Valeriu Gafencu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Valeriu Gafencu
Valeriu-Gafencu.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Sîngerei, România Modificați la Wikidata
Decedat (31 de ani) Modificați la Wikidata
Târgu Ocna, România Modificați la Wikidata
Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Ocupațieteolog[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Partid politicMișcarea Legionară  Modificați la Wikidata

Valeriu Gafencu (n. , Sîngerei, România – d. , Târgu Ocna, România) a fost unul din legionarii care au murit în închisorile regimului comunist din România, supranumit de Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor. A fost fiul lui Vasile Gafencu.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Educația și activitatea politică[modificare | modificare sursă]

A urmat școala primară la Sângerei și Liceul Teoretic „Ion Creangă” din Bălți între 1932-1940. A absolvit liceul în vara anului 1940 și s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași. La câteva zile după absolvirea liceului a fost martor la Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord.[1] Gafencu a trecut Prutul împreună cu tatăl, mama și surorile sale și s-au refugiat la Iași. Fiul împreună cu tatăl au revenit în Basarabia ocupată, pentru rezolvarea unor probleme legate de gospodăria părăsită, revenind înapoi.[1]

În anul 1937 a devenit legionar, conform propriilor declarații, la vârsta de 16 ani.[2][3] În anul 1941 Gafencu era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași[3] și a locuit inițial pe str. Păcurari nr. 9 și apoi pe str. Florilor nr. 10.[4] A condus din 19 ianuarie 1941[4] organizația legionară Frățiile de Cruce din orașul Iași,[2] luând în primire sediul organizației de pe str. Lăpușneanu de la Anatole Sarău, care a plecat la București.[4]

La 21 ianuarie 1941, în perioada Rebeliunii legionare, Valeriu Gafencu a dat conducerii Liceului de Băieți „Mihail Kogălniceanu” din Iași un ordin verbal pentru suspendarea cursurilor timp de o oră (între 10 și 11) și s-a adresat elevilor liceului, adăugând cu acest prilej că „elevii sunt un explozibil mai puternic decât dinamita, că sunt elita și conducătorii de mâine ai țării și că avem dușmani înlăuntru pe iudeo-masoni, iar în afară, pe Ruși, care ocupă mereu câte un ostrov din Delta Dunării”.[4] Două zile mai târziu doi tineri legionari s-au prezentat la școală și au anunțat suspendarea cursurilor din ordinul prefectului și au lipit afișe pentru participarea elevilor la o întrunire.[4] Ceva mai târziu a venit și Valeriu Gafencu pentru a verifica executarea ordinului.[4] Elevii au fost împiedicați să se prezinte la cursuri în ziua de 23 ianuarie 1941, iar unii și în ziua următoare, consemnează un raport din 30 ianuarie 1941 al directorului Liceului de Băieți „M. Kogălniceanu” din Iași.[4]

Arestarea și condamnarea[modificare | modificare sursă]

După înăbușirea rebeliunii, Valeriu Gafencu a fost învinuit că, în calitate de conducător al Frățiilor de Cruce din Iași, i-a instigat pe elevii Liceului Internat și Liceului de Fete „Oltea Doamna” să nu se prezinte la cursuri în ziua de 23 ianuarie 1941, fapt care a fost perceput de autoritățile antonesciene ca un act de „nesupunere față de autoritățile școlare”.[4][5] Într-o declarație dată la 15 martie 1941 în fața judecătorului de instrucție al cabinetului No. 3 de pe lângă Tribunalul Militar al Corpului 4 Armată, a recunoscut că a avut ședințe cu membrii Frățiilor de Cruce în zilele de 21 și 22 ianuarie la sediul de pe str. Lăpușneanu, a condus coloana Frățiilor de Cruce de la sediul organizației până la cazarma de pe str. Lascăr Catargi în după amiaza zilei de 22 ianuarie, a participat la manifestațiile legionare din Piața Unirii din seara zilei de 22 ianuarie și s-a prezentat în dimineața zilei de 23 ianuarie la Liceul Internat și la Liceul Oltea Doamna pentru a comunica suspendarea cursurilor în acea zi, afirmând că a făcut acest lucru din proprie inițiativă.[4] Tot atunci a negat însă că i-ar fi îmbrăcat pe elevi în cămăși negre și că i-ar fi înarmat cu pistoale.[4] Valeriu Gafencu a fost condamnat, într-un lot de 18 persoane, prin sentința nr.485/94 din 25 mai 1941[4] a Tribunalului Militar al Corpului IV Armată la o pedeapsă de 3 luni și o zi închisoare corecțională și 2.000 lei amendă corecțională pentru „instigare publică”.[4][5]

