Istoria islamului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Istoria Islamului este o ramură a istoriei și a teologiei care se ocupă atât cu studiul evoluției religiei islamice, cât și instituționalizării și răspândiri Islamului, de la începuturi și până în zilele noastre. Islamul a apărut în a doua jumătate a secolului al VII-lea, fiind întemeiat de către Profetul Mahamed și de către adepții săi din Arabia.

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute teologice care au avut ca efect apariția unor ramuri distincte. Principalele ramuri ale islamului sunt reprezentate de Islamul Sunnit și Islamul Șiit .

Inițial, islamul s-a răspândit în Arabia , apoi în întregul Orient Mijlociu și în Nordul Africii . După numărul de adepți este a doua religie în lume după creștinism .


Originile Islamului[modificare | modificare sursă]

Triburile arabe

În Epoca Pre-Islamică (până în secolul al VII-lea), Arabia era un mare tărâm deșertic și pustiu , locuit de arabi , ce erau nomazi grupați în triburi și făceau comerț între ei cu caravanele de cămile . Acești arbi erau creștini , zoroaștri sau iudei , dar cei mai mulți împărtășeau religi politeiste închinânduse la toteme sau la statui ce reprezentau diverse zeități păgâne ale naturi . Centrul lor religios era Altarul Kaaba , o clădire sub formă cubică în care se afla o piatră neagră (conform tradiției islamice ,această piatră a fost adusă din Gradinile Raiului de către un înger , iar altarul a fost construit de Profetul Avraam (în arabă Ibrahim) ca loc de închinare către Dumnezeu , dar arabii politeiști l-au transformat mai târziu într-un templu păgân), și în jurul lui se aflau diferite zeități politeiste sculptate în lemn sau piatră , acest altar se afla în Orașul Mecca .


Profetul[modificare | modificare sursă]

Revelatia lui Mahomed
Predica lui Mahomed
Adeptii lui Mahomed
Hegira
Batalia de la Badr
Batalia de la Uhud

În anul 570, în clanul Banu-Hasim, tribul Quraish , în Mecca, s-a născut Mahomed. Mahomed rămase orfan de părinți și dat în grijă unchiului sau, Abu Talib. Deși era sărac, făcea parte din cel mai bogat și influent trib. La 25 de ani se căsătorește cu o văduva bogată de 40 de ani, Khadija și activează că negustor.

În 610, când medita într-o grotă, a avut prima revelație a unicității unui Dumnezeu, creatorul universului, atotprezent și atotputernic, căruia omul trebuia să se supună(Islam). Arhanghelul Gabriel i-a poruncit să citească (Iqra înseamnă „citește”, dar și „profetizeza”) dictându-i versurile/suratele pentru Coran și i s-a ordonat să comunice adevărată revelație că un simplu muritor.

La început, și-a destăinuit revelațiile soției sale, rudelor apropiate și a început treptat să predice, formându-și un mic grup de adepți.A propovăduit egalitatea oamenilor, a combătut sclavia și a criticat închinarea la idoli (arabii se închinau la o serie de zei păgâni, iar venirea pelerinilor și caravanelor la Mecca reprezenta o sursă veritabilă de profit).

Predicile sale au izbucnit tensiuni și ostilități cu elitele meccane și cu tribul quraishit, însă era protejat de clanul sau. Elitele au declanșat persecuții asupra adepților acestuia și mulți s-au refugiat în Axum, Etiopia/ Abisinia, la curtea regelui creștin. Soția și unchiul mor, iar Mahomed este scos de sub protecția noului lider al clanului Banu Hashim, Abu Iahab.

Însoțit un grup de adepți care și-au părăsit căminele pentru a lupta pe calea lui Allah(muhajirun) și cu colaboratorul său, Abu Bakr, părăsește Mecca în 622 și se refugiază la Yathrib, într-o oază la nord de Mecca. Fuga de la Mecca la Yathrib (care ulterior se va numi Medina-Orașul Profetului) va primi numele de Hegiră și va marca începutul erei islamice. Are loc fuziunea dintre muhajirun și ansar-confederații de la Medina într-o "Umma" unitară formată din mu'min. Muhammad, ale căror predici și mesaje au ajuns dinaintea venirii sale, este primit cu triumf în orașul Medina și devine liderul religios și militar al comunității.

