Schizofrenie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cscr-star piece.png
 Statutul de calitate al acestui articol este în curs de reevaluare, pentru a verifica dacă acesta mai îndeplinește standardele articolelor de calitate. Vă rugăm să lăsați un comentariu pentru a ajuta în luarea unei decizii, sau fiți curajos și îmbunătățiți articolul chiar dumneavoastră. Dacă un articol a fost retrogradat, puteți contesta decizia, pornind un nou proces de reevaluare.
Text document with red question mark.svg
 Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.
Erste hilfe.svg Vedeți: Indicații!
Schizofrenie (Schizophrenia)
Cod ICD-10: F|20|f|20
Cod ICD-9: 295
Cod OMIM: 181500
MedlinePlus: 000928
MeshName: Schizophrenia
MeshNumber: F03.700.750


Schizofrenia (greacă Σχιζοφρένεια schizein = a despica, a scinda, phren = minte, suflet), (Bleuler, 1911), sinonimă cu Dementia praecox (Kraepelin, 1896) este o denumire a unui grup de boli mintale care se includ în categoria psihozelor endogene[1]. Caracteristică este apariția unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinațiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective, tulburări de comportament, dezorganizarea personalității. Până la data actuală nu au fost puse în evidență cauze corporale decelabile. În sistemele de clasificare modernă se consideră obligatorie pentru stabilirea diagnosticului o durată minimă a manifestărilor morbide. Tablourile clinice de tip schizofrenic, care nu îndeplinesc și acest criteriu, sunt clasificate - până la proba timpului - drept boli schizofreniforme. Schizofrenia este una din cele mai severe afecțiuni psihiatrice, cu repercusiuni grave atât pentru bolnav, cât și pentru aparținători, mai ales că nu se poate prevedea niciodată care va fi evoluția bolii, în ciuda tratamentelor moderne care au modificat radical prognoza privind încadrarea socială a bolnavilor.

Cuprins

[modificare] Istoric

Emil Kraepelin (1856 - 1926), psihiatru german, fondatorul psihiatriei științifice moderne

O descriere a unui comportament de tip schizofren găsim deja în antichitate în scrierile lui Aretaeus din Cappadocia. În medicina modernă, diversele manifestări clinice ale acestei maladii au fost de mult cunoscute, fiind însă descrise sub diferite denumiri izolate unele de altele (Kahlbaum: catatonie; Hecker: hebefrenie; Westphal: paranoie acută). Este meritul psihiatrului german Emil Kraepelin de a fi reunit în 1896 simptomele caracteristice sub noțiunea de "Dementia praecox" ("Demență precoce"), dorind să sublinieze prin aceasta evoluția nefavorabilă a bolii până la modificarea gravă a personalității, deși - în realitate - nu este vorba de o demență în sensul strict psihopatologic al cuvântului. Eugen Bleuler în 1911 introduce denumirea de Schizofrenie ("scindare, disociere a minții"), accentuând prin aceasta caracterul disociativ particular al tulburărilor psihopatologice. Kurt Schneider (1930) face diferența între simptomele de prim ordin și cele secundare, permițând astfel un diagnostic operațional. Conceptul de schizofrenie în sistemele moderne de clasificare ICD-10 ("International Classification of Diseases" a Organizației Mondiale a Sănătății - WHO) și DSM-IV (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, ediția IV, 1994), bazate pe conceptele tradiționale, contribuie la stabilirea unui consens internațional, referindu-se la cele mai moderne rezultate ale cercetărilor și la necesitatea operaționalizării diagnosticului și terapiei.

[modificare] Epidemiologie

Frecvența psihozelor schizofrenice este 0,5 - 1 %, cu o rată a incidenței anuale de cca. 0,05 %. Probabilitatea ca o persoană să aiba macar o data in viata un episod schizofrenic este în medie de cca. 1 % (Lifetime-risk). Mai mult de jumătate din îmbolnăviri se produc între pubertate și vârsta de 30 de ani. Sub termenul de schizofrenii tardive se grupează acele cazuri cu un debut după vârsta de 40 de ani.

