Istoria medicinei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria medicinei se ocupă atât de evoluţia medicinei ca ştiinţă, cât şi de contribuţiile diverselor personalităţi în acest domeniu.

Medicina nu a apărut ca ştiinţă aşa cum o cunoaştem astăzi. De la arta vracilor şi şamanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdoţilor care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă. Dacă medicul medieval şi renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât şi al astrologiei şi alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât şi cetăţean, care să aplice ştiinţa actuală în scopul modificării pozitive a condiţiilor de mediu natural şi social.

Cuprins 1 Preistorie 2 Antichitate 2.1 Egiptul antic 2.2 Medicina mesopotamiană 2.3 Medicina iudaică 2.4 Medicina indiană 2.5 Medicina persană 2.6 China antică 2.7 Grecia antică 2.8 Roma antică 2.9 Şcoala elenisto-romană 3 Evul mediu 3.1 Medicina islamică 4 Renaşterea şi iluminismul 5 Medicina modernă 6 Medicina actuală 7 Medicina viitorului 8 Note 9 Bibliografie 10 Vezi şi 11 Legături externe

[modifică] Preistorie

Boala a preexistat apariţiei omului pe Pământ: La animale cu îmbolnăviri de diferite tipuri, se înregistrează comportamente care pot fi încadrate printre activităţile tămăduitoare. Astfel, mamiferele obişnuiesc să-şi lingă rănile (prin care se realizeaza şi o dezinfecţie datorită antibioticelor din salivă), îşi expun la soare părţile suferinde, în caz de indigestie chiar şi carnivorele consumă iarbă. Deci acţiunea de vindecare a existat înainte de apariţia omului. Există o filogeneză a activităţii vindecătoare. Se remarcă însă o deosebire esenţială între acţiunile vindecătoare din lumea biologică şi cele din medicina umană. Cele din prima categorie sunt instinctive, fiziologice în timp ce acţiunile medicinei umane se bazeaza pe conştiinţă, gândire, strategie. Medicina umană a apărut şi evoluat din necesitatea păstrării forţei de muncă, necesitatea îngrijirii nou-născutului şi a gravidei, necesitatea combaterii durerii.

Există 3 izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

• paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare şi procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare. Principala sursă de informaţie privind această perioadă o constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe exista şi astăzi.

S-au evidenţiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar şi primele forme de intervenţii chirurgicale cum ar fi trepanarea şi amputarea.

• arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena şi practica medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc.

• etnoiatria: studiază conceptele şi practicile medicale ale unor populaţii aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).
  

Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri şi populaţii aşa-zis "primitive", putem deduce informaţii privind practicile medicale preistorice.

De asemenea şi prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini.

În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea şi valenţe religioase, era practicat de către vraci şi şamani.

În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietăţile acestora erau descoperite întâmplător.

Speranţa de viaţă a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se scheletele descoperite în zona siturilor arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul de Neanderthal, sau de Cro-magnon, sau cel al mezoliticului în aproape 90% din cazuri nu ajungea la 40 de ani. Faţă de sinantrop, care, în peste 70% din cazuri, murea înainte de a avea 15 ani, înregistrăm un vizibil progres.

Concepţia medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare a organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii triburilor primitive, care reuşeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peştera Les trois frères este reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă în funcţie de etiologie: incantaţii, înşelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu îşi asumă răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu medicina hipocratica, medicina ştiinţifică. Partea magică era ajutata şi de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinţi de animal, pietre semipreţioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificaţii), tatuaje, măşti etc. Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariţia surplusului de produse, apare şi primul medic, un pas catre civilizarea societăţii.

[modifică] Antichitate

[modifică] Egiptul antic

Cele mai multe informaţii privind medicina acestei perioade provin de la celebrele papirusuri medicale.^[1] Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin Smith (descoperit în 1930)^[2]. Alte surse de informaţii: Odiseea lui Homer, scrierile unor istorici ca Herodot şi Diodor din Sicilia.

Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici laici care totuşi colaborau cu sacerdoţii.

Medicii erau în mare parte specializaţi pe domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de boli. Aceştia posedau cunoştinţe temeinice, redate printr-o impresionantă literatură medicală şi aveau faimă binecunoscută şi peste hotare. Spre exemplu, regii persani Cyrus şi Darius au avut în serviciul lor medici egipteni.

Intervenţiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor şi circumcizia. Totuşi chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.

Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau minerală: săruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea şi la remedii care astăzi par fanteziste: organe sau excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc.

Medicina egipteană a deschis largi perspective celei greceşti.

[modifică] Medicina mesopotamiană

Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr.

În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, şi chestiuni legate de reglementarea activităţii medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în cazul eşecului actului medical. Începutul şcolii medicale poate fi considerat apariţia bibliotecii de profil a lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).

Cel mai amplă lucrare de acest gen este un fel de "Manual de diagnosticare" scris de medicul Esagil-kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian Adad-apla-iddina (1069 î.Hr. - 1046 î.Hr.).