Încheie alianțe de colaborare și sprijin reciproc cu comunități non-musulmane(făcând concesii la predici și căsătorindu-se cu multe femei), organizează viață religioasă a noilor convertiți, elaborează strategia de atac și sistemul de apărare ale comunității musulmane (Umma) și alungă evreii. Inițial, rugăciunile se desfășurau spre Ierusalim, dar în urmă disputelor cu evreii, Profetul impune ca rugăciunea să fie făcută spre Mecca.

Qurayshitii din Mecca trimit trupe spre Medina, dar sunt înfrânte. Face demarcarea între credincioși (mu'min) și infideli(kafir) și proclamă războiul sfânt-Jihad sau Kital-lupta pe calea lui Allah, o cale spirituală, războinică, care a provocat însă ambiguitate și a generat dispute doctrinare. Începe un lung război de uzură, în care adepții credincioși ai lui Mahomed atacă și jefuiesc caravanele, iar Medina a prosperat. În 624 are loc Bătălia de la Badr, bătălia cheie în formarea Islamului, în care Profetul își dovedește ingeniozitatea strategică. Abu Sufian trimite o armată imensă de 1000 de soldați, 100 de cai și 200 de cămile. Profetul, însoțit de vărul sau Ali și de unchiul sau, Hamza și-a așezat tabăra la Badr și au astupat toate fântânile pentru ca inamicii să fie însetați. Trupele superioare numeric ale lui Sufian au fost înfrânte de armata profetului inferioară numeric, sprijinită de "oștile cerești".

Dar armata profetului este înfrântă în Bătălia de la O'hod de qurashiti, însă în ciuda înfrângerii, Profetul stimula moralitatea soldaților săi, afirmând că "soldații morți din tabăra să au ajuns în paradis, iar soldații morți din tabăra quarishitilor au ajuns în infern", că lupta lor pe calea lui Allah va fi răsplătită după moarte.

După un lung război, qurashitii cedează, iar în 628 are loc armistițiul ce permite pelerinajul la Kaaba, centrul religios al orașului Mecca și construiește moscheea Al-Masjid al-Haram (Moscheea Sfântă din Mecca). Mahomed revine în orașul sau natal în 630, cucerindu-l fără să folosească forță. Orașul devine centrul religios al rugăciunii musulmane (qibla) și loc de pelerinaj (hadj) al credincioșilor, iar statuile idolilor sunt distruse. Organizează doctrina și proclamă ca Islamul să fie preluat de întreagă umanitate, chiar dacă va fi impus cu forță. Amr ibu al-As, viitor cuceritor al Egiptului, inițial dușman al profetului, își oferă supunerea față de Mahomed, apoi primește supunerea quraishitilor. Proclamă rugăciunea săptămânală spre Mecca (hadj) în fiecare vineri, însă rezideaza mai mult la Medina. Pornește campanii de cucerire a altor triburi arabe nemusulmane, iar nouă să religie se extinde în ritm alert. Impune "cei cinci stâlpi ai Islamului":

  1. Mărturisirea de credință, unicitatea lui Allah, inexistența oricărei alte divinități în afară de Allah-condiția integrării credinciosului în comunitatea musulmană. Allah este singurul dumnezeu, iar Mahomed este profetul său.
  2. Rugăciunea, făcută de 5 ori pe zi, la anumite ore, după purificări rituale, cu față spre Mecca: plecăciuni adânci și prosternări, iar textul constă din versetele/suratele din Coran, alese de credinciosul care trebuie să memoreze Cartea Sfânta.
  3. Milostenia , sprijinul săracilor-zakat. Se aplică un impozit pe venit (2,5%) destinat ajutorului celor săraci, aflați la nevoie, răscumpărarea sclavilor, întreținerea învățaților comunității, specialiști în teologie și dreptul islamic.
  4. Postul Ramadanului-privarea de hrană și băutură de la răsăritul la apusul soarelui, abstinența sexuală, în luna a noua a calendarului lunar utilizat de musulmani.
  5. Pelerinajul (Hajj): fiecare musulman, indiferent de starea financiară sau de sănătatea sa, trebuie să facă cel puțin o dată în viață un pelerinaj la Mecca. Pelerinii înconjoară moscheea de la Kaaba -altarul principal al Islamului(a cărei temelie a pus-o Avraam), unde se află piatră meteoritică (oferită lui Adam de către Allah), simbol al unității lumii islamice.

