouă traversare a râului. Pe celălalt mal au trecut 150 de paraşutişti polonezi.

Spre sud, mai multe atacuri germane date asupra Şoseaua 69 au fost respinse, dar porţiunea de drum cucerită de germani cu o zi mai înainte nu a fost recucerită de aliaţi până când în zonă nu au intervenit blindatele Diviziei blindate de gardă. Celelalte blindate ale Corpului al 30-lea au rămas blocate în continuare la câţiva kilometri sud de Arnhem.

[modifică] A opta zi, duminică, 24 septembrie

Germanii au atacat din nou Şoseaua 69 la sud de Veghel şi au stabilit poziţii defensive. În acest moment, aliaţii nu-şi dădeau seama cât de periculoase erau aceste noi poziţii germane, dar întreaga Operaţie Market Garden a fost oprită şi a fost formată o linie defensivă la Nijmegen. S-a încercat totuşi în timpul nopţii trimiterea de trupe de sprijin Diviziei I aeropurtate. Două companii au încercat să traverseze râul, dar locul traversării a fost prost ales, germanii întâmpinând cu foc puternic tentativa aliaţilor. Dintre cei 315 soldaţi care au reuşit totuşi să traverseze, doar 75 au reuşit să ajungă la Oosterbeek, restul fiind luaţi prizonieri. Ca urmare a acestui eşec, s-a luat hotărârea retragerii toturor luptătorilor Diviziei I.

[modifică] A noua zi: luni, 25 septembrie

În zori, Divizia I aeropurtată a primit ordinele de retragere peste Rin. Retragerea efectivă a început doar după căderea întunericului, până atunci britanicii luptând din greu să reziste atacurilor germanilor. Germanii au format două grupuri de luptă puternice a trupelor SS şi au atacat cu succes, străpungând liniile subţiri de apărare ale paraşutiştilor. Doar intervenţia artileriei aliate a făcut ca germanii să nu poată rupe definitiv în două Divizia I.

Divizia I a folosit toate trucurile posibile pentru a da impresia că sunt încă prezenţi pe poziţii, în tot acest timp desfăşurându-se retragerea. Pontonierii britanici şi canadieni au transportat trupele peste Rin, sub acoperirea paraşutiştilor polonezi. Până în dimineaţa următoare, fuseseră retraşi 2.398 de supravieţuitori. Pe malul nordic, 300 de soldaţi aliaţi au fost luaţi prizonieri de germani. Din cei 10.600 de soldaţi ai Diviziei I şi ai altor unităţi care au luptat pe malul nordic al Rinului, 1.485 au murit, 6.414 au căzut prizonieri, cam o treime dintre ultimii fiind răniţi.

Mai la sud, Divizia a 50-a, nou sosită în zonă, a atacat poziţiile germanilor, care controlau o porţiune din Şoseaua 69, restabilind controlul total al aliaţilor asupra acestei căi terestre de transport. Poziţiile aliate din punga de la Nijmegen au fost apărate de-a lungul întegii luni septembrie şi octombrie. În noiembrie poziţiile au fost preluate de Armata I canadiană şi situaţia de pe aceasta porţiune a frontului nu s-a schimbat până în februarie 1945, când a fost lansată Operaţiunea Veritable – înaintarea aliată spre vest în Germania, nu spre nord.

[modifică] Pierderi

Pierderi	Morţi	Răniţi	Dispăruţi	Total	Total general
germani	aproximativ 2.000	aproximativ 6.000		aproximativ 8.000	aproximativ 8.000
britanici	6.484		6.946	13.430	14.360
americani	558			558
polonezi	96	276		372

În plus, faţă de cei morţi din rândul aliaţilor şi germanilor, au fost ucişi numeroşi olandezi, inclusiv câţiva ofiţeri şi soldaţi care luptau în cadrul unităţilor britanice, dar şi luptători din mişcarea de rezistenţă, sau civili. O zonă verde de lângă pod a primit numele ofiţerului olandez Jacob Groenewoud Plantsoen.