[modificare] Etiologie și patogenie

Imagine magnetică a creierului normal (stânga), care prezintă zone mult mai active în comparație cu cel schizofrenic (dreapta), în timpul unui exercițiu de memorie.[2]

Schizofrenia nu are o singură cauză, apariția ei se datorează interacțiunii mai multor factori biologici, psihologici și culturali cu o vulnerabilitate genetică predispozantă.

  • Factori genetici: În familiile bolnavilor de schizofrenie există o probabilitate mai mare de îmbolnăvire decât la restul populației. În cazul gemenilor univitelini, rata concordanței este de 50 %. Studiile genetice au pus în evidență pe cromozomul 22 o genă (WKL1), care pare să fie în legătură cu apariția unei schizofrenii catatone. Predispoziția genetică este interpretată în prezent ca poligenetică, în ciuda cercetărilor de genetică moleculară nu s-au putut evidenția alte localizări cromozomiale specifice.
  • Factori pre- și perinatali: O cauză a vulnerabilității ar putea fi reprezentată de o suferință intrauterină a fătului sau a copilului nou născut, care ar provoca o disfuncție minimală a creierului (Minimal Brain Dysfunction). Un rol ar putea fi jucat de infecțiuni virale ale mamei sau ale nou-născutului, o etiologie virală certă nu a putut fi totuși demonstrată.
  • Factori psiho-sociali: O serie de condiții psiho-sociale au fost încriminate drept factori declanșatori ai schizofreniei, opiniile sunt însă controversate. Factorii psiho-sociali influențează mai degrabă evoluția bolii și nu apariția ei. În același sens este interpretat rolul conflictelor, al suprasolicitărilor psihice sau al stărilor de tensiune emoțională (High-expressed-emotions). Teoria psihanalitică presupune că regresiunea la o treaptă inferioară de dezvoltare ar constitui un mecanism dinamic important în apariția psihozelor schizofrenice. Așa zisă "personalitate premorbidă" (personalitate schizoidă) nu pare a fi asociată cu dezvoltarea mai târziu a unei schizofrenii.
  • Factori organici neuropatologici și biochimici: Studii neuropatologice și radiologice au putut evidenția - cel puțin la o parte din bolnavi - anumite modificări structurale: mărirea ventricolilor cerebrali, micșorarea masei creierului, mai ales în regiunile frontale. Studiile cu ajutorul tehnicilor moderne de medicină nucleară, SPECT (Single-Photon-Emission-Computertomography) sau PET (Positron-Emission-Tomography), asupra fluxului sangvin cerebral și metabolismului creierului au arătat în cazul bolnavilor de schizofrenie o reducere remarcabilă a fluxului sangvin, a utilizării oxigenului și a schimburilor metabolice în regiunile frontale (Hipofrontalitate). Importante sunt cercetările biochimice. Astfel, în creierul bolnavilor schizofrenici există o cantitate crescută de Dopamină și un număr mai mare de receptori dopaminergici decât la normali. Așa se explică și acțiunea favorabilă a medicamentelor neuroleptice, care blochează receptorii dopaminici de tip D2. Și alți neuromodulatori din sistemul nervos central - glutamatul și serotonina - ar putea juca un rol în mecanismul de producere a psihozelor schizofrenice.

[modificare] Manifestările clinice

Tomografie cerebrală cu emisiune de pozitroni (PET): În timpul unui test de memorie se observă o reducere a activității metabolice în lobii frontali (roșu), concomitent cu creșterea anormală a activității dopaminice în corpii striați (verde)

Psihozele schizofrenice se manifestă cu o simptomatologie bogată, variabilă ca frecvență sau ca intensitate la diverși pacienți. În ultimul timp se pune accentul pe deosebirea între simptome pozitive (plus-simptome), cum sunt stările delirante sau halucinațiile, și simptome negative (minus-simptome), ca reducerea reacțiilor afective, apatie, asocialitate.

