Istoria medicinei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Istoria medicinii)
Salt la: Navigare, căutare
Lecţia de anatomie a dr. Willem van der Meer, tablou al pictorul olandez Michiel Jansz van Mierevelt (1617).

Istoria medicinei se ocupă atât de evoluția medicinei ca știință, cât și de contribuțiile diverselor personalități în acest domeniu.

Medicina nu a apărut ca știință așa cum o cunoaștem astăzi. De la arta vracilor și șamanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă. Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării pozitive a condițiilor de mediu natural și social.

Preistorie[modificare | modificare sursă]

Boala a preexistat apariției omului pe Pământ: La animale cu îmbolnăviri de diferite tipuri, se înregistrează comportamente care pot fi încadrate printre activitățile tămăduitoare. Astfel, mamiferele obișnuiesc să-și lingă rănile (prin care se realizeaza și o dezinfecție datorită antibioticelor din salivă), își expun la soare părțile suferinde, în caz de indigestie chiar și carnivorele consumă iarbă. Deci acțiunea de vindecare a existat înainte de apariția omului. Există o filogeneză a activității vindecătoare. Se remarcă însă o deosebire esențială între acțiunile vindecătoare din lumea biologică și cele din medicina umană. Cele din prima categorie sunt instinctive, fiziologice în timp ce acțiunile medicinei umane se bazeaza pe conștiință, gândire, strategie. Medicina umană a apărut și evoluat din necesitatea păstrării forței de muncă, necesitatea îngrijirii nou-născutului și a gravidei, necesitatea combaterii durerii.

Există trei izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

  • paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare și procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare. Principala sursă de informație privind această perioadă o constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe exista și astăzi.

S-au evidențiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar și primele forme de intervenții chirurgicale cum ar fi trepanarea și amputarea.

  • arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena și practica medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc.
  • etnoiatria: studiază conceptele și practicile medicale ale unor populații aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).

Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri și populații așa-zis "primitive", putem deduce informații privind practicile medicale preistorice.

De asemenea și prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini.

În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea și valențe religioase, era practicat de către vraci și șamani.

În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietățile acestora erau descoperite întâmplător.

Speranța de viață a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se scheletele descoperite în diferite situri arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul de Neanderthal, sau de Cro-magnon, sau cel al mezoliticului în aproape 90% din cazuri nu ajungea la 40 de ani. Față de sinantrop, care, în peste 70% din cazuri, murea înainte de a avea 15 ani, înregistrăm un vizibil progres.

Concepția medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare a organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii triburilor primitive, care reușeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peștera Les trois frères este reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă în funcție de etiologie: incantații, înșelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu își asumă răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu medicina hipocratica, medicina științifică. Partea magică era ajutata și de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinți de animal, pietre semiprețioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificații), tatuaje, măști etc. Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariția surplusului de produse, apare și primul medic, un pas catre civilizarea societății.

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau:[1]

Egiptul antic[modificare | modificare sursă]

Actul medical în anticul Egipt

Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele papirusuri medicale.[2] Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin Smith (descoperit în 1930)[3]. Alte surse de informații: Odiseea lui Homer, scrierile unor istorici ca Herodot și Diodor din Sicilia.

Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici laici care totuși colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte specializați pe domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de boli. Aceștia posedau cunoștințe temeinice, redate printr-o impresionantă literatură medicală și aveau faimă binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu, regii persani Cyrus și Darius au avut în serviciul lor medici egipteni.

Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și circumcizia. Totuși chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.

Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau minerală: săruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea și la remedii care astăzi par fanteziste: organe sau excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc.

Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.

Medicina mesopotamiană[modificare | modificare sursă]

Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr.

În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni legate de reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în cazul eșecului actului medical. Începutul școlii medicale poate fi considerat apariția bibliotecii de profil a lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).

Cel mai amplă lucrare de acest gen este un fel de Manual de diagnosticare scris de medicul Esagil-kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian Adad-apla-iddina (1069 î.Hr. - 1046 î.Hr.).

Toate aceste texte arată că babilonienii, ca și egiptenii, utilizau diagnoza, prognoza, examinarea medicală și prescripțiile.[4]

Medicina iudaică[modificare | modificare sursă]

Medicina indiană[modificare | modificare sursă]

Nagarjuna, discipol al lui Buddha, inventator al multor leacuri pentru probleme psihice.

Una dintre cele mai lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.), scriere spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele patru Vede). Această lucrare de filozofie hindusă relevă principii noi, care formează ceea ce astăzi numim medicină naturistă".

Medicina persană[modificare | modificare sursă]

Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiții propice dezvoltării științei, în particular a celei medicale. La Academia din Jundishapur s-au format generații de medici.

Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate cunoștințele acelor vremuri și observațiile proprii. Sunt descrise foarte amănunțit diverse boli printre care pojarul și variola.

Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn Sina (Avicenna). Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar și pentru Europa până în perioada Iluminismului.

