Genul liric

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Apollo kitharoidos (ținând kithara și conducând muzele). Marmură, artă romană, secolul al II-lea.

Genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct (spre deosebire de genul epic) gândurile, ideile și sentimentele autorului prin intermediul eului liric. În genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative, creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este, din acest motiv, genul literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul genului liric este la persoana I, dar este folosită și persoana a II-a. Opera lirica poate fi cultă (are autor cunoscut sau are originalitate) sau populară (are caracter anonim, colectiv, oral).

Lirismul este o tonalitate, un registru artistic, care pune accentul pe expresia poetică și elevată a sentimentelor personale, a pasiunii.

Cuvântul liric iși are originea în cuvîntul liră, instrument muzical cu coarde, care este considerat atributul lui Apollo, inventatorul său legendar, dar și al lui Orfeu, sau Erato, muza antică a poeziei lirice și erotice reprezentată ca fiind încoronată cu trandafiri și mirt și purtând o liră în mâna dreaptă. Poeziile se recitau într-un cadru formal, pe monodiile ce răsunau din lira artistului erudit. Ritmul nu constituia o speculație matematică, ci se desprindea din metrica versului, și astfel piciorul metric al acestuia genera gruparea ritmica ce putea fi alcătuită din 2,4,8 timp (piric, spondeu, dactil, anapest etc.)sau din 3,6,9 timpi (iamb, troheu, tribrah etc.). [1].

Adjectivul liric apare pentru prima dată în secolul al XV-lea, în legătură cu poezia greacă antică și păstrează o relație de lungă durată cu muzica ce încă mai există în expresia artă lirică. Atașat totodată la unele forme ale poeziei sec. al XVI-lea, cuvântul liric va defini o expresie subiectivă ce ține mai degrabă de sentimente particulare (individuale), în opoziție cu poezia epică sau poezia dramatică (care a inclus tragedia ca și comedie).[2].

Lira era însemnul lui Apollo, zeul luminii, al muzicii și al poeziei la greci. În Grecia Antică acompaniamentul de liră atrăgea muzele ce amplificau spiritul creativ. De abia în epoca modernă, poezia lirică a ajuns să însemne creație literară ce exprimă sentimente sau atitudini. Treptat, lirismul s-a identificat cu poezia, supusă unor mijloace formale cum sunt versul, stofa, ritmul sau rima.

În literatură, genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct (spre deosebire de genul epic) gândurile, ideile și sentimentele autorului prin intermediul eului liric. În genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative, creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este, din acest motiv, genul literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul genului liric este la persoana întâi, dar este folosită și persoana a II-a. Opera lirica poate fi cultă (are autor cunoscut sau are originalitate) sau populară (are caracter anonim, colectiv, oral).

În literatura contemporană nu se mai poate vorbi de o asociere între genul liric și poezie, existând și opere lirice în proză. Mai mult chiar, în cadrul poeziilor se distinge un amestec al lirismului cu epicul și există o tendință de distrugere a regulilor rigide de versificație.

Specii ale genului liric[modificare | modificare sursă]

