Regatul Ungariei Răsăritene

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Regatul Ungariei Răsăritene[1][2][3] este numele sub care este cunoscut în zilele noastre domeniul lui Ioan Sigismund Zápolya și celor care au urmat după el, care au domnit în paralel cu regii habsburgici ai Ungariei Regale. Habsburgii au avut mai multe tentative de unire a celor două regate sub domnia lor[3], dar otomanii au împiedicat aceste încercări preluând Regatul Ungariei Răsăritene sub protecția lor[3].

Teritoriul regatului a fost determinat prin semnarea Tratatului de pace de la Oradea (Nagyvárad) din 1538[4]. Regatul Ungariei Răsăritene este predecesorul Principatului Transilvaniei, care și-a început existența în 1570, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Speyer (ratificat în 1571)[5].

Domnia lui Ioan I Zápolya[modificare | modificare sursă]

În timpul bătăliei de la Mohács din 1526, armata ungară a fost înfrântă, iar regele Ludovic al II-lea a pierit în luptă. Turcii nu au profitat de această victorie, și-au retras forțele fără să ocupe țara.

După această înfrângere, regatul a fost condus de doi regi: Ioan I Zápolya și Ferdinand I, care erau fiecare în parte sprijiniți de facțiunile rivale din rândul noblimii maghiare.

În vreme ce Ioan Zápolya era fostul voievod al Transilvaniei și, după dezastrul de la Mohács, cel mai puternic nobli din Ungaria, Ferdinand se bucura de sprijinul fratelui său, Carol al V-lea. Ioan Zápolya a încercat să echilibreze situația și a căutat să se alieze cu otomanii și, în 1528, sultanul a fost de acord să îi acorde voievodului sprijinul în schimbul vasalității. În 1538, taberele care își disputau controlul asupra Ungariei au oficializat ceea ce era divizarea de facto a țării prin semnarea Tratatului de pace de la Oradea[4], ale cărui prevederi trebuiau să fie valabile pe toată perioada vieții lui Ioan Zápolya[6]. Habsburgii au primit controlul asupra teritoriile de nord și vest ale regatului, așa-numita Ungarie Regală. Acest teritoriu avea să aibă capitala la Pressburg.

Domnia lui Ioan al II-lea Sigismund[modificare | modificare sursă]

Istoria Ungariei

Acest articol este parte a unei serii
Panonia, formarea Ungariei
Panonia
Preistoria maghiarilor
Cucerirea Bazinului Panonic
Anii incursiunilor militare
Evul Mediu
Principatul Ungariei
Regatul Ungariei
Regatul Ungariei la începutul Epocii Moderne
Ocupația otomană
Regatul Ungariei Răsăritene
Principatul Transilvaniei
Războiul de independență condus de Rákóczi II. (1703-1711)
Ungaria Regală
Istoria maghiară în secolul al XIX-lea
Anii de reformă
Revoluția de la 1848
Ausgleich
Imperiul Austro-Ungar
Istoria maghiară în secolul al XX-lea
Revoluția Mîja-de-toamnă
Republica Ungară (1918 - 1919)
Republica Ungară a Sfaturilor
Tratatul de la Trianon
Regatul Ungariei (1920–1944)
Ungaria în Al Doilea Război Mondial
Statul Maghiar (1944-1945)
Republica Populară Ungară
Revoluția din Ungaria, 1956
Ungaria contemporană
Republica Ungară

Portal Ungaria
 v  d  m 

La moartea lui Zápolya în 1540, noblimea maghiară l-a încoronat pe fiul minor al acestuia, Ioan Sigismund Zápolya[4], iar regatul a regatul a rămas divizat. Începând cu anul 1541 (ori 1542), casa Zápolya a controlat de asemenea și regiunea care avea să fie cunoscută după 1571 ca Partium.

De-a lungul celei mai mari părți a domniei lui Ioan al II-lea, regatul a fost condusă de mama sa, Isabella, ajutată de Gheorghe Martinuzzi și cu sprijinul sultanului Suleiman Magnificul.

Începând cu anul 1541, Ungaria a fost împărțită în trei regiuni: Ungaria Regală, ai cărei nobili îl aleseseră rege pe împăratul Ferdinand, Regatul Ungariei Răsăritene, cel care avea să se transforme în Principatul Transilvaniei, și Pașalâcul Buda (Eyaletul Budin), regiunea controlată de Imperiul Otoman.