A fost eliberat la scurt timp și a plecat la munte, apoi s-a întors acasă și și-a susținut examenele de sfârșit de an.[4] Și-a reluat apoi activitatea de propagandă legionară, iar în toamna anului 1941 a fost surprins de autoritățile regimului Antonescu împreună cu Paul Miron în timpul unui ritual legionar[2] organizat în via Weisbuch din cartierul Copou (din nordul Iașului).[4][6] În declarația dată la 23 noiembrie 1941 în fața șefului patrulei el și-a asumat integral vina pentru organizarea acelei ședințe legionare și a susținut că nu a urmărit „niciun gând rău pentru Națiunea mea”, ci că dorea doar reabilitarea Mișcării Legionare, al cărui „ideal atâta de curat și măreț” fusese compromis de conducătorii ei „de mâna a doua, mai slabi ca moral, departe de linia de conduită a Căpitanului”.[4] I s-a imputat cu acest prilej că ar fi recrutat câțiva elevi ai Liceului Militar din Iași prin intermediul lui Paul Miron și Mircea Burlibașa (elevi în clasa a V-a la acest liceu) și că ar fi organizat, împreună cu aceștia, o ședință legionară secretă.[6]

Valeriu Gafencu a fost judecat din nou și condamnat prin sentința nr. 2374/941 din 5 decembrie 1941 a Curții Marțiale a Corpului 4 Armată la o pedeapsă de 25 ani muncă silnică[3][7][8] și 1.000 lei cheltuieli de judecată pentru „Crima de Constituire de Asociațiune și activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat”.[4][5] Elevii Paul Miron și Mircea Burlibașa au fost condamnați pentru același delict la câte 15 ani muncă silnică și 500 lei cheltuieli de judecată, în timp ce ceilalți patru elevi (Ilie Niță, Mihai Onică, Traian Păstrăvanu și Vasile Mihăilescu), cărora li s-au găsit circumstanțe atenuante, au fost condamnați pentru „Crima de participare la o adunare a unei asociațiuni cu caracter legionar potrivnică ordinei existente în Stat” la câte 3 ani închisoare corecțională și 300 lei cheltuieli de judecată.[4]

Perioada de încarcerare[modificare | modificare sursă]

A fost deținut în închisorile de la Aiud (1941-1948), Pitești (1948 - decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949-1952).[9][necesită sursă mai bună] A trăit o criză mistică în timpul încarcerării la închisoarea Aiud și a început să capete o latură ortodoxistă, motiv pentru care Nicolae Steinhardt l-a numit mai târziu „sfântul închisorilor”.[2] Gafencu s-a alăturat grupului „Misticilor” de la Aiud, format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim sau Ioan Ianolide.[9][necesită sursă mai bună] În anul 1943 a fost izolat, împreună cu alți deținuți, în „zarca” închisorii Aiud, unde, potrivit prietenului deținut Ioan Ianolide, a început să practice rugăciunea inimii⁠(en) și a înlocuit o mare parte a preocupărilor zilnice cu rugăciunea.[10] Practicarea rugăciunii l-a transformat în plan sufletesc și l-a ajutat să depășească condițiile grele ale detenției,[10] făcându-l să afirme: „Sunt atât de fericit încât aș vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu [...], să ajungă fericirea mea până la Cer!”.[11]