Profetul Mahomed a murit pe 8 iunie 632, fără să lase urmași pe linie masculină. A fost înmormântat la Moscheea Al-Masjid al-Nabawi din Medina.


„Califii cei Drepți”[modificare | modificare sursă]

Miniatura din secolul XVII reprezentandu-i pe Mahomed, Husayn, Hasan si Ali in Paradis; Uthman, Umar si Abu Bakr sunt pe pamant

Credincioșii au fost adunați de Omar pentru a desemna succesorul, locțiitorul profetului-Califul, care să fie iman(șef religios) și emir(comandant militar). Au fost aleși succesiv patru califi drepți din cercul sau intim. Primii doi erau socrii profetului, iar ultimii doi, ginerii săi.

Abu Bakr protejandu-l pe Profet de multimea furioasa
Umar cucereste Ierusalimul
Coranul
Ali ibn Abi Talib

Abu Bakr, primul calif , a menținut comunitatea unită prin puterea autorității sale. Sub conducerea să, a cucerit zone din Yemen și începe cucerirea teritoriilor Bizanțului-Siria.

Succesorul sǎu, Umar I ibn al-Hattab a devenit fondatorul imperiului islamic. În 637, a consolidat organizarea internă a imperiului prin garnizoane militare, redistribuirea pământurilor, pensii și perceperea unor impozite de la "necredincioși". Între 635-637, generalii săi au cucerit Siria și Palestina, Damascul și Ierusalimul, și teritoriile imperiului Sasanid slăbit de pe urmă confruntărilor cu Imperiul Bizantin. Între 639-641 a anexat Egiptul, între 640-644 a cucerit Irakul.

Succesorul sǎu, Usman, s-a preocupat de politică internă datorită tensiunilor acumulate în interiorul lumii arabe, iar în anul 653 a redactat Coranul în formă actuală (114 sure în ordinea lungimii și nu cea cronologică), stopând și monopolizând revelațiile . În 647, armatele musulmane au avansat spre Libia, iar în 682 tot nordul Africii se află sub ocupația islamică. Uthman este asasinat la Medina în 656 în timpul asediului egiptenilor.

Ali, al patrulea calif, care era vărul și ginerele profetului, a fost considerat de șiiții musulmani drept adevăratul succesor-imam. Deși era un calif drept, viteaz și precaut, în timpul domniei sale, comunitățile islamice s-au împărțit. Începe un război civil între el și Moawiya-guvernatorul Siriei, creatorul flotei arabe. Acesta din urmă i-a înfrânt pe bizantini și a ocupat Ciprul. Dorind să răzbune moartea lui Uthman, a cerut lui Ali să predea asasinii. Ali refuză, și astfel , Moawiya a atras de partea sa alți guvernatori. În 657, califul Ali pierde bătălia de la Siffin împotriva guvernatorului rebel. El mută capitala Califatului de la Medina la Kufa , în Irak . .În război civil s-au implicat și kharidjitii. Fiind înfrânți, trimit asasini la Moawiya și Ali. Ali este ucis în 661 în moscheea din Kufa în timpul rugăciunii , de un kharigit, iar Moawiya este doar rănit. Este recunoscut drept calif și controla o mare parte a imperiului musulman, punând bazele Califatului Omeiazilor.


Schisma Islamică[modificare | modificare sursă]

A fost un eveniment ce s-a petrecut în anul 661 după asasinarea lui Ali și proclamarea lui Muawya ca nou calif .Aceste eveniment a împărțit Islamul în două mari ramuri , una persană , șiiții (adepți lui Ali) și una arabă , sunniți (tradiționaliști ce interpretează Coranul sau Sunnah , tradiția Profetului) . În Șiism se consideră că doar Ali avea legături de sânge cu Profetul Mahomed , doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmașilor Profetului, care provin din Fatima, fiica acestuia, și Ali, ginerele său. Și doar el și urmași sai de sânge sau cei ai Profetului în general , puteau fi califi , șiții nerecunoscândui pe ceilalți califi dinaintea lui Ali , dar nici pe Muawya și urmași săi , iar Sunniții , mai numeroși (șiții fiind majoritari doar în Irak și Persia) considerau că oricine putea să devină calif , susținândul pe Muawya . Deasemenea Islamul Sunnit este împărțit în 4 școli de gândire sau madhhaburi (doctrine) isclamice : Hanafi , Hanbali , Maliki și Shafi'i , iar Islamul Șiit este și el împărțit în 3 școli : Zahiri , Jafari și Ismaili . Toate aceste școlii au influențat civilizația arabă și Lumea Islamică . Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit, ci s-ar fi ascuns în adîncimile unui munte, de unde va reveni în lume că Mahdi (alesul lui Allah). Șiiți refuză sunna, tradiția căreia îi sînt credincioși majoritatea celorlalți musulmani (sunniții). Din rîndul șiiților se desprind alte curente, între care duodecimanii, (partizanii ideii imamului ascuns, un fiu secret al lui Hasan, care va reveni ca Mahdi, stăpîn al Universului), septimanii, care au întemeiat califatul fatimid din Egipt, ismaelitii sau Asasinii, o ramură a acestora din urmă.