La jumătatea secoluli al XVI-lea, Regatul Ungariei Răsăritene era format din comitatele Máramaros, Szabolcs, Szatmár, Közép-Szolnok, Bihar, Külső-Szolnok, Békés, Csongrád, Arad, Csanád și Temesköz[7]. Orașele mari precum Várad ori Lippa erau și centre ale puterii de stat, care garantau puterea asupra magnaților locali. Unul dintre cei mai bogați nobili ai timpului a fost Péter Petrovics. El a fost conducătorul de necontestat al Temesköz și un loial susținător al familiei Zápolya. Totoodată, el a colaborat cu Gheorghe Martinuzzi, tutorele regelui minor Ioan Sigismund. Regiunile de la Máramaros până la râul Crasna erau stăpânite de familia Drágffy-Perényi family, Ecsed și Somlyó de familia Báthory, comitatul Békés de familia Patócsy, valea râului Maros de familia Jaksics, iar orașul Debrecen de familia Török. Comitatele Zemplén, Borsod și Abaúj, (cu granițe care nu erau strict definite) erau conduse de familiile Balassa, Losonci, Bebek și Drugeth, care se bucurau de o mare autonomie[7].

Campania armată din 1543–1544 a lăsat liber un singur drum spre Ungaria Regală de-a lungul râului Vah, iar acest fapt a dus la scăderea numărului sprijinitorilor Habsburgilor[7]. În august 1544, comisarii din părțile centrale ale Regatului Ungariei medieval, precum cei comitatelor de-a lungul râului Tisa, au participat cu drepturi egale la lucrările Dietei Transilvaniei de la Torda. Dieta Transilvaniei a devenit din acest moment succesorul Dietei Ungariei, datorită acestei practici[7].

Cancelaria și Înalta curte de la Buda au dispărut în timpul tulburărilor anilor 1540-1541, iar Transilvania nu a putut fi administrată în continuare de organele centrale ale puterii din Regatul Ungariei. Structurile administrative ale voievodului Transilvaniei s-au dovedit improprii administrării statului, iar Gheorghe Martinuzzi a stabilit o nouă structură a puterii și a înființat curtea de la Gyulafehérvár.[7]. Stările feudale și-au pierdut cu această reorganizare orice influență asupra treburilor statului[7].

Sașii, deși cu o atitudine prohabsburgică, au încetat să se manifeste activ din punct de vedere politic și au adoptat o poziție de opoziție pasivă. Péter Haller, magistratul regale de la Szeben, a fost singurul sas prezent la curtea de la Gyulafehérvár. Secuii erau la rândul lor slab reprezentați la curte[7].

Sprinitorii regelui Ioan al II-lea Zápolya nu erau în general originari din Transilvania, dar ei ocupau funcțiile cele mai importante din stat. Nobilimea conducătoare a manifestat în această perioadă încredere într-o viitoare reunificare a regatului, iar Martinuzzi a acționat în această direcție[7].

Stăpânirea Habsburgilor și războiul[modificare | modificare sursă]

În 1549, în conformitate cu prevederile tratatululi de la Nyírbátor, ambasadorii regelui Ferdinand I și ai Isabellei Zapolya, mama regelui minor Ioan al II-lea, au semnat un acord pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria Habsburgică [4]. Acordul a fost un rezultat al eforturilor lui Martinuzzi[4]. Pe de altă parte, Isabella nu a fost de acord ca fiul ei să piardă tronul și a cerut ajutorul sultanului[4]. Ca urmare, au izbucnit conflicte între forțele loiale lui Isabella și cele ale lui Martinuzzi[4]. Trupele prohabsburgice ale lui Martinuzzi au asediat reședința regală de la Gyulafehérvár în 1550 și 1551[4]. Isabella avea să semneze acordul doar în 1551. După asasinarea lui György Fráter (Martinuzzi) în 1551, Giovanni Battista Castaldo a ocupat Transilvania și regiunea râului Tisa, alipindu-le la Ungaria Habsburgică[7]. Ioan al II-lea Zápolya a abdocat și a plecat cu mama lui în exil în Polonia[8].

Sultanul a sesizat modificarea situației politice din regiune și, în 1552, a ocupat Veszprém, Drégely, Szolnok, Lippa, Temesvár, Karánsebes și Lugos. Doar castelul Eger apărat de István Dobó a rezistat atacului otoman. În 1553, Ferdinand a retras armata lui Castaldo din Transilvania, dar sultanul și-a continuat campania și, în 1554, a ocupat Salgó și Fülek.[7]

Revenirea pe tron al lui Ioan al II-lea[modificare | modificare sursă]

În 1556, nobilii transilvăneni l-au rechemat în țară pe Ioan Sigismund Zápolya și, în cadrul Dietei de la Szaszsebes, l-au ales principe al Transilvaniei[9].

„„În această zi, prin voința noastră comună, l-am ales pe fiul fostului nostru rege Ioan ca principe și rege și vom servi maiestatea și domnul nostru cu loialitate acum și în vremurile care vor veni.”[7]

În 1568, principele Ioan al II-lea a semnat Edictul de la Turda cu privire la libertatea religioasă. Acest act va avea un impact de durată în istoria regiuni[10].

