Țipțeri

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Primăria și case țipțerești din centrul orașului Levoča (Leutschau), fosta reședință a comitatului istoric Szepes

Țipțerii (în germană zipser), numiți alternativ în terminologia istorică maghiară și sașii din Sepeș (în maghiară szepességi szászok) sunt o minoritate de etnie germană din Slovacia și România (regiunile istorice Maramureș și Bucovina). Termenul românesc Țipțeri este o adaptare la limba română a termenului german Zipser, care vine de la comitatul Zips (atunci în Regatul Ungariei, azi Spiš, în Slovacia), ținutul de proveniență a acestui grup.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Centrul vechi al orașului Banská Bystrica (Neusohl)

Țipțerii au fost colonizați în Bazinul Carpatic în secolul al XIII-lea de regii ungari împreună cu sașii transilvăneni. Limba lor este foarte apropiată de dialectul săsesc transilvănean, o variantă arhaică a limbii germane de jos care s-a dezvoltat izolat de celălalte dialecte germane și din cauza colonizării timpurie și a distanțelor mari de teritoriul de origine, se diferă profund atât de limba germană standard cât și de variantele vorbite în zilele noastre a dialectelor germane de jos.

Țipțerii sunt în mod tradițional mineri, fiind colonizați de regii ungari în zonele miniere pentru a întări mineriatul în zonele nordice a regatului (teritoriul Slovaciei de azi). Variantele maghiare a denumirilor localităților țipțere conține adeseori cuvântul „bánya”, („mină”). În zonele populate de primii țipțeri s-au stabilit ulterior numeroase comunități germane venite din Westfalia, limba și cultura lor fiind influențată puternic și de acest element (de unde provin cele mai mari diferențe lingvistice dintre dialectul țipțer și dialectul săsesc transilvănean).

Deși nu au înființat scaune proprii, a existat Universitatea Săsească din Zips, care era baza organizatorică a autonomiei țipserilor. Țipțerii au avut drepturi și privilegii colective asemănătoare sașilor transilvăneni, profitând de o autonomie largă în ceea ce privește administrația localităților, legislația, jurisdicția și organizarea bisericească.

Prima diplomă regală care a garantat libertatea și privilegiile țipserilor a fost emisă de Ștefan al V-lea al Ungariei în 1274, privilegiile or colective fiind confirmate uterior și de Carol Robert de Anjou în 1312 și 1328. Legislația proprie a țipserilor a fost stabilită în scris pentru prima dată în 1370 în documentul întitulat Zipser Willkühr, prima antologie completă a legilor țipțerilor.

Pe teritoriul României de azi[modificare | modificare sursă]

Biserica romano-catolică „Ioan și Ana” din Vișeu de Sus (Oberwischau). În lăcașul de cult se celebrează în mod regulat și azi slujbe în limba germană

Primii țipțeri au fost colonizați de regele Andrei al III-lea al Ungariei în zonele miniere din Maramureș[1], cel de al doilea val ajungând aici mult mai târziu, în secolul secolul al XVII-lea, respectiv în secolul al XVIII-lea, când țipțerii din zonele tradiționale țipțere au obținut dreptul de a se stabili și în alte zone ale Imperiului Habsburgic. Tot în această perioadă sunt colonizați țipțeri și în Bucovina.

Majoritatea țipțerilor au ajuns, deci, în Maramureș în contextul proiectului de colonizare a zonei inițiat de administrația imperială austriacă începând cu 1776. Imigrarea s-a făcut în valuri. La începutul secolului al XIX-lea colonizarea țipțerilor a fost extinsă la Ducatul Bucovinei. Țipțerii veniți în 1805 s-au stabilt la Pojorâta și Fundu Moldovei (Luisenthal), cei veniți în 1808 la Prisaca Dornei (Eisenau), iar cei veniți în 1809 la Dragoșa și Valea Stânei lângă Frumosu.[2] La Gura Putnei a existat o colonie de țipteri, cu denumirea de Karlsberg. Alți țipțeri s-au stabilit la Solca (Solka) și la Voievodeasa (Fürstenthal) [3] [4] Ultimii coloniști au venit pe la 1829. [5]

