Dialectul săsesc
Dialectul săsesc (în dialectul săsesc Siweberjesch-Såksesch, în germană Siebenbürgisch-Sächsisch sau, mai simplu, doar Sächsisch) este idiomul vorbit de coloniștii germani care au populat teritoriile Pământului crăiesc (în latină fundus regius) începând din secolul al XII-lea și până în secolul al XIV-lea. Acest dialect, care se vorbește până în prezent în Transilvania (chiar dacă de mai mult mai puțini vorbitori nativi) și folosit până în secolul al XX-lea în aproximativ 240 de localități întemeiate de sași, își are originea de bază în graiurile francone de pe cursul mijlociu al Rinului la care s-au adăugat pe parcursul procesului de colonizare elemente din Germania centrală, de est și de sud.[1] Astfel, dialectul este foarte întrudit și similar cu limba luxemburgheză precum și cu dialectul țipțerilor (germană Zipserdeutsch sau Zipserisch).
„...În 800 de ani, dialectul săsesc a trebuit să se dezvolte în mod obligatoriu, prin imigrări și emigrări, prin climă și prin contactele cu vecinii de munte și de șes, ca un tip de limbă nouă și care nu mai apare sub această formă nicăieri în lume, astfel încât numai pedanteria se mai poate aștepta azi, după 800 de ani, să se fi păstrat <<identitatea>> inițială. Cuvântul vrăjit care dezleagă și această ghicitoare se numește evoluție.”—Gustav Kisch - Siebenbürgen im Lichte der Sprache, în: Archiv, vol. 45, 1929, p.188.
Origini[modificare | modificare sursă]
Încercările lingviștilor care au dorit să găsească în evoluția dialectului săsesc o periodizare, se pot sintetiza în următoarele faze stabilite de Andreas Scheiner:
- originea renană a cărei amprentă se stabilește după anul 1141.
- asimiliarea elementelor saxone după anul 1241.
- influența Reformei luterane de după anul 1522, introdusă de către Johannes Honterus precum și a limbii germane moderne.
- limpezirea și conturarea dialectului după anul 1666 când Johannes Tröster publică la Nürnberg: „Das Alt und Neu-Teutsche Dacia”.[2]
Așezarea geografică a localităților populate de sași precum și locul de origine al coloniștilor și-a pus amprenta asupra limbii localnicilor. Astfel, K.Rein după lungi investigații a stabilit că influența limbii vorbite în sudul Germaniei asupra graiurilor din nordul Transilvaniei constituie diferența principală față de graiurile vorbite în sudul Transilvaniei.[3] Specialiștii deosebesc două dialecte:
- cel vorbit în nordul Transilvaniei care este reprezentat de două zone distincte avand ca centre regionale Bistrița și Reghin din Districtul Bistriței.
- cel vorbit în sudul Transilvaniei având o diversitate accentuată de centrele administrative scăunale, după cum urmează:
- Scaunul Orăștiei ---- Scaunul Sebeșului ---- Scaunul Miercurea împreună cu Podișul Secașelor.
- Scaunul Sibiului ---- Scaunul Nocrich.
- Scaunul Cincului.
- Scaunul Sighișoarei și capitulii Băgaciu și Laslea.
- Două Scaune (Scaunul Mediașului și Scaunul Șeica) și capitulul Bălcaci.
- Scaunul Rupea.
- Brașov și Țara Bârsei.[4]
Modul de autoadministrare și uneori izolarea geografică a diferitelor localități a generat o „policromie” de graiuri săsești locale. Cu toate acestea, dialectul vorbit a ajuns în cele din urmă la o structură unitară, chiar dacă unele caracteristici ale sale sunt datorate unor regiuni mai restrânse. Ca și alte dialecte care s-au dezvoltat departe de teritoriile de origine, dialectul săsesc a păstrat o mulțime de forme lingvistice medievale care sunt inexistente sau foarte rare în Germania. Lexicul săsesc pe lângă fondul principal de cuvinte de proveniență germană mai conține și:
- cuvinte care au înțeles diferit față de cuvintele din limba literară germană.
- cuvinte specifice săsești.
- cuvinte dispărute din limba germană și din alte dialecte.
- cuvinte dialectale germane.
- cuvinte preluate din limba română și limba maghiară.[5]
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ Th. Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania - București, Editura Kriterion, 1992, p.175.
- ^ A. Scheiner - Denkzeiten siebenbürgisch-sächsischer Sprachgeschichte - în: Korrespondenzblatt des Vereins fur siebenbürgische Landeskunde, vol. 49, 1926, p. 72-77; Karl Kurt Klein - Das Rätsel der siebenbürgischen Sprachgeschichte - în: Transsylvanica, p.90-139.
- ^ K. Rein - Der bairische Anteil am Siebenbürgisch-Sächsischen nach den Karten des Siebenbürgisch-sächsischen Sprachatlasses, în: Sudostdeutsches Archiv, 1963.
- ^ Th. Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania - București, Editura Kriterion, 1992, p. 176.
- ^ Bernhard Capesius - Wesen und Werden des Siebenbürgisch-Sächsischen, vol.8/1, 1965, p. 19 și 22-25.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- A. Scheiner - Denkzeiten siebenbürgisch-sächsischer Sprachgeschichte - în: Korrespondenzblatt des Vereins fur siebenbürgische Landeskunde, 1926.
Legături externe[modificare | modificare sursă]
[1] Arhivat în , la Wayback Machine. Sprachbeispiel von Bernhard Capesius, über das Siebenbürgisch Sächsische Wörterbuch- SibiWeb: Die Sprache des siebenbürgisch-sächsischen Volkes (von Adolf Schullerus)
- Siebenbürgersachsen Baden-Württemberg: Die Mundart der Siebenbürger Sachsen (von Waltraut Schuller)
- Die Sprache der Siebenbürger Sachsen von Volkmar Kirres jun
- Verband der Siebenbürgersachsen in Deutschland: Sprachaufnahmen in siebenbürgisch-sächsischer Mundart (Audiosamples)