La 2 octombrie 1944 Parchetul Curții Marțiale C.I.T. Secția II-a Balș a trimis ordinul nr. 34638 către Penitenciarul Aiud, cerând punerea în libertate a deținutului Valeriu Gafencu pe motiv că fapta sa a fost amnistiată prin Decretul de Amnistiere nr. 1629/1944, dar conducerea penitenciarului a răspuns la 23 noiembrie 1944 că instrucțiunile primite nu permit eliberarea persoanelor condamnate pentru politică legionară.[4] Cu toate acestea, doi ani mai târziu, pedeapsa inițială de 25 de ani de muncă silnică pe care o primise Valeriu Gafencu i-a fost redusă cu 6 ani și 3 luni prin hotărârea judecătorească nr. 1405/1946.[7] În anul 1949, conducerea comunistă a dat o nouă sentință pentru continuarea pedepsei,[2] condamnatul fiind transferat în același an la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna în stare gravă, slăbit, îmbolnăvit de tuberculoză, in­su­ficiență cardiacă și apendicită.[2] Valeriu Gafencu a continuat să practice rugăciunea inimii la penitenciarul Târgu Ocna și i-a învățat, potrivit unei alte mărturii, pe tinerii deținuți Octav Anastasescu (n. 1929) și Aurel Caramitru (1921-1953) să practice rugăciunea inimii prin rostirea ei între două bătăi ale inimii.[12]

A murit de tuberculoză pulmonară la 18 februarie 1952, în timpul detenției la Penitenciarul-Spital Târgu Ocna, nedezicându-se niciodată de apartenența și rolul său în Mișcarea Legionară.[8]

Perioada post-comunistă[modificare | modificare sursă]

Prin intermediul literaturii memorialistice postdecembriste sau a articolelor de ziar lipsite de deontologie jurnalistică se promovează legenda conform căreia Valeriu Gafencu ar fi obținut streptomicină de la admiratorul lui bolnav Victor Leonida Stratan,[6] în anul 1951.[2] Gafencu ar fi cedat-o pastorului Richard Wurmbrand, care se afla într-o stare gravă, salvându-l. Informația a apărut relatată în cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, București, 2006.[6] Pentru această relatare, colportată în diverse scrieri, nu există nicio atestare documentară. O altă versiune a legendei a fost relatată într-un interviu de către Gheorghe Calciu-Dumitreasa și conform căreia „după eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Târgu Ocna cu Valeriu [Gafencu], mi-a spus că primea în închisoare medicamente și nu știa de unde vin”.[6] În jurul lui Wurmbrand au fost create mai multe legende după apariției presei post-comuniste, în scopul discreditării acestuia.[6]

Richard Wurmbrand în anii 1950.

Cu toate acestea, potrivit istoricului Mircea Stănescu în cartea Reeducarea, vol. III, Wurm­brand a fost primul care a primit și a fost tratat cu streptomicină la Târgu Oc­na, utilizând o filieră protestantă și com­plicitatea unui medic din închisoare. Wurm­brand a ajutat apoi și pe alții, in­clusiv un antisemit,[2] pe nume Ion Sultaniuc,[6] care nu dorea să accepte ajutor de la un evreu.[2] Informația a fost relatată în cartea pastorului Cu Dumnezeu în subterană, București, 2007. În cartea pro-legionară Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate și adnotate de monahul Moise, Alba Iulia, 2007 relatarea lui Wurmbrand a fost dezavuată drept „minciună”, susținându-se că Sultaniuc ar fi refuzat medicamentul „nu pentru că era antisemit”, ci pentru că pastorul i-a criticat pe legionari și l-ar fi denigrat pe Corneliu Zelea Codreanu, afirmând că acesta era „cumpărat de comuniști”.[6] Totodată, în această carte i se reproșează lui Wurmbrand, descris ca un om „fără caracter”, că a trecut intenționat sub tăcere faptul că, în realitate, Gafencu i-ar fi salvat viața.[6]