China antică[modificare | modificare sursă]

Având o vechime de câteva milenii[5], medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar și-a păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă. Boala apare datorită deteriorării echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin și yang.

Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și cea a medicilor, primii ocupându-se dec aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de aspectele comune.

Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene medicale amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor lui Confucius, corpul omenesc era sacru, iar cercetăruile anatomice erau interzise.

În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele medicinale, dar utilizau și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe minerale (compuși chimici).

Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.

Grecia antică[modificare | modificare sursă]

Hippocrate, părintele medicinei.

Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, ei realizând separarea definitivă de magie și supranatural.

Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și epidemice. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice (umori).

Roma antică[modificare | modificare sursă]

Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.

Școala elenisto-romană[modificare | modificare sursă]

Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam. Acesta a executat multe operații îndrăznețe pentru acea epocă, aparținând chirurgiei cerebrale și celei oculare.

Evul mediu[modificare | modificare sursă]

Plague victims blessed by priest.jpg

Medicina islamică[modificare | modificare sursă]

Arabii au dus mai departe realizările grecilor și romanilor. Al-Razi, în al său tratat de medicină, studiază rujeola și variola. Este primul care încearcă să demonstreze teoria umorilor și teoria elementelor clasice a lui Aristotel[6].

Dar cea mai importantă personalitate a școlii islamice este Avicenna. Lucrările sale, Tratat canonic de medicină (1020) și Cartea vindecării (secolul al XI-lea), rămân adevărate standarde în cadrul universităților de medicină ale zonei islamice, dar și ale Europei până în secolul al XVII-lea.

Renașterea și iluminismul[modificare | modificare sursă]

Personalități importante ale acestei perioade au fost:

Primele elemente de medicină apar în mânăstiri. Au existat călugări specializați la nivelul medicinei populare. Prima școală de medicină propriu-zisă, laică, din Europa Occidentală este școala medicală din Salerno, în apropierea mânăstirii Monte Casino, unde călugărul Benedict a întemeiat primul spital din Occident și un ordin călugăresc pentru asistența bolnavilor.

Medicina modernă[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere medical, sec. XVII este un secol dominat de medicina engleză, doar Franta mai remarcându-se în acest domeniu prin cele două facultăți importante (Paris si Montpellier), dar care se mențin pe pozitii Galeniste și se opun marilor descoperiri din domeniul medicinei.

Principalele doctrine medicale sunt iatrochimia (Paracelsius), care se dezvoltă în Țările de Jos și Germania, și iatromecanica, introdusă de Harvey, și care devine doctrina dominantă în Anglia și Italia. Saltul calitativ este făcut prin introducerea metodelor noi de calcul, a metodelor inductive de cercetare (Francis Bacon) precum și a celor instrumentale, experimentale. Descoperirile recente ale fizicii (frații Bernoulli au fost medici), studiile pe modele in vitro au ajutat mult progresul medicinei.

Principala descoperire a secolului al XVII-lea este circulația sângelui, Harvey tipărind cartea sa Despre mișcarea inimii” la Frankfurt pe Main în 1628. Deși fusese descoperit, Harvey nu a utilizat microscopul în studiile sale, preferând o lupă foarte puternică. Astfel, el nu a observat capilarele și nu a descris o circulația limfatică. Gasparazelius, un italian contemporan cu el, a publicat în 1626 prima lucrare dedicată circulației limfatice.

Medicina actuală[modificare | modificare sursă]

Medicina actuala este bazata pe cercetare .Majoritatea bolilor au tratament,dar altele inca mai asteapta sa fie descoperite si "tratate".

Medicina viitorului[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Metode antice de vindecare
  2. ^ Medicina în Egiptul Antic.
  3. ^ Breasted, J.H. - The Edwin Smith Surgical Papyrus, University of Chicago Press, 1930.
  4. ^ Marten Stol (1993), Epilepsy in Babilonia, Brill Publishers, ISBN 90-04-13666-5.
  5. ^ După tradiția chineză, vechimea artei tămăduirii ar avea peste cinci milenii.
  6. ^ Stolyarov, G. - "Rhazes: The Thinking Western Physician", The Rational Argumentator, 2002

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

      • - Istoria științelor în România - Medicina, Ed. Academiei, București, 1980
  • Bologa, V.L. (coordonator) - Istoria medicinei universale, Ed. Medicală, București, 1970
  • Bologa, V.L. - Istoria medicinei românești, Ed. Medicală, București, 1972
  • Brătescu, G. - Dicționar cronologic de medicină-farmacie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
  • Garrison, F. H. - Introduction to the History of Medicine, Philadelphia - London, 1929
  • Vătămanu, N., Brătescu, G. - O istorie a medicinii, Editura Albatros, București, 1975

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • O istorie a medicini, Nicolae Vătămanu, Gheorghe Brătescu, Editura Albatros, 1975

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Caduceus yellow.pngWikiProiectul Medicină