Darius I

Darius I
Rege al Regilor
Darius I, Rege al Persiei
Domnie	septembrie 522 î.Hr. - octombrie 486 î.Hr.
Încoronare	522 î.Hr.
Născut	550 î.Hr.
Decedat	octombrie 486 î.Hr.
Predecesor	Cambyses al II-lea
Succesor	Xerxes I
Casa Regală	Ahemenidă,
Tată	Hystaspes
Mamă	Rhodogune
Înmormântat	Naqsh-e Rustam

Darius I cel Mare (Dîryayas), fiul lui Hystaspes, s-a născut în anul 550 î.Hr. și a devenit rege al perșilor în 522 î.Hr.. În perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii și al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast și cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu. Darius I a mutat capitala Imperiului Persan la Persepolis. A anexat Punjabul în 517 î.Hr.. Pornește într-o expediție împotriva sciților în (513 î.Hr.), soldată însă cu un eșec. Darius I a vrut să cucerească Grecia, dar a fost înfrânt la Marathon (490 î.Hr.). Moare înainte de a porni în a doua expediție împotriva grecilor, în anul 486 î.Hr., sarcina de a răzbuna onoarea persană fiindu-i este transmisă fiului și urmașului său la tron, Xerxes I.

Rege al regilor

Darius I a fost urmașul lui Cambyses al II-lea la tron. Imperiul său s-a extins la est către India. Imperiul persan era compus din 20 de provincii (satrapii), conduse de satrapi a căror principală sarcină era să prevină revoltele și să colecteze taxele. Țările supuse plăteau tribute în aur, argint sau produse în funcție de circumstanțe: țările mai mici plăteau 450 talanți de argint (15.120 kg) și 100.000 de oi pe an; India plătea 360 talanți de argint (8.352 kg).

Negocierile cu sciţii

Darius I și-a tratat supușii cu o bunătate remarcabilă tocmai cand un dușman înfrânt se aștepta la cea mai nemiloasă cruzime. A încurajat comerțul și a bătut o monedă proprie - dareicul. Darius I a introdus respectul pentru studiu. Darius I era nerăbdător să învețe lucruri noi despre lumea cucerită. El i-a incurajat pe arheologii din Babilon să-și îmbunătațească cunoștințele și a fondat o școală medicală la Saia (Egipt). Dat fiind că perșii fuseseră un popor fără ieșire la mare, Darius I a vrut să-și extindă cunoștintele despre mare. El l-a trimis pe unul dintre căpitani, pe nume Scylax, să exploreze Indusul, apoi să navigheze de-a lungul coastei, până la Marea Rosie. Au fost găsite tăblițe de piatră care menționează faptul că Darius I a renovat anticul, dar nefolositul canal ce lega Nilul de Marea Roșie în Golful Suez: "Apoi acest canal a fost sapat asa cum am poruncit eu si vase au navigat din Egipt prin acest canal spre Persia, potrivit dorintei mele".

Expediția lui Darius I împotriva geților și sciților

Palatul din Persepolis - reconstituire

Spre sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr. sub Darius I cel Mare (522-486 î.Hr.) Imperiul persan ajunge la maxima lui înflorire. În urma expediției din anii 514-512 î.Hr. împotriva sciților, el își extinde stăpânirea asupra unei părți din Peninsula Balcanică. Cyrus cucerise coastele estice ale Mediteranei, continuase și asigurase cucerirea părții sale sudice prin dominarea Egiptului. Darius cel Mare s-a pregătit timp de opt ani pentru această expedițe. Probabil că planul său inițial era de-ai supune pe traci până la Dunăre, pentru a-și fixa aici granița nordică a imperiului. Tracii erau războinici puternici și periculoși, așa că expediția a fost una serioasă.

Un arhitect foarte talentat din insula Samos (locul nașterii lui Pitagora), numit Mandrocles, a realizat un pod peste care perșii puteau ajunge în Tracia. Darius i-a dat apoi ordin lui Mandrocles să creeze două coloane, pe care să fie inscripționate cu caractere grecești numele diferitelor populații din armata lui. Herodot, părintele istoriei, a văzut și el aceste coloane și le-a descris. Nu s-a păstrat vreun detaliu al războiului din Tracia.

S-a spus că toate popoarele din zonă s-au supus, mai puțin geții care au luptat din patriotism. La nord de Dunăre se aflau triburi aliate cu cele de la sud de râu. Grecii numeau această populație sciți. Cei care erau situați la est erau mai apropiați ca limbă de perși, iar cei de la vest aveau o limbă apropiată de cea tracă. Nimic nu era mai firesc, decât ca popoarele de la sud de Dunăre să se alieze cu cele de la nordul Dunării împotriva perșilor.