După anul 1989 Valeriu Gafencu a devenit un obiect de cult pentru grupări neolegionare și ortodoxiste, fiind folosit drept paravan și legitimare împotriva acuzațiilor de antisemitism și extremism aduse acestora, dorindu-se ca Gafencu să fie dovada magnanimiei și supe­riorității morale legionare. Tot în acest sens sunt folosite și relatările pastorului Richard Wurmbrand conform cărora Valeriu Gafencu nu ar fi fost antisemit. Cu toate acestea, din relatările discuțiilor din închisoare reiese că Gafencu colporta majoritatea preju­de­căților antiiudaice din ideologia legionară.[2] Wurmbrand mai este valorificat ca evreu convertit și cu luări de poziții antisemite.[2]

În același timp, prin promovarea cultului, grupările fundamentaliste caută expresie în lumea contemporană.[2] Aceste acțiuni sunt parte unei încercări de reabilitare a Mișcării Legionare și a membrilor săi, manifestată mai ales prin intermediul unor lucrări scrise, de către unii autori simpatizanți ai mișcării.[13] Unul dintre acești autori este și Radu Preda, care în mai 2014 a fost numit director al Institutului pentru Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Imediat după numirea sa, Preda, de profesie teolog, a declarat că este „obligația” lui să plaseze „agenda «Sfinților închisorilor» pe ordinea de zi a institutului”.[14]

Ca parte a cultului Gafencu face parte și acțiunea primăriei orașului Târgu Ocna de a-l declara post-mortem cetățean de onoare al orașului, în lipsa unei dezbateri publice, la 10 februarie 2009.[2]

Federația Comunităților Evreiești din România (FCER), reprezentată de deputatul Aurel Vainer,[15] și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”,[2] instituție aflată în subordinea Guvernului României, condusă de Alexandru Florian,[15] au luat poziție împotriva deciziei primăriei, în conformitate cu[2] Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, care precizează la articolul 3, litera h, faptul că acțiunile de inspirație legionară reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale și Legea 107/2006 care prevede interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii, unde se menționează explicit că este interzisă promovarea simbolurilor extremei drepte.[15]

Consiliul Local Târgu Ocna a respins solicitarea Institutului din noiembrie 2012 de a i se retrage, lui Valeriu Gafencu, titlul de cetățean de onoare acordat post-mortem.[8] Fundația neolegionară „Ion Gavrilă Ogoranu”[16] a transmis ulterior un comunicat în care își manifesta victoria față de Institutul „Elie Wiesel”.[8]

Consiliul Local Târgu Ocna, prin decizia nr. 47 din 21 iunie 2013, a retras statutul de cetățean de onoare al orașului.[17][18] Decizia administrației din Târgu Ocna a fost contestată în justiție de Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu”. Tribunalul Bacău, cât și Curtea de Apel, care a respins ulterior recursul Consiliului Local, au constatat că decizia nr. 47 din 21 iunie 2013 a încălcat legea administrației locale. Decizia Consiliului Local Târgu Ocna a fost anulată pe motive de formă: absența caracterului urgent și încălcarea prevederilor privind publicitatea și transparența deciziei.[18] Consilierii locali vor putea în continuare să emită o dispoziție de retragere a statutului de cetățean de onoare, dar cu condiția respectării tuturor prevederilor legale.[18]