  • Elegia este un poem liric al cărui ton e adesea tandru, trist și melancolic. În secolul al XV-lea, elegia tindea să dobândească un caracter filozofic. Exemple de autori de elegii: Tibul, Ovidiu, Goethe, Aleksandr Pușkin etc.
  • Oda este un poem cântat la vechii greci. La moderni, poem liric de înaltă inspirație, compus din strofe simetrice. Asemenea cântecelor corului, oda avea o compoziție triagică. (exemple Victor Hugo, Pușkin)
  • Pastelul este un termen provenit din limba germană semnificând pictura cu creioane moi. De la pictura în pastel termenul s-a extins în literatură, definind delicatețea unei descrieri lirice. (exemplu Vasile Alecsandri - creatorul acestei specii prin ciclul "Pasteluri")-exista ca specie doar în literatura română
  • Meditația (filozofică) este o specie a genului liric în versuri în care e descris un fenomen din natură ale cărui concluzii devin valabile și pentru oameni. (exemple Grigore Alexandrescu, "Meditație", Mihai Eminescu)
  • Satira este o operă în general în versuri,(exemple Grigore Alexandrescu, "Satira. Duhului meu")
  • Pamfletul este o specie a genului liric în care sunt criticate defectele unei persoane, societății cu intenția îndreptării. Poate fi în proză sau în versuri. (exemple Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu).
  • Sonetul este o piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeași măsură dispusă în două catrene cu rimă îmbrățișată. Este o poezie cu formă fixă cea mai frecventată. (exemple Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Michelangelo etc.)
  • Rondelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din trei catrene și un vers izolat. Versurile unu și doi sunt identice cu versurile șapte și opt. (exemple Alexandru Macedonski prin "Poema rondelurilor")
  • Gazelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din strofe cu două versuri; originară din literaturile orientale, ajunge în Europa la începutul secolului al XIX-lea. (exemple George Coșbuc, Mihai Eminescu, Goethe)
  • Glosa s-a născut în Spania secolului al XV-lea. Este o specie a genului liric cu formă fixă. Prima strofă este alcătuită din patru, șase, sau opt versuri ce conțin tema de bază. Fiecare vers e comentat într-o strofă specială de aceeași mărime cu prima. Ultima strofă o reproduce pe prima cu ordinea inversată a versurilor. (exemple Mihai Eminescu, „Glossa”)
  • Romanța are un aspect erotic, sentimental, duios, melancolic . Este dedicat celebrării faptelor istorice vitejești , sau conțin exclamații ori chemări.
  • Imnul este un cântec de preamărire a divinității, conține cuvinte de importanță națională și are un caracter solemn.
  • Doina este o creație lirică specifică poporului român, în care se exprimă în mod direct sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe, iubire, regret etc.
  • Idila este o specie a liricii peisagiste și erotice, din sfera poeziei bucolice, care prezintă în chip optimist și idealizat iubirea, într-un cadru rustic, sentimentul de dragoste fiind ilustrat prin imagini artistice și figuri de stil, cu tablouri din natură și puternice trăiri interioare.
  • Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe.

Lirismul în celelalte arte[modificare | modificare sursă]

Lirismul este un concept care nu se aplică doar literaturii. Lirismul reprezentat de cântecul pe care Orfeu îl realiza cu lira lui, se aplică fără îndoială încă de la origine muzicii. Prin extensie, se poate aplică și artei plastice, filozofiei etc.

Muzică[modificare | modificare sursă]

În muzica clasică, conceptul de lirism se aplică în primul rând artei vocale. Arta lirică astăzi este sinonim cu artistul liric și muzica de operă. Mai mult decât atât, lirismul se aplică, de asemenea, pentru a descrie o calitate anume, melos-ul instrumental care favorizează tonul confidențial al nostalgiei, etc. Muzica poate fi un liric în primul rând (de exemplu, în secolul al XIX-lea Franz Schubert și în secolul XX George Enescu), sau ritmica altfel (de exemplu, sec. XX, Stravinski).

Arte plastice[modificare | modificare sursă]

En arts plastiques, il est d'usage de parler de lyrisme à propos de certains sculpteurs (Auguste Rodin, par exemple) ayant privilégié la ligne expressive chargée d'un pouvoir de transmission émotionnel plutôt que le souci du réalisme. On retrouve le même usage du concept de lyrisme à propos, notamment, d'artistes peintres aussi bien romantiques comme Caspar David Friedrich que du XXe siècle comme Vassily Kandinsky et d'autres ultérieurs ("abstraction lyrique").

Filozofie[modificare | modificare sursă]

Indépendamment de toute perspective artistique, si ce n'est l'allusion aux essais de poésie auxquels sont enclins les hommes amoureux, Emil Cioran débute son ouvrage de jeunesse (1932 Sur les cimes du désespoir) par une section intitulée « Être lyrique ». Il y minore sous divers points de vue les connotations ordinaires du terme lyrisme qu'il utilise au contraire pour désigner et dépeindre singulièrement la réalité intérieure sans doute dans ses moments « les plus remarquables », voire de folie (un « paroxysme du lyrisme ? »), mais qu'il ne voit pas comme seulement propre à ces moments[3].

Referințe[modificare | modificare sursă]

Note