Toate aceste texte arată că babilonienii, ca şi egiptenii, utilizau diagnoza, prognoza, examinarea medicală şi prescripţiile.^[3]

[modifică] Medicina iudaică

[modifică] Medicina indiană

Una dintre cele mai lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.), scriere spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele patru Vede). Această lucrare de filozofie hindusă relevă principii noi, care formează ceea ce astăzi numim medicină naturistă".

[modifică] Medicina persană

Aflată la intersecţia mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiţii propice dezvoltării ştiinţei, în particular a celei medicale. La Academia din Jundishapur s-au format generaţii de medici.

Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate cunoştinţele acelor vremuri şi observaţiile proprii. Sunt descrise foarte amănunţit diverse boli printre care pojarul şi variola.

Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn Sina (Avicenna). Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar şi pentru Europa până în perioada Iluminismului.

[modifică] China antică

Având o vechime de câteva milenii^[4], medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar şi-a păstrat esenţa, dată de filozofia taoistă şi confucianistă. Boala apare datorită deteriorării echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin şi yang.

Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală şi cea a medicilor, primii ocupându-se dec aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de aspectele comune.

Medicii chinezi erau excelenţi observatori clinici; pacienţii erau supuşi la examene medicale amănunţite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învăţăturilor lui Confucius, corpul omenesc era sacru, iar cercetăruile anatomice erau interzise.

În ceea ce priveşte terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele medicinale, dar utilizau şi extracte din ţesuturi sau organe animale şi substanţe minerale (compuşi chimici).

Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.

[modifică] Grecia antică

Învăţaţii Greciei antice pot fi consideraţi fondatorii medicinei occidentale moderne, deoarece au realizat ruperea definitivă de magie şi supranatural.

Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice şi epidemice. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice (umori).

[modifică] Roma antică

Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.

[modifică] Şcoala elenisto-romană

Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam. Acesta a executat multe operaţii îndrăzneţe pentru acea epocă, aparţinând chirurgiei cerebrale şi celei oculare.

[modifică] Evul mediu

[modifică] Medicina islamică

Arabii au dus mai departe realizările grecilor şi romanilor.

Al-Razi în al său tratat de medicină studiază rujeola şi variola. Este primul care încearcă să demonstreze teoria umorilor şi teoria elementelor clasice a lui Aristotel^[5].

Dar cea mai importantă personalitate a şcolii islamice este Avicenna. Lucrările sale, Tratat canonic de medicină (1020) şi Cartea vindecării (secolul al XI-lea), rămân adevărate standarde în cadrul universităţilor de medicină ale zonei islamice, dar şi ale Europei până în secolul al XVII-lea.

[modifică] Renaşterea şi iluminismul

Personalităţi importante ale acestei perioade:

• Guy de Chauliac - considerat unul din precursorii chirurgiei moderne, după chirurgul islamic Al-Zahrawi;
• Realdo Colombo - anatomist şi chirurg care a contribuit la explicarea circulaţiei mici;
• Michael Servetus - considerat primul european care a descoperit circulaţia pulmonară a sângelui;
• Ambroise Paré - a sugerat utilizarea ligaturii în locul cauterizării;
• William Harvey - a descris circulaţia sângelui;
• John Hunter - chirurg;
• Amato Lusitano - a descris valvele ventriculare şi funcţionarea acestora;
• Garcia de Orta - primul care a descris holera şi alte boli tropicale, precum şi remediul vegetal;
• Percivall Pott - chirurg;
• Thomas Browne;
• Thomas Sydenham - supranumit Hippocrate al englezilor

Primele elemente de medicină apar în mânăstiri. Au existat călugări specializaţi la nivelul medicinei populare. Prima şcoală de medicină propriu-zisă, laică din Europa Occidentală este şcoala medicală din Salerno, în apropierea mânăstirii Monte Casino - unde călugărul Benedict a întemeiat primul spital din Occident şi un ordin călugăresc pentru asistenţa bolnavilor.

[modifică] Medicina modernă

[modifică] Medicina actuală

[modifică] Medicina viitorului

[modifică] Note

1. ^ Medicina în Egiptul Antic.
2. ^ Breasted, J.H. - The Edwin Smith Surgical Papyrus, University of Chicago Press, 1930.
3. ^ Marten Stol (1993), Epilepsy in Babilonia, Brill Publishers, ISBN 9004136665.
4. ^ După tradiţia chineză, vechimea artei tămăduirii ar avea peste cinci milenii.
5. ^ Stolyarov, G. - "Rhazes: The Thinking Western Physician", The Rational Argumentator, 2002

[modifică] Bibliografie

• Vătămanu, N.; Brătescu, G. - O istorie a medicinii, Editura Albatros, Bucureşti, 1975
• Bologa, V.L. - Istoria medicinii universale, Bucureşti, 1970
• Bologa, V.L. - Istoria mediciii româneşti, Bucureşti, 1972
• Garrison, F. H. - Introduction to the History of Medicine, Philadelphia - London, 1929

[modifică] Vezi şi

• Lista celor mai importanţi medici

[modifică] Legături externe

• fr Mari medici
• en Istoria medicinei la Catholic Encyclopedia
• ro Articole interesante la Jurnalul Naţional
• en Medicina în Egiptul antic
• en Momente din istoria medicinei antice greceşti
• fr Histoire de la Médecine

Vezi Portalul Medicină