Directorul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), Octav Bjoza, ce a făcut în trecut afirmații pro-legionare, a criticat decizia de retragere a titlului de cetățean de onoare în anul 2013.[19] În același an, președintele Federației Române a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști (FRFDPLA sau FFDP, organizație disidentă, desprinsă de AFDPR), Marcel Petrișor, a semnat o petiție intitulată „Solidaritate cu Valeriu Gafencu!”, în care se cere primăriei din Târgu Ocna „să nu dea curs presiunilor Institutului Elie Wiesel și să nu retragă Sfîntului închisorilor titlul de cetățean de onoare”. Petiția a mai fost semnată de Coriolan Baciu, președintele Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu”, Valentin Cantor, președintele AFDPR-București, Lucia Hossu-Longin de la Fundația Memorialul Durerii, actorul Dan Puric, Ioan Șuță de la Fundația Sfinții Închisorilor, Claudiu Târziu, președintele Asociației Rost și Răzvan Codrescu, tot de Ia Rost, Irina Popescu de la Fundația „Arsenie Boca” ș.a.[20] Conform unei relatări a lui Michael Shafir, la o manifestare din 2013 despre „sfinții închisorilor”, Octav Bjoza i-a replicat lui William Totok, pe care îl credea evreu, următoarele: „Mai întâi ne-ați luat țara, acum vreți să ne luați și sfinții”.[21]

Fenomenul de „sfinții închisorilor” a fost întâlnit și în Serbia, unde Biserica Ortodoxă Sârbă l-a transformat pe episcopul antisemit Nikolaj Velimirović⁠(en) (1880-1956) din „trădător”, în viziunea comuniștilor, într-un „sfânt” dar și în Slovacia, unde s-a încercat beatificarea episcopului Ján Vojtaššák⁠(en), simpatizant nazist, acțiune oprită după ce mai mulți istorici israelieni i-au scris papei Ioan Paul al II-lea.[22] În Croația, arhiepiscopul Alojzije Viktor Stepinac⁠(en), consilier spiritual al lui Ante Pavelić în timpul regimului marionetă nazist al Ustașa este un alt exemplu.[13]

Alte persoane pe lângă Valeriu Gafencu care sunt considerate martiri pentru că au fost condamnate pentru că ar fi aparținut sau au simpatizat cu Mișcarea Legionară sunt: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vintilă Horia și Ion Gavrilă Ogoranu.[23]

În ceea ce privește memoria Holocaustului în România, se remarcă mai multe discursuri: cel de asumare simbolică a lui de către statul român, și pe de altă parte, promovarea de către autorități și organizații civice, a unor conducători sau membrii activi ai legionarismului: Valeriu Gafencu sau Ion Gavrilă Ogoranu. Tot în această categorie sunt incluse și omagierile aniversar-comemorative, busturile, numele de străzi și instituții ale unor reprezentanți ai culturii interbelice care au adoptat ideologia extremei drepte. În același timp, opțiunile ideologice ale membrilor sunt catalogate ca „derapaje de tinerețe”.[24] Administrațiile publice locale sau instituții aflate în coordonare încă răspund solicitărilor de simbolizare a valorilor sau liderilor legionari. Astfel, se organizează[25] întâlniri în școli cu sau despre legionari participanți la lupta anticomunistă din munți, conferințe comemorative găzduite de instituții județene de cultură. De asemenea, consilii locale votează titluri de cetățeni de onoare post-mortem. Acestea se întâmplă, în opinia lui Alexandru Florian, pentru că există un dezinteres față de apartenența politică, prevalând eticheta de militant anticomunist.[26]

Istoricul Adrian Cioflâncă a declarat într-un interviu la 5 ianuarie 2015 că:[19]