Imperiul Islamic[modificare | modificare sursă]

Califatul Omeiad[modificare | modificare sursă]

Moawiya a stabilit capitala la Damasc, unde a construit marea moschee. Siria și Iordania au servit că zone de odihnă și spații agricole. Administrația a fost organizată, Moawiya atrage elitele provinciale și tolerează formele tradiționale, rezervând funcții cheie pentru arabii kuraisiti. Între 674-678 trupele islamice au avansat pe teritoriile Imperiului Bizantin și au asediat pentru prima dată Constantinopolul.Asediul a eșuat datorită armei invincibile a bizantinilor-"Focul grecesc".

În 680 sub Yazid I, la Karbala, după abdicarea fratelui său mai mare al-Hassan, al-Husayn, fiul mai mic al lui Ali, este recunoscut de șiiți că al treilea imam drept. Locuitorii îl conving să se ridice împotriva omeiazilor, iar în timpul unui marș prin deșert, Husayn și 72 de membri ai familiei sale sunt înconjurați de trupele califului Yazid, fiind înfometați și uciși. Familia nepotului Profetului care inițiase mișcarea șiită a fost ucisă. Tragedia de la Karbala este comemorată de șiiți în cadrul festivalului Ashura, cu piese de teatru și procesiuni de autoflagerare.

În 685, Abd al-Malik a stabilizat structurile politice ale imperiului omeiad și a intenționat să facă din Ierusalim un nou centru politic și cultural, construind Cupola Stâncii în 691-692. A omogenizat administrarea și a impus limba arabă că limba oficială, totodată a început să ordone represiunea militară asupra celor care se ridicau împotriva stăpânirii omeiade.

Sub al-Walid I, începe cel de-al doilea val al expansiunii islamice. În 711 , arabii și berberii conduși de generalul Tariq traversează Africa spre Gilbratar în Spania, cuceresc Regatul Vizigot și cuceresc Peninsula Iberică, până în Asturia. Ei înaintează către sudul Franței, însă în 732 sunt respinși în Bătălia de la Tours de către francii conduși de Carol Martel. Între 694-711 arabii avansează către sudul Persiei, în Pakistan, iar în 704 cuceresc Afghanistanul, Buhara, Samarkandul, Ind, Sindh, Punjab (India), până la Multan, iar în 724 cuceresc Transoxiana și Tașkentul.

Între 717-718 trupele succesorilor lui al-Walid asediază Constantinopolul a două oară, dar din nou fără succes, însă jefuiesc regiunea bizantină a Asiei Mici. Fiindcă nu s-au menținut în Asia Mică, respinși de franci în sudul Franței și nereușind să cucerească Constantinopolul, rapida expansiune a Imperiului Islamic a încetat. Califatul Hisham a recâștigat controlul asupra berberilor și noilor musulmani revoltați, prin distribuirea de monede, finantand clădirile publice și rezervele de apă ale orașelor. A promovat cultura, artele și educația. Între 749-750, Califatul Omeiazilor a fost cucerit și distrus de Abbasizi, înrudiți cu familia profetului, fiind facilitată de revoltele sub succesorii lui Hisham și de luptele pentru tron din interiorul dinastiei conducătoare.

Califatul Abbasid[modificare | modificare sursă]

Al-Mansur este considerat ca fiind fondatorul Dinastiei Abbaside. A securizat Califatul prin procesul de exterminare a tuturor omeiazilor desfășurat de fratele său Abu al-Abbas cel Sângeros, exceptând prințul Abd-al Rahman. Epoca islamică era la apogeu.