[modifică] Urmări

Operaţiunea Market Garden a dus la distrugerea mai multor unităţi aeropurtate de elită ale Aliaţilor. După ce operaţiunea ofensivă a fost anulată, aceste unităţi de paraşutişti, înarmaţi doar cu arme uşoare de infanterie, au fost lăsaţi să apere poziţii pentru care nu erau echipaţi corespunzător. Poziţiile deţinute de forţele aliate de-a lungul frontului lor nord-vestic din Ţările de Jos s-au dublat la un moment dat, ceea ce a făcut extrem de dificilă sarcina masării de forţe importante pentru declanşarea unor ofensive vitale precum Bătălia de pe Scheldt sau Operaţiunea Aintree. Pentru a îndeplini sarcinile celor două ofensive simultane numite mai sus şi pentru a face faţă pierderilor grele înregistrate în timpul Operaţiunii Marke Garden, au fost aduse trupe din regiunea Aachen şi din Ardeni. Germanii au exploatat poziţiile slăbite din regiunea Ardenilor, prin lansarea unei ofensive puternice în regiune – bătălia de pe Bulge.

[modifică] Dezbateri pe tema strategiei şi tacticii aliate

Planificarea Operaţiunii Market Garden este o problemă controversată pentru mai multe motive. Operaţiunea a fost un rezultat al dezbaterilor strategice la cel mai înalt nivel al comandamentului aliat din Europa. Numeroase analize postbelice au demonstrat că în 1944 nu au fost luate în calcul nicio alternativă de rezervă.

[modifică] Planificarea greşită

Unul dintre aspectele controversate ale planurilor aliate a fost acela că toate podurile importante trebuiau cucerite şi apărate cu succes pentru ca să fie asigurată victoria. Aruncarea în aer doar a unui pod ar fi dus la ratarea operaţiunii. Corpul de armată al 30-lea (blindate) nu era dotat corespunzător pentru a se deplasa în regiunea de luptă. Este surprinzător pentru cercetătorii din ziua de azi că în 1944 nu s-a luat în consideraţie în mod serios cucerirea unui port important după paraşutarea unor forţe importante direct deasupra obiectivului. În cazul podurilor Veghel şi Grave, unde s-a acţionat astfel, victoria a fost obţinută numai după tragerea a câtorva focuri de armă. Decizia de a paraşuta Divizia a 82 aeropurtată americană pe Înălţimile Groesbeek, la câţiva kilometri distanţă de podul Nijmegen, este problematică, de timp ce a dus la întârzierea cu câteva ore a cuceririi obiectivului ordonat. Generalul Lewis Hyde Brereton a ordonat ca podurile de pe ruta de deplasere a Corpului al 30-lea să fie cucerite cu „viteză fulgerătoare”. Atât generalul Browning cât şi Gavin considerau că, păstrarea unor poziţii puternice defensive de-a lungul drumului de deplasare a blindatelor, este o condiţie obligatorie pentru succesul operaţiunii.

Gavin considerea că este de dorit să se efectueze paraşutări cât mai aproape de obiectiv cu putinţă, care, în ciuda ratei mai ridicate de pierderi faţă de paraşutările în zone mai îndepărtate, ar fi asigurat şanse mai mari de succes. Totuşi, în cazul paraşutării Diviziei a 82-a, care trebuia să păstreze controlul asupra centrului pungii, Gavin şi Browning au decis că înălţimile Groesbeek au prioritate. Acest ultim fapt, combinat cu întârzierea paraşutării Diviziei I, care a lăsat podul Arnhem deschis traficului germanilor, le-a permis naziştilor să-şi organizeze defensiva.

Acţiunile Corpului al 30-lea au fost de asemenea de natură încât să ducă la eşecul întregii operaţiuni. Înaintarea Corpului a fost considerată în epocă, dar şi de cercetătorii moderni, ca lipsită de fermitate şi prost condusă. Astfel, Corpul nu a a început deplasarea până târziu la prânz. Înaintarea lor a fost întârziată mai apoi de punctele de rezistenţă germană şi de distrugerea podului de la Son. Corpul a ajuns pe 19 septembrie la Nijmegen, când ar fi trebuit să fie conform planului la Arnhem. Corpul al 30-lea a întârziat şi pentru că a trebuit să sprijine atacurile Diviziei a 82-a de la Nijmegen. După ce a reuşit să traverseze podul, blindatele britanice au trebuit să aştepte 18 ore pentru a-şi relua înaintarea, sau, după cum a spus colonelul Reuben Tucker, comandantul regimentului al 504-lea, tanchiştii „... au oprit pentru un ceai”. Această declaraţie, deşi nu trebuie luată adlitteram, reflectă opinia multor comandanţi americani, care au fost foarte nemulţumiţi de apatia şi lipsa de agresivitate a forţelor britanice.