  • Stările delirante sunt foarte frecvente, nu apar totuși în toate stadiile bolii, au un caracter bizar, de neînțeles, uneori magic sau mistic (idei de persecuție, de gelozie, teama de a fi otrăvit, idei ipohondrice etc.).
  • Halucinațiile (percepții false) sunt mai ales auditive, bolnavii aud voci, dialoguri, primesc ordine imperative. Halucinațiile pot apărea și în sfera olfactivă (mirosuri urâte) sau corporală (senzații dureroase sau de modificare a unor organe). Halucinațiile vizuale sunt mult mai rare.
  • Alterări ale personalității: senzația de influență a personalității sau gândirii prin forțe exterioare (de ex.: prin hipnoză, unde radio), depersonalizare, derealizare. Bolnavul trăiește o viață dublă, în lumea reală și în lumea reprezentărilor delirante. Într-o formă extremă, bolnavul se încapsulează în el însuși și trăiește numai într-o lume interioară fără contact cu mediul exterior (Autism).
  • Tulburări formale de gândire sunt caracteristice: argumentația este lipsită de logică (Paralogism), noțiunile abstracte sunt concretizate (Concretism), elemente heterogene se identifică unele cu altele (Contaminare a ideilor), se construiește un vocabular propriu din cuvinte create de bolnav (Neologisme), gândirea pierde orice legătură, apar confuzii de idei, bolnavul "vorbește alături" sau se blochează complet.
  • Tulburări afective. Bolnavul pierde contactul emoțional cu alte persoane, devine obtuz, reacțiile afective sunt neadecvate (bolnavul râde la auzirea unei vești triste), uneori se constată o ambivalență afectivă (expresia concomitentă a unor emoții contrare).
  • Tulburări psihomotorii. Tipică este starea de catatonie caracterizată prin negativism, imobilitate corporală, stereotipii gestuale sau verbale, automatisme, mutism. Toate aceste simptome ating un nivel dramatic în starea de stupor catatonic, în care bolnavul în stare conștientă este total nemișcat, nu vorbește, tonusul muscular este crescut cu o consistență ceroasă (flexibilitas cerea), anumite poziții ale corpului induse pasiv sunt păstrate ca atare (Catalepsie). Din această stare se poate trece în raptus catatonic: bolnavul devine agitat, țipă, își sfâșie îmbrăcămintea, se strâmbă, poate deveni agresiv.
  • Tulburări ale voinței și ale comportamentului social sunt foarte frecvente dar necaracteristice: lipsă de inițiativă, de interese și de energie (Abulie), bolnavul își neglijează îngrijirea corporală, decade din punct de vedere social.

[modificare] Forme clinice

După grupul de simptome și asocierea lor, care apar pe primul plan, se deosebesc mai multe forme clinice:

  • Forma paranoid-halucinatorie, dominată de stările delirante și de halucinații.
  • Forma catatonică, care poate culmina cu starea de "catatonie pernicioasă": bolnavul imobil dezvoltă febră înaltă cu tulburări vegetative grave, care pot provoca moartea.
  • Forma hebefrenică. Pe primul plan sunt tulburările afective și cele de gândire formală.
  • Forma reziduală apare în decursul evoluției, uneori sub efectul tratamentului. Caracteristică este modificarea personalității cu reducerea inițiativei, sărăcie afectivă, declin social. Următoarele tablouri ale pictorului Eugen Gabricevski ilustrează diferite momente ale evoluției bolii:
  • Schizo01.jpg

    Tablou executat în timpul unei faze acute cu deformarea realităţii

  • Schizo02.jpg

    Desenul unui schizofrenic în stare confuzională - cu tulburări de gândire formală

  • Schizo04.jpg

    Tablou pictat în stare delirantă onirică în stil suprarealist

  • Schizo05.jpg

    Desenul unui schizofrenic aflat sub influenţa halucinaţiilor auditive imperative

  • Schizo06.jpg

    În stare cronică reziduală, tablou monoton ce sugerează preponderenţa simptomelor negative

  • Schizophrenia simplex este o formă săracă în simptome pozitive cu tendință spre forma reziduală.

[modificare] Criterii de diagnostic al schizofreniei după DSM-IV

Manifestări obligatorii pentru permiterea diagnosticului de schizofrenie:

  • Delir cu caracter bizar
  • Halucinații incongruente cu dispoziția afectivă, în special perceperea unui dialog de voci străine
  • Gândire confuză
  • Simptome catatone
  • Sărăcie afectivă, lipsă de inițiativă, declin social
  • Înrăutățirea adaptării în societate
  • Manifestare continuă a acestor simptome timp de cel puțin 6 luni
  • Excluderea unei cauze organice evidente

[modificare] Tratament

Tratamentul multidimensional reunește mijloacele medicamentoase, psiho- și socioterapeutice.