În 762 se stabilește noua capitală la Bagdad, la granița dintre lumea arabă și cea persană, devenind centrul culturii, științei și artei islamice și un oraș comercial prosper, unde a fost dezvoltată moștenirea antichității grecești, permițând un progres. Au fost făcute mari realiari în domeniul matematicii, astronomiei, medicinii și opticii, filosofiei, iar textele cărturarilor islamici au reprezentat canonul științific timp de secole.

Fiul lui Al-Mansur, Muhammad al-Mahdi ibn al-Mansur stabilește domnia dinastică și absolută a califilor, cu islamul sunnit că religie de stat. A suprimat revoltele interne, a pierdut însă Spania în 756, când s-a întemeiat Califatul Córdoba.

Harun al-Rashid, fiul lui al-Mahdi, care era cunoscut din poveștile celor O mie și una de nopți , în timpul domniei sale, imperiul a atins înflorirea maximă. Distantă dintre calif și popor s-a adâncit, iar familia de viziri Barmakid, care a administrat imperiul, a rămas în fruntea guvernului până în 803. Lupta pentru putere dintre fii lui Harun este câștigată de al-Mamun, care ridică la nivel de doctrina învățăturile raționaliste ale Mutazilitilor, care promovau originea divină a Coranului.

În 830 se creează un centru intelectual cu înființarea bibliotecii-Casă Științelor din Bagdad. A ordonat traducerea scrierilor cărturarilor și filosofilor greci din antichitate, făcându-le accesibile pentru europeni. Al-Mamun, și succesorii acestuia, s-au folosit de serviciile trupelor de mercenari turci convertiți la religia islamică șunnită.

În 836 al-Mu'tasim a mutat capitală și gărzile turcești de la Bagdadul zduguit de conflictele dintre populație și trupele turcești, în noul oraș Samaria. Fanaticul al Mutawakkil a limitat în timpul domniei sale influență filosofilor și mutazilitilor. Sub succesori acestuia, disputele pentru succesiune și schimbarea frecvența a califilor duc la slăbirea puterii centrale, iar capitală revine la Bagdad în 883, iar conducerea locală, dezvoltată după sec. IX, a slăbit, iar declinul imperiului s-a accentuat. Califii erau tot mai controlați de comandanții militari turci, devenind o elită puternică din sec. X.

Sub Abbasizi s-au dezvoltat regate locale puternice politic, transformându-și curțile în centre culturale independente. Aghlabizii care domneau în Algeria, Tunisia și în Libia, au colonizat sudul Italiei și Sicilia și au jefuit Roma în 846, în timp ce Tulunizii și Iksiidizii au domnit în Egipt, Siria și Palestina. Tahrizii din nord-estul Persiei și Safarizii din Afghanistan și din Transoxiana au devenit independenți, pe când Samanizii sunt înlăturați din Samarkand. Magrebul și Spania ies de sub controlul Bagdadului în cele din urmă.

Șiiții fatimizi au devenit o provocare pentru Bagdad, odată cu înaintarea acestora din Tunisia, unde și-au stabilit capitală la Kairouan. Au cucerit Egiptul în 969, au preluat controlul asupra Siriei și au ridicat un califat în noul oraș Cairo. Pentru a menține unitatea regatului, Ubayd Allah al-Mahdi, fondatorul fatimizilor, a prodfitat de așteptările șiite de salvare. Succesorii săi, al-Muizz și al-Aziz au transformat Cairo într-un centru științific și cultural, iar odată cu Moscheea al-Azhar au înființat un centru al misionarismului șiit. Excentritatile religioase ale califului al-Hakim au dus la tulburări, iar între 1017-1021 la înființarea unei comunități religioase a Drusizilor, care îl venerau că zeu. Între 1036-1037, Imperiul Fatimid, în plin declin economic, pierde Siria în favoarea Selgiucizilor. În 1171, sultanul Saladin a îndepărtat Califatul Fatimid din cauza schismei religioase și politice din 1094. S-a desprins sectă Asasinilor, binecunoscută pentru atacuri sângeroase. Din 932, califii din Bagdad au devenit marionetele dinastiei militare șiite a emirilor Bruizi, care au restabilit puterea califatului și au resuscitat cultura persană.Bruidul Abud al-Dawlah, emir al Bagdadului între 977-983, a subordonat Irakul. iar între 1056-1062, Kerman, ultumul din dinastia Bruizilor din Bagdad a fost înlăturat de Selgiucizi.