[modifică] Priorităţi ale operaţiunii

Cu câteva săptămâni mai înainte ca planurile pentru Market Garden să prindă formă, britanicii au cucerit Antwerp şi portul său foarte important. Acest succes ar fi trebuit să scurteze foarte mult liniile de aprovizionare aliate. În plus, Armata a 15-a germană, (80.000 de oameni sub comanda lui von Zangen) ar fi trebuit încercuită la sud de estuarul Scheldt. Germanii au reuşit însă să se evacueze cu cea mai mare parte a echipamentului din dotare, inclusiv cu artileria grea, în Peninsula Beveland. Chiar şi după evacuarea reuşită de germani pe calea apei, aliaţii ar fi putut ca, după un atac desfăşurat pe o distanţă de numai 24 km de la bazele din Antwerp, să izoleze peninsula. În schimb, comandanţii aliaţi au considerat că este mult mai importantă aprovizionarea trupelor care pregăteau Market Garden. În acest timp, Armata I canadiană a rămas inactivă în Antwerp până în octombrie, când, cu preţul a mii de victime, a declanşat luptele pentru curăţarea malurilor estuarului Scheldt. Chiar şi după eşecul Operaţiunii Market Garden, aprovizionarea trupelor aliate a rămas o problemă greu de rezolvat, Antwerpul devenind operaţional doar pe 28 noiembrie. În prima zi a lunii octombrie, de exemplu, peste 240 de vase comerciale aliate aşteptau să fie descărcate în radele porturilor europene, care erau depăşite de volumul mult prea mare de provizii.

[modifică] Variante tactice neluate în seamă

Podul de la Arnhem nu era singurul punct de trecere peste Rin. De fapt, planificatorii Market Garden ar fi putut să aleagă punctul de traversare cu bacul de la Driel. Paraşutiştii lui Frost ar fi putut cucerit acest punct de trecere în loc de podul de la Arnhem. Dacă s-ar fi procedat astfel, întreaga Brigadă I s-ar fi putu concentra pentru a cuceri înălţimile Osterbeek şi bacul. Astfel, podul de la Arnhem ar fi fost încă un pod dintre cele multe, care ar fi fost o variantă tactică, nu o prioritate. Mai mult, dacă s-ar fi atacat la Driel, Corpul al 30-lea ar fi putut înainta spre nord, ar fi putut asigura securtatea punctului de trecere cu bacul şi ar fi avut şi opţiunea de a ataca spre Arnhem.

Comandantul Corpului al 30-lea era în favoarea altei rute de atac. Cam la 25 km vest se afla un alt pod, cel de la Rhenen, pe care îl considera mult mai uşor de cucerit, existând chiar şanse ca germanii să nu fi organizat nicio poziţie defensivă în zonă. S-a dovedit că această supoziţie a fost corectă, dar Corpul nu a fost niciodată autorizată să atace podul de la Rhenen. Dacă li s-ar fi permis această versiune de atac, aliaţii ar fi putut traversa Rinul şi ar fi trecut în spatele liniilor germane fără să întâmpine nicio rezistenţă. Se pare însă că, în momentul în care ar putut să ordone atacul spre Rhenen, Montgomery era mult mai preocupat de atacurile neîncetate ale germanilor asupra coloanelor aliate întinse pe o distanţă mult prea mare.