Darius a înțeles că această unire tribală reprezenta un pericol pentru campanie. Darius cel Mare a intrat fără probleme în Sciția, dar faptele sale din aceste locuri sunt învăluite în legende. Dominația persană asupra părții estice a Peninsulei Balcanice a durat 15 ani și a fost întreruptă de cucerirea insulelor Lemnos și Imbros. Expediția lui Darius în Peninsula Balcanică împotriva geților și sciților a fost un succes comparabil cu expediția lui Cambyses în Egipt. Planul lui Darius a fost de a-i încorpora pe sciți în Imperiul persan. El a dorit deasemenea să cucerească Sciția și pentru că vroia să se răzbune pe sciții care invadaseră Media cu 100 de ani înainte.

Darius I și războaiele medice

Regele persan Cyrus "cel Mare" (558-528 î.Hr.), cucerise în 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia Mică, și regatul Lidiei, de care depindeau, cel puțin nominal, toate coloniile grecești din Ionia, unde se înfiripase o confederație de douăsprezece polisuri deosebit de înfloritoare din punct de vedere economic și cultural.

Darius I a înăsprit însă modul de stăpânire a orașelor grecești din Ionia, impunând condiții mai dure. Astfel, Ionia a fost integrată cu Lidia într-o singură provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar în locul unor contribuții neregulate s-au instituit tributuri anuale fixe, ceea ce a stârnit mari nemulțumiri.

Între anii 499 și 493 î.Hr., polisurile ioniene s-au răsculat împotriva Imperiului Persan. Revolta lor a fost însă zdrobită de către imensele armate ale lui Darius. Ionienii s-au adresat atunci celorlalte polisuri grecești pentru ajutor armat, dar singurele cetăți care au răspuns pozitiv au fost doar Atena și Eretria. Expediția navală organizată de acestea în anul 498 î.Hr. a debarcat trupe în Asia Mică, dar după ce au înaintat până la Sardes (unde au incendiat palatul satrapului persan și templul zeiței Cybele, atenienii și eretrienii au fost învinși, nevoiți să se retragă și să se reîmbarce în mare grabă. Lăsați singuri, și incapabili să se înțeleagă între ei, ionienii au fost învinși decisiv în bătălia de la insula Lade (494 î.Hr.). Miletul, cel mai dezvoltat și bogat oraș al confederației ioniene a fost luat cu asalt și distrus din temelii. Astfel, perșii au pus din nou stăpânire pe Ionia, asupra căreia au instituit o stăpânire bazată pe un regim de teroare.

Acesta a fost pretextul războaielor medice, terminate în final cu păstrarea independenței polisurilor din Grecia continentală, dar cu supunerea completă a ionienilor față de Imperiul Persan.

Darius a început războaiele medice cu o campanie de pedepsire împotriva grecilor. În 492 î.Hr. Darius l-a numit pe fiul său Mardonius la comanda unei expediții împotriva Greciei continentale, dar flota sa a fost distrusă într-o furtună în apropiere de Muntele Athos și s-a aflat în imposibilitatea de a avansa.

Darius hotărăște atunci să pedepsească Atena, iar în 490 î.Hr. trimite împotriva acesteia o flotă puternică sub comanda lui Datis și a lui Artaferne. Perșii au cucerit Eretria, distrugând-o și înrobindu-i pe locuitorii săi, dar au fost învinși de hopliții atenieni conduși de către Miltiades în celebra Bătălie de la Marathon.

Mormântul lui Darius

Darius a plănuit o nouă expediție de invazie a Greciei, însă a murit în anul 486 î.Hr.

Arbore genealogic

Achaemenes Rege al Persiei

Teispes Rege al Persiei

Ariaramnes Conducător al Persiei*

Cyrus I Conducător în Anshan

Arsames Conducător al Persiei*

Cambyses I Conducător în Anshan

Hystaspes Prinț

Cyrus al II-lea cel Mare Rege al Persiei

Darius I Rege al Persiei

Cambyses al II-lea Rege al Persiei

Smerdis Prinț (impostorul Gaumata a fost conducător*)

Artystone Prințesă

Atossa Prințesă

* Conducător neconfirmat, conform Inscripției Behistun.

Darius I Dinastia Ahemenidă Naștere: 550 î.Hr. Deces: 486 î.Hr.
Predecesor: Cambyses II	Rege al Persiei 522 î.Hr.–486 î.Hr.	Succesor: Xerxes I
	Faraon al Egiptului 522–486 î.Hr.

Bibliografie

• Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan, Istoria ilustrată a României
• J.B. Bury, Russel Meiggs, Istoria Greciei până la moartea lui Alexandru cel Mare