Califii au ajuns pioni ai Selgiucizilor și ai Horezm-șahilor. Au reușit să-și restabilească suveranitatea sub an-Nasir și al-Mustansir, care a construit Mustansirya Madrassa în Bagdad. Ultumul Calif, al Mutasim, a reufizat să se predea mongolilor și este ucis în 1258 împreună cu miile de supuși ai săi, în timpul asediului mongolilor asupra Bagdadului.


Califatul Fatimid[modificare | modificare sursă]

În anul 909 d.Hr , apare Dinastia Șiită a Fatimiziilor (era o dinastie ce se trăgea din Califul Ali și Fatimah , fiica Profetului) , dinastie apărută în Tunisia , unde preiau controlul și își stabilesc capitala la Kairouan . Ei devein cea mai mare amenințare a Califatului Abbasid de la Bagdad . În anul 969 , Fatimizii preiau controlul Siriei și cuceresc Egiptul , unde întemeiază un contra-califat , numit Califatul Fatimid , cu capitala la noul oraș apărut , Cairo . Califul al-Muizz (953-975) și Califul al-Aziz (975-996) , transformă orașul Cairo într-un centru științific și cultural , iar între anii 970-972 este construită Moscheea Șiită al-Azhar , și un centru islamic al misionarismului șiit . În timpul Califului al-Hakim (996-1021) , Califatul Fatimid are de suferit , deoarece între anii 1017-1020 apăruse o sectă a druiziilor ce îl venerau ca zeu , astfel creiând tulburări în rândul comunității șite . Între anii 1036-1037 , Califatul Fatimid , ce trecea printr-un grav declin economic , pierde Siria în favoarea Selgiucizilor . În anul 1171 , Sultanul Saladin reușește să cucerească Califatul Fatimid și să pună capăt dinastiei lor , datorită schismei religioase și politice apărută în cadrul acestuia în anul 1094 .

Califatul Córdoba[modificare | modificare sursă]

Marele Imperiu Selgiuc[modificare | modificare sursă]

Turcii au fost un popor originar din Turkistan , în Centrul Asiei . În secolul al VI-lea , triburile turcești s-au răspândit migrând în Rusia , China , India și Persia . La est de Marea Caspică , trăiau un niște triburi de turci numiți oguzi sau turcomani . În anul 950 , Selgiuc , un mare lider turcoman , unește majoritatea triburilor și formează Dinastia Turcilor Selgiucizi , ce migrează spre vest . Acești turci practicau o religie șamanică . În anii 960 , turcii selgiucizi se convertesc la islamismul sunnit , sub influiența Samanizilor . După procesul de islamizare , turcii devin vasali ai Califilor Abbasizi de la Bagdad , având roluri de mercenari sau ocupând funcții publice de administratori și guvernatori .Selgiucizii înaintează spre Niishapur , și după victoria asupra Ghaznavizilor , sub conducerea lui Toghrul Beg , turcii selgiucizi cuceresc în anul 1042 vestul Iranului , în 1052 avansează în Shiraz , și în 1054 preiau controlul Azerbaidjanului și Kuzestanului . În anul 1055 , Toghrul Beg și selgiucizii cucerec Bagdadul , iar Califul Abbasid , îl proclamă Vice-Sultan , lăsândule selgiuciziilor Califatul Abbasid , turcii selgiucizi devenind Conducătorii Lumii Islamice și redenumind califatul în Imperiul Selgiucid . Astfel , turcii conduceau imperiul , iar califii aveau daor o imporatnță religioasă . Sultanul Arp-Alsan , fiul lui Toghrul Beg , preia puterea cu adevărat în 1063 împreună cu Vizirul Nizam al-Malik , un mare filozof islamic . Selgiucizii îi înving pe Fatimizii șiții din Egipt , luândule Siria . Selgiucizii considerau că Imperiul Bizantin era un pericol pentru Lumea Islamică , așa că au declanșat un Jihad contra bizantinilor . Turcii au făcut schimbări în cea ce privește Țara Sfântă , Palestina . Încă de la cucerirea ei de la bizantini de către arabi în timpul Califatului Rashidun , Ierusalimul și celelalte locuri sfinte ale Palestinei puteau fi vizitate și de cei de altă religie cum ar fi creștini , care plăteau arabilor o taxă de intrare , dar turcii selgiucizii au considerat un păcat ca Palestina cea Sfântă să fie pângărită de necredincioși , ucigând creștinii fără milă . În anul 1071 , selgiucizii îi înfing pe bizantini la Manzikert și cuceresc mare parte a Anatoliei (Partea asiatică a Turciei de astăzi) . Abia în anul 1095 , bizantinii cer ajutor papalității în problema locurilor sfinte și a Anatoliei . Papa Urban al II-lea a răspuns apelului creiând Cruciadele , expediți militare cu scopul de a cucerii Locurile Sfinte . Cruciații catolici îi înfrâng pe selgiucizi musulmani și cuceresc Ierusalimul și alte regiuni formând noi state cruciate cum ar fi Principatul Antiohiei și Regatul Ierusalimului . În anul 1157 , Imperiul Selgiucid este distrus sub presiunea luptelor interne cu dinastiile irakiene , siriene și palestiniene , a invaziilor catolice venite din Europa Apuseană și a rivalilor din Dinastia Turcă a Hozem-șahiilor . Doar câțiva reușesc să îi înfrângă pe bizantinii din Anatolia și să se stabilească acolo formând un emirat cu capitala la Konya , independent de Imperiul Selgiucid , dar dispare în anul 1279 sub atacurile invadatorilor mongoli .