Toate posibilităţile pentru atacuri alternative au fost ignorate, iar alegerile greşite făcute de comandanţi nu au putut fi compensate de eroismul din teren al soldaţilor. Comandantul regimentului de planoare a respins o cerere făcută de trupele aeropurtate pentru aterizarea cu un număr redus de soldaţi transportaţi cu planoarele în imediata vecinătate a capului de sud a podului Arnhem. Acest refuz a fost surprinzător, cu atât mai mult cu cât, în timpul debarcării din Normandia, Divizia a 6-a aeropurtată britanică a folosit tactica aterizărilor în imediata vecinătate a obiectivelor pentru cucerirea mai multor poduri mici. În Anglia, comandantul Diviziei a 52-a de infanterie, ale cărui trupe au fost trimise să aterizeze pe un aeroport capturat, a plănuit cu superiorii săi să permită unei brigăzi să fie transportate cu planoarele în ajutorul forţelor asediate ale generalului Robert Elliot Urquhart. Şi această propunere a fost respinsă, deoarece zona de aterizare vizată nu era apărată de nicio forţă aliată, iar germanii erau deja în alertă. Totuşi, mai exista un aeroport lângă Grave, iar dacă Divizia a 52-a ar fi aterizat aici, ar fi putut încerca eliberarea unităţilor britanice, iar cucerirea podului de la Arnhem s-ar fi putut realiza. Comandantul Brigăzii I de paraşutişti polonezi, generalul Stanisław Sosabowski, a propus ca oamenii din subordinea sa să încerce o paraşutare în condiţii dificile de ceaţă, care însă ar fi acoperit acţiunea de ochii germanilor, dar a fost şi el refuzat. Luptătorii rezistenţei olandeze au fost pur şi simplu ignoraţi de forţele britanice de la Arnhem, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul diviziilor aeropurtate americane, care au colaborat cu insurgenţii olandezi. Britanicii aveau un motiv întemeiat să ignore sprijinul olandezilor: reţeau britanică de spioni din Olanda fusese compromisă de germani prin operaţiunea Englandspiel, a cărei implicaţii fuseseră descoperite de Londra deabia în aprilie 1944. Planificatorii britanici au presupus că şi rezistenţa olandeză a fost penetrată de agenţii germani şi au hotărât să reducă la minim orice contact cu civilii. Americanii, care nu avuseseră asemenea probleme, s-au folosit fără limită de sprijinul rezistenţei olandeze. După cum s-a dovedit mai târziu, cunoaşterea existenţei bacului de la Driel sau a reţelei secrete de telefonie a rezistenţei ar fi putut schimba rezultatul bătăliei, mai ales în condiţiile în care echipamentele readio ale Aliaţilor nu au funcţionat corespunzător.

După război, au apărut unele voci care au afirmat că reţeau rezistenţei olandeze fusese penetrată de germani. Un ofiţer superior olandez de contrainformaţii, locotenentul-colonel Oreste Pinto, a publicat după război o carte de succes, „Spy Catcher”. El a pretins că una dintre cele mai importante personaje ale rezistenţei olandeze, Christiaan Lindemans („King Kong”) a fost de fapt agent german şi ar fi trădat Operaţiunea Market Garden. Lindemans a fost arestat în octombrie 1944, dar s-a sinucis în celula sa în 1946, mai înainte ca să poată fi judecat. Părerile cercetătorilor în această privinţă sunt împărţite, existând unele voci care afirmă că Lindemans ar fi fost de fapt un agent dublu.

Market Garden a fost un plan foarte riscant, care ar fi presupus ca la nivelul fiecărei unităţi să existe capacitatea asumării unor iniţiative tactice care ieşeau din tipare. Din păcate, planul detaliat al operaţiunii nu prevedea nicio competenţă al comandanţilor de la nivelurile inferioare în adoptarea de decizii tactice. Divizia I aeropurtată, cea mai puţin închegată mare unitate, cu cea mai mică experienţă de luptă în comun, a primit ca sarcină cucerirea celui mai dificil obiectiv, aflat la cea mai mare distanţă. Corpul al 30-lea a fost criticat pentru incapacitatea sa de respecta înaintarea programată. Avangarda blindată a Corpului era comandată de Allan Adair, un ofiţer pe care Montgomery dorise să-l destituie încă de dinainte de declanşarea operaţiunii. Montgomeru nu a reuşit acest lucru datorită marii popularităţi de care se bucura Adair. Gavin, comandantul Diviziei a 82-a aeropurtate, a greşit dând cea mai dificilă sarcină, (înălţimile Groesbeek şi Nijmegen) mai puţin experimentatului regiment 508 şi nu celei mai bune unităţi din subordinea sa, Regimentul 504 de paraşutişiti.