Biserica Ortodoxă Română are în vedere propunerea de a fi canonizat,[8] în contextul în care sunt exercitate presiuni asupra BOR,[27] în special de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR),[28] pentru[27] a canoniza anumiți legionari dispăruți în închisorile comuniste. Această acțiune reprezintă în același timp un monopol subtil al continuatorilor Mișcării Legionare asupra rezistenței anticomuniste din România, nejustificat de realitate.[29]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 15.
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Cioflâncă, Adrian și Radu, Adriana, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității; „Eroi contrafăcuți” (Web Archive), Revista 22, publicat pe 12 decembrie 2013.
  3. ^ a b c „Fișă matricolă penală - Gafinco Valeriu, întocmită la 10 februarie 1950 de Penitenciarul Sanatoriu Tg. Ocna - față”, Iiccr.ro, accesat în  
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Alexandru Florian (aprilie 2015), „De la Ion Antonescu la „Sfinții închisorilor". Embleme extremiste pe spațiul public”, Sfera Politicii (184 (aprilie-iunie)), accesat în  
  5. ^ a b c Marcel Răduț (), „În apărarea lui Valeriu Gafencu „Sfântul Închisorilor", Adevărul, accesat în  
  6. ^ a b c d e f g h i William Totok; Din vremurile războiului rece, (VII). Ivan Deneș vs. Richard Wurmbrand, Radio Europa liberă, 11 iunie 2014
  7. ^ a b „Fișă matricolă penală - Gafinco Valeriu, întocmită la 10 februarie 1950 de Penitenciarul Sanatoriu Tg. Ocna - spate”, Iiccr.ro, accesat în  
  8. ^ a b c d e jurnalul.ro, Cristinel C. Popa, 31 mai 2013. „Valeriu Gafencu: "Elevii sunt un explozibil mai puternic decât dinamita!". Consiliul Local Tg. Ocna menține titlul de cetățean de onoare acordat acestuia post-mortem”. Accesat în . 
  9. ^ a b pitestiprison.org. „Valeriu Gafencu – „Sfântul Închisorilor". Accesat în . 
  10. ^ a b Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, 2006, pp. 47-48.
  11. ^ Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 282-283.
  12. ^ Silviu-Andrei Vlădăreanu, „O mărturie despre sfântul închisorilor”, în Lumea credinței, nr. 5/2007, p. 34.
  13. ^ a b Holocaust Public Memory ..., Florian, 2018, pag. 107
  14. ^ Holocaust Public Memory ..., Florian, 2018, pag. 108
  15. ^ a b c Merticariu, Mircea (). „EXCLUSIV Scandalul „Valeriu Gafencu", reaprins la Tribunalul Bacău. „Sfântul Închisorilor" ar putea redeveni cetățean de onoare al orașului Tîrgu Ocna”. Adevărul. Accesat în . 
  16. ^ Holocaust Public Memory ..., Florian, 2018, f.p.
  17. ^ Decizia Consiliului Local Târgu Ocna nr. 47 din 21 iunie 2013. Accesat în 5 aprilie 2020
  18. ^ a b c Merticariu, Mircea (). „«Sfântul Închisorilor», reabilitat de Curtea de Apel Bacău. Valeriu Gafencu rămâne cetățean de onoare al orașului Tîrgu Ocna”. Adevărul. Accesat în . 
  19. ^ a b c William Totok, Elena-Irina Macovei; Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România, Elefant Online, 27 iulie 2016, notă subsol nr. 22, f.p.
  20. ^ William Totok, Elena-Irina Macovei; Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România, Elefant Online, 27 iulie 2016, notă subsol nr. 175, f.p.
  21. ^ Petru Clej, 5 ianuarie 2015, jurnalistan.ro (Web Archive). „«Nu orice formă de anticomunism este legitimă» – interviu cu istoricul Adrian Cioflâncă”. Accesat în . 
  22. ^ Holocaust Public Memory ..., Florian, 2018, pag. 106
  23. ^ Holocaust Public Memory ..., Florian, 2018, pag. 204
  24. ^ Trecutul prezent: Evreii din România ..., Filipovici, 2018, pag. 224
  25. ^ Trecutul prezent: Evreii din România ..., Filipovici, 2018, pag. 227
  26. ^ Trecutul prezent: Evreii din România ..., Filipovici, 2018, pag. 228
  27. ^ a b Trecutul prezent: Evreii din România ..., Filipovici, 2018, pag. 219
  28. ^ Ionescu, Sinziana (). „«Sfinții închisorilor» cu trecut legionar, propuși spre canonizare. Inițiativa a ajuns în Sinodul BOR. «Ne putem trezi că Hristos ajunge lider de partid»”. Adevărul. Accesat în . 
  29. ^ Trecutul prezent: Evreii din România ..., Filipovici, 2018, pag. 220

Bibliografie[modificare | modificare sursă]