Principatul Transilvaniei, succesorul Regatului Ungariei Răsăritene (Partium – cu o culoare mai închisă)

Tratatul de la Speyer[modificare | modificare sursă]

În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, fiul lui Ioan I Zápolya, a renunțat la pretențiile sale la titlul de rege al Ungariei (1540–1570) în favoarea lui Maximilian al II-lea de Habsburg, care avea la rândul lui pretenții la acest titlu încă din 1563. Această renunțare a fost oficializată prin Tratatul de la Speyer din 1570, ratificat anul următor, prin care Ioan al II-lea renunța la titlul de rege în favoarea celui de „principe imperial” – Joannes, serenissimi olim Joannis regis Hungariae, Dalmatiae, Croatiae etc. filius, Dei gratia princeps Transsylvaniae ac partium regni Hungariae (din această titulatură derivă și numele regiunii Partium).

Acest tratat, ca și cel mai vechi de la Grosswardein (Nagyvárad), punea accent pe ideea unității Ungariei. Transilvania și Partium au fost încredințate lui Ioan al II-lea Zápolya, care a renunțat la titlul regal, câștigând controlul oficial asupra Partium, al cărui control de facto îl deținuse și până atunci de altfel.

Regatul Ungariei Răsăritene a devenit predecesorul Principatului Transilvaniei. Principii transilvăneni au fost nobili originari din regiune, care, în schimbul statutului tributului plătit ca vasali ai Imperiului Otoman s-au bucurat de un grad de autonomie ridicat [11]. Principatul Transilvaniei a intrat în jocul sferelor de influență austriacă și otomană pentru mai mult de două secole.

Vedeți și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Béla Köpeczi, History of Transylvania, Volume 2, Social Science Monographs, 2001, p. 593
  2. ^ Iván Boldizsár, NHQ; the new Hungarian quarterly, Volume 22, Issue 1, Lapkiadó Pub. House, 1981, p. 64
  3. ^ a b c Robert John Weston Evans, T. V. Thomas, Crown, Church and estates: Central European politics in the sixteenth and seventeenth centuries, Macmillan, 1991, p. 80-81
  4. ^ a b c d e f g h István Keul, Early modern religious communities in East-Central Europe: ethnic diversity, denominational plurality, and corporative politics in the principality of Transylvania (1526-1691), BRILL, 2009, p. 40
  5. ^ Iván Boldizsár, NHQ; the new Hungarian quarterly, Volume 22, Issue 1, Lapkiadó Pub. House, 1981, p. 64
  6. ^ The Encyclopædia britannica: a dictionary of arts, sciences, literature and ... - Google Cărți. Books.google.com. 16 august 2010. http://books.google.com/books?id=mzwOAQAAMAAJ&q=grosswardein+1538+1540&dq=grosswardein+1538+1540&hl=ro&sa=X&ei=yXfYT7PEOcjIsgaf0dV_&redir_esc=y. Accesat la 15 august 2012 
  7. ^ a b c d e f g h i j k LÁSZLÓ MAKKAI, ANDRÁS MÓCSY, BÉLA KÖPECZI, HISTORY OF TRANSYLVANIA Volume I. From the Beginnings to 1606, Distributed by Columbia University Press, New York 2001 EAST EUROPEAN MONOGRAPHS, NO. DLXXXI
  8. ^ A Concise History of Hungary - Miklós Molnár - Google Books. Books.google.co.uk. 30 aprilie 2001. http://books.google.co.uk/books?id=y0g4YEp7ZrsC&pg=PA91&dq=%22abdicated+in+favour+of+Ferdinand%22+sigismund&hl=en&sa=X&ei=d2-2T6CDFsS2-wb4oJ2tCg&ved=0CDUQ6AEwAA#v=onepage&q=%22abdicated%20in%20favour%20of%20Ferdinand%22%20sigismund&f=false. Accesat la 15 august 2012 
  9. ^ The Reformed church review - Reformed Church in the United States. Publication Board - Google Books. Books.google.ro. http://books.google.ro/books?id=IXsQAAAAIAAJ&q=%22prince+of+Transylvania%22++sigismund+1556&dq=%22prince+of+Transylvania%22++sigismund+1556&hl=en&sa=X&ei=tz-PT573GY_LsgapuKWUCQ&redir_esc=y. Accesat la 15 august 2012 
  10. ^ Oksana Buranbaeva, Vanja Mladineo, Culture and Customs of Hungary, ABC-CLIO, 2011, p. 44
  11. ^ A Country Study: Hungary. Federal Research Division, Library of Congress. http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/query/r?frd/cstdy:@field(DOCID+hu0021). Accesat la 11 ianuarie 2009