[modifică] Aprecieri critice ale liderilor aliaţi

Eisenhower a apreciat până la eşecul final al Operaţiunii Market Garden că acţiunea paraşutiştilor a fost o misiune care a trebuit încercată. Cu toate acestea, Cornelius Ryan aminteşte că Eisenhower ar fi spus: „...Eu nu ştiu ce ai auzit în Anglia, dar britanicii nu au înţeles niciodată sistemul american de comandă... Nu am auzit niciodată din partea britanicilor niciun imn de slavă. Şi nu vei auzi unul acum, în special din partea unor oameni precum Montgomery”. Dar Eisenhower şi-a păstrat aceste aprecieri pentru sine, nefăcându-le publice până după încheierea ostilităţilor.

În schimb, Montgomery a apreciat că Market Garden a fost „încununat de succes în proporţie de 90%” şi a spus: „Din punctul meu subiectiv de vedere, dacă operaţiunea ar fi fost susţinută în mod corespunzător încă din faza de început şi i-ar fi fost date avioanele, forţele terestre şi resursele administrative necesare sarcinii, ar fi avut succes în ciuda greşelilor mele, a vremii potrivnice sau a prezenţei Corpului al 2-lea Panzer SS în regiunea Arnhem. Eu rămân apărătorul care nu se căieşte al Operaţiunii Market Garden. După cât se pare, toate victoriile aliate sunt succese americane, iar toate înfrângerile aliate sunt eşecuri britanice”.

Prinţul Bernhard al Olandei i-a declarat lui Cornelius Ryan: „Ţara mea nu-şi va mai permite vreodată un alt succes al lui Montgomery.

[modifică] Operaţiunile Aliate din Olanda după eşecul Operaţiunii Market Garden

După eşecul Operaţiunii Market Garden, Aliaţii au fost obligaţi să lanseze ofensive pe două fronturi în sudul Olandei. Pentru a asigura securitatea transporturilor navale spre portul Antwerp, trupele aliate au înaintat spre nord şi vest. Au cucerit estuarul Scheldt în nord şi au curăţat malurile fluviului Meuse în vest. Printr-un atac neaşteptat, aliaţii au cucerit capul de pod la vest de Meuse lângă Venlo.

În februarie 1945, aliaţii au recucerit înălţimile Groesbeek, care fuseseră ocupate pentru prima oară de paraşutişti în timpul Market Garden. În timpul Operaţiunii Plunder, aliaţii au forţat cursul Rinului în martie. În acel moment însă, Înaltul comandament aliat adoptase deja strategia atacului pe un front larg, ordonând traversări ale Rinului mai la sud, la Remagen şi Oppenheim. Ca urmare a reuşitei Operaţiunii Plunder, oraşul Arnhem a fost eliberat pe 14 aprilie 1945 de Corpul I canadian, după două zile de lupte. Resturile trupelor germane din Olanda au capitulat pe 5 mai.

[modifică] Monumente edificate în cinstea luptătorilor

Mult râvnitul pod Arnhem nu a supravieţuit războiului. A fost înlocuit de un pod asemănător, care a primit în septembrie 1978 numele colonelului-erou John Frost.

Lângă a fost ridicat un monument care poartă următoarea inscripţie: "To the People of Gelderland; 50 years ago British and Polish Airborne soldiers fought here against overwhelming odds to open the way into Germany and bring the war to an early end. Instead we brought death and destruction for which you have never blamed us. This stone marks our admiration for your great courage remembering especially the women who tended our wounded. In the long winter that followed your families risked death by hiding Allied soldiers and Airmen while members of the resistance led many to safety."

Pe 16 septembrie 1994, veteranii Diviziei a 101-a au ridicat un monument în cinstea civililor olandezi care au luptat de partea trupelor americane, „Monument for the Dutch' in Sint-Oedenrode”. Inscripţia de pe monument este în limba engleză: „Dedicated to the people of the Corridor by the veterans of the 101st Airborne Division, in grateful appreciation of their courage, compassion and friendship”.

În Fort Bragg, North Carolina, unde se află cartierul general al Diviziei a 82-a aeropurtate, terenurile de paraşutare de antrenament au primit numele principalelor zone de paraşutare din timpul Operaţiunii Market Garden: „Holland”, „Nijmegen” şi „Netherlands”.

În Olanda există mai multe muzee dedicate Operaţiunii Market Garden, printre care Muzeul Naţional al Eliberării din Groesbeek, Aripile Parcului Muzeului Eliberării din Schijndel şi Muzeul Hartenstein al Trupelor Aeropurtate din Oosterbeek.