  • Tratamentul medicamentos reprezintă un relativ progres, de la introducerea lui în anii 1950 (Jean Delay și P. Deniker, 1952). Primele medicamente folosite aparțin clasei de antipsihotice Neuroleptice, preparate cu acțiune în principal anti-dopaminergică. Medicamentele se administrează atât în faza acută, cât și in faza de remisie parțială sau totală sub formă de tablete sau de injecții "depozit" pentru prevenirea recidivelor. Efectele secundare nedorite trebuie cunoscute, pentru a putea fi evitate sau ținute sub control. În ultimii ani au apărut antipsihoticele de nouă generație sau antipsihotice "atipice", care au o serie de avantaje (efecte secundare mai reduse, influențează și simptomele negative).
  • Psihoterapia. În centrul mijloacelor folosite stă terapia suportivă a pacientului, dar și a membrilor de familie, pentru a se putea obține o cooperare necesară în tot decursul tratamentului medicamentos.
  • Socioterapia: Măsuri la locul de muncă și în familie, terapie ocupațională, măsuri reabilitative.

Terapia convulsivantă electrică - TCE (Electroșoc: Cerletti și Bini, 1938) sau farmacologică (Șocul cardiazolic: von Meduna, 1934), precum și Coma hipoglicemică cu insulină (Sakel, 1933), introduse empiric pe baza unor ipoteze fiziopatologice ulterior infirmate, dar având totuși o eficacitate certă, au căzut de la introducerea tratamentului medicamentos neuroleptic în desuetudine. Totuși, în cazul unor stări catatonice grave cu pericol vital (Catatonia pernicioasă), electroșocul reprezintă și în prezent terapia de elecție.

[modificare] Puncte de vedere alternative

Pentru detalii, vezi: Antipsihiatrie.

Prof. Thomas Szasz, MD, care se opune tratării bolilor mintale, arată duplicitatea cu care sunt judecate aceste simptome caracteristice pentru schizofrenie:

„Dacă vorbești cu Dumnezeu înseamnă că te rogi; dacă Dumnezeu iți vorbește, suferi de schizofrenie. Dacă iți vorbesc morții înseamnă ca ești spiritist; dacă tu le vorbești morților, atunci ești schizofrenic.[3]”
—Thomas Szasz

[modificare] Filmografie

Lista care urmează a fost selecționată dintre numeroasele fime care se axează pe afecțiuni psihice ale unuia, sau mai multor personaje, afecțiuni considerate, adesea eronat, schizofrenii.

[modificare] Referințe

  1. ^ en "Dementia praecox to schizophrenia: the first 100 years." Psychiatry Clin Neurosci, 53(4):437-48, Aug. 1999
  2. ^ PLoS ONE logo.jpg PLoS One: An event-related FMRI study, aug. 2010
  3. ^ T. Szasz, The Second Sin Anchor/Doubleday, Garden City, NY. 1973, p. 113. Citat: „If you talk to God, you are praying; If God talks to you, you have schizophrenia. If the dead talk to you, you are a spiritualist; If you talk to the dead, you are a schizophrenic.”
  4. ^ en Cadigan, John: My Name is John Cadigan and I have Schizophrenia, http://www.peoplesayimcrazy.org/

[modificare] Bibliografie

  • de Kraepelin, Emil: Lehrbuch de Psychiatrie, Leipzig, 1896.
  • de Bleuler, Eugen: Dementia praecox oder Gruppe der Schizophrenien, Leipzig, 1911.
  • de Schneider, Kurt: Die Schizophrenie, Leipzig, 1930.
  • de Huber, Gerd: Psychiatrie, Stuttgart, 1994.
  • en Nasrallah, H.A. (edit.): Handbook of schizophrenia, Amsterdam, 1991.

[modificare] Legături externe




Adus de la http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Schizofrenie&oldid=6179249
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Vizualizări
Acțiuni
Navigare
Participare
Tipărire/exportare
Trusa de unelte
În alte limbi