Îndeletnicirea principală a țipțerilor colonizați în secolele XVII-XIX este prelucrarea lemnului. Pe Valea Vaserului, țipțerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrișau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vișeu și Borșa, construiau plute pe apă, construiau drumuri și poduri de lemn. La muncile mai ușoare ajutau și femeile. [6]

Denumirea de țipțeri s-a extins de la primii veniți. în sec. XVIII și la cei care au imigrat în Maramureș mai târziu, din localitățile Gmunden, Bad Ischl, Bad Goisern și Ebensee, localități din Austria Superioară. Locuitorii, stabiliți pe Valea Vasarului (în germană Wassertal), pe râul Vaser, vorbesc un dialect deosebit de dialectul săsesc, puternic influențat de vorbirea din Austria Superioară. [7]

În anul 1940, în urma tratativelor ruso-germane, a fost decisă repatrierea germanilor din Bucovina. Astfel, de exemplu, între 14-18 noiembrie 1940, țipțerii din Fundu Moldovei au fost înmatriculați în "Listele de repatriere conform tratativelor cu guvernul regal român". Din această evidență, rezultă că au plecat 1118 germani și 3 români (din mariaje mixte). După terminarea războiului, majoritatea țipțerilor s-au întors în comună, însă din cauza condițiilor social-politice ale vremii, cei mai mulți s-au reîntors în Germania. [8]

Țipțerii din România sunt reprezentați de Forumul Democrat al Germanilor din România.

Interesant de știut că vacile din rasa Brună de Maramureș provin din vacile brune aduse în 1881 de țipțeri, care au fost încrucișate cu Mocănițe și Sure de Stepă. [9]

Dialectul și literatura țipțer[modificare | modificare sursă]

Dialectul țipțer este idiomul vorbit de coloniștii germani care au populat teritoriile din zona Zips, respectiv și alte zone miniere din nordul regatului istoric ungar începând din secolul al XIII-lea și până în secolul al XIV-lea, ajungând ulterior (în secolul al XVII-lea, respectiv în secolul al XVIII-lea) și în Maramureș, Bucovina și anumite teritorii Moldovenești. Acest dialect, care a fost folosit până în secolul al XX-lea își are originea de bază în graiurile francone de pe cursul mijlociu al Rinului la care s-au adăugat pe parcursul procesului de colonizare elemente din Westfalia. Pe lângă substratul lingvistic german de jos evoluat sub o influență puternică westfaliană, dialectul țipțer conține și o serie de preluări din limba maghiară și din cea slovacă, iar comunitățiler lor de pe teritoriul României de azi folosesc și preluări din limba română. Țipțerii au creat o importantă literatură în cialectul lor, cel mai important poet țipțer fiind Lëndners Ernst von Kejsenmark (cunoscut și ca Ernest Lindner sau Ernő Lindner), poet romantic țipțer numit adeseori „Petőfi al țipțerilor”, care în creațiile sale lirice a îmbinat formele poetice clasice cu folclorul țipțer. Lingvistul Imre Kövi a realizat și un dicționar al limbii țipțer, rămas în manuscris până în zilele noastre.


Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.kiszely.hu/istvan_dr/015.html
  2. ^ Istoric Câmpulung
  3. ^ Prisaca Dornei
  4. ^ Satele bucovinene
  5. ^ Țipțerii, nemții Maramureșului
  6. ^ Viseu de Sus
  7. ^ Debüt der Oberwischauer Deutschen
  8. ^ Fundu Moldovei
  9. ^ Rase de vaci autohtone: Rasa Bruna de Maramures

Vezi și[modificare | modificare sursă]