Mormântul „soldatului necunoscut englez” din Divizia I britanică, 15 aprilie 1945. Soldatul a fost îngropat de germani.

Comemorare a eroilor la podul Grave

Monumentul dedicat civililor olandezi din Sint-Oedenrode

Al doilea război mondial Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare
Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa (N – E–V)– Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia şi Pacific – Atlantic
Participanţi			Tabel cronologic		Aspecte
Până în 1945, doar dacă nu este indicat altfel, nu include statele-satelit..			Preludiu Cauzele războiului ... în Asia ... în China ... în Europa 1939 Invadarea Poloniei Războiul ciudat Războiul de iarnă Bătălia Atlanticului3 1940 Danemarca şi Norvegia Bătălia Franţei Bătălia Angliei Ocuparea statelor baltice Basarabia şi Bucovina Invadarea Greciei Invadarea Indochinei 1941 Invadarea Iugoslaviei Invadarea Uniunii Sovietice Bătălia de la Moscova Atacul de la Pearl Harbor 1942 Bătălia de la Midway Bătălia de la Stalingrad Bătălia de la El Alamein	1943 Sfârşitul războiului în Africa Bătălia de la Kursk Campania din Guadalcanal Invazia aliată din Italia 1944 Bătălia pentru Normandia Operaţiunea Bagration Operaţiunea Iaşi-Chişinău Eliberarea Parisului Operaţiunea Market Garden Bătălia din Golful Leyte 1945 Bătălia din Okinawa Bătălia Berlinului Capitularea Germaniei Hiroşima şi Nagasaki Capitularea Japoniei alte bătălii... Urmări Efecte Pierderi Strămutarea germanilor Războiul Rece Zonele aliate de ocupaţie din Germania Planul Morgenthau Modificări teritoriale Ocupaţia Japoniei Al doilea război mondial în cultura contemporană	Atacuri asupra Americii de Nord Blitzkrieg Gradele militare comparate Criptografia Frontul intern Recompense militare Echipamente militare Producţia militară Rezistenţa Tehnologia Războiul total Impactul asupra civililor Crimele de război ale Aliaţilor Crimele de război germane Holocaustul (Shoah) Crimele de război japoneze Crimele de război sovietice Bombardamentele strategice Hiroşima şi Nagasaki Femei de reconfortare Masacrul din Nanking Asediul Leningradului
Aliaţii		Axa
în război din 1937  China începând din 1939  Polonia  Regatul Unit  Franţa  Canada  Australia  Noua Zeelandă  Africa de Sud începând cu 1940  Norvegia  Belgia  Olanda  Grecia	începând cu 1941  Iugoslavia  Uniunea Sovietică  Statele Unite  Cehoslovacia (guvernul în exil) începând cu 1942  Brazilia începând cu 1943  Italia începând cu 1944  România  Bulgaria  Finlanda alţii...	în război din 1937  Japonia începând cu 1939  Germania  Slovacia începând cu 1940  Italia (până în 1943) începând cu 1941  Bulgaria  (până în 1944)  România  (până în 1944)  Ungaria  Finlanda  (până în 1944) începând cu 1942  Tailanda alţii...
Rezistenţa Austria  -   Baltica1 -   Cehoslovacia  -   Danemarca  -   Etiopia  -   Franţa  -   Germania  -   Grecia  -   Italia  -   Iugoslavia  -   Evreii  -   Olanda  -   Norvegia  -   Polonia  -   Tailanda  -   URSS  -   Ucraina2 -   Vietnam  -   alţii...
			Liste
			Categorii Conferinţe Subiecte
1 antisovietică. 2 antigermană, antisovietică şi antipoloneză. 3 a durat întreg războiul, până în mai 1945.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

[modifică] Resurse internet

• Toate operaţiunile aeropurtate din istoria mondială
• marketgarden.com – Monumentul digital
• "Operation Market Garden: Last Stand at an Anhem Schoolhouse" articol de Niall Cherry
• Operaţiunea Market Garden – articol cu ilustraţii pe Battlefields Europe
• "Airborne Warfare" de James M. Gavin
• Date istorice despre Operaţiunea aeropurtată “Market”
• Divizia aeropurtată a 82-a – Ordinul de luptă nr. 11 din 13 septembrie 1944