Utilizator:Pafsanias/teste

Caii lui Neptun, ilustrație de Walter Crane, 1893.

Simbolistica ecvestră sau hipică este studiul reprezentării calului în mitologie, religii, folclor, artă, literatură și psihanaliză în calitate de simbol și în capacitatea sa de a desemna sau de a semnifica un concept abstract, diferit de realitatea fizică a animalului patruped. Numeroase roluri și daruri magice sunt atribuite calului în toate epocile și în toate regiunile lumii în care populațiile umane s-au găsit în contact cu acesta, făcând din cal animalul cel mai încărcat simbolic, alături de șarpe.

Caii mitici și legendari posedă adesea puteri miraculoase, cum ar fi darul vorbirii, capacitatea de a traversa apele, de a călători în lumea de dincolo, în infern și în rai, sau de a purta în spinare un număr infinit de persoane. Ei pot fi atât buni și uranieni, cât și răi si htonieni. Prin intermediul „mitul centaurului”, exprimat în majoritatea poveștilor care tematizează calul, călărețul caută să devină una cu montura sa combinând instinctul animal cu inteligența umană.

Calul are mai presus de toate o funcție de vehicul; de aceea a devenit un animal șamanic și psihopomp, responsabil cu însoțirea oamenilor în toate călătoriile lor. Aliat loial al eroului în epopei, tovarăș neobosit de aventuri al cowboyului, el a devenit un simbol al războiului și al dominației politice de-a lungul istoriei, s-a transformat în caracter malefic prin asocierea sa cu coșmarul și demonii, sau chiar într-un simbol erotic prin ambiguitatea actului de a călări. Calul este înrudit cu elementele, în special cu apa din care provine calul acvatic cunoscut în țările celtice. Aerul a dat naștere calului înaripat, cunoscut atât în Grecia, cât și în China sau Africa.

Literatura, jocurile de rol și cinematograful au reluat ulterior aceste percepții simbolice ale calului.

Originile și dezvoltările percepției simbolice

Calul s-ar putea să fi avut foarte devreme un loc simbolic proeminent, deoarece este animalul cel mai reprezentat în arta preistorică, favorizat încă din mileniul XXXV î.Hr., cu mult înainte de domesticirea sa. Reprezentarea calului, mai numeroasă decât a altor animale