Dinastia Ayyubidă și Mamelucii[modificare | modificare sursă]

După caderea Imperiului Selgiucid , Califatul Fatimid se destramă și el sub presiunea războaielor civile . Saladin (Salah ad-Din Ayyubi) , un general fatimid din Egipt , de origine kurdă (turco-iraniană) , reușește ca în anul 1171 să cucerească Cairo și să-i înlăture pa Fatimizii șiți . Înființează Dinastia Ayyubizilor și se proclamă Sultan al Egiptului , înființând și Sultanatul Ayyubid . Deasemenea Saladin , înlocuiește șiismul cu sunnismul și transformă Moscheea șiită Al-Azhar din Cairo , care era centru al misionarismului șiit , într-o școală de teologie islamică sunnită . După organizarea administrativă a Sultanatului Ayyubid , Saladin începe un Jihad împotriva statelor cruciate din Siria și Palestina , și a dinastiilor musulmane rebele ce îi stăteau în cale . În anul 1172 cucerește Tripoli , în anul 1174 cucerește Damasc ocupând Siria , în anul 1183 cucerește tot din Siria orașul Alep , în anii 1185-1186 cucerește Mosul , ocupând Irak , toate aceste teritorii fiind loate de la cruciați și de la dinastiile locale . Deasemenea între anii 1176-1183 , Saladin construiește Cetatea Cairo , înconjurând capiatala egipteană cu un sistem amplu de fortificați , menite să apare orașul de invadatorii cruciați . În anul 1187 , Saladin dă lovitura decisivă asupra cruciaților , cucerind Ierusalimul și ocupând Palestina , declarând Ierusalimul , Oraș pentru toate Religiile . Deasemenea , prin cucerirea Ierusalimului din mâinile cruciaților catolici , câștigă respectul și încrederea conducătorilor musulmani din Orientul Mijlociu , unind Lumea Islamică sub sabia sa și autoproclamânduse Sultan al Siriei și Egiptului și Conducător al Lumii Islamice . Saladin mai conducea de asemenea și Hejaz (Vestul Arabiei) , incluzân și orașele sfinte , Mecca și Medina . În anul 1189 , Papa Grigore al VIII-lea predică pentru Cruciada a treia din Țara Sfântă , pentru cucerirea Ierusalimului și a celorlalte locuri sfinte cucerite de armatele lui Saladin . La această cruciadă participă : Richard Inimă de Leu , rege al Angliei , Fillip al II-lea August , rege al Franței și Frederic Barbarossa , împărat al Germaniei . Politica lui Saladin se caracterizează prin tactici remarcabile , abilitate de negociere și generozitate cavalerească , fiind respectat chiar și în Occident . Saladin negociază cu armata celei de-a Treia Cruciade , condusă de Richard I Inimă de Leu , și îi convinge pe cruciați să pună capăt asediului Iersualimului fară succes de altfel , în anul 1192 , demonstrând faptul că Saladin a fost unul dintre cei mai mari conducători islamici care a trăit vreodată .

Vezi și[modificare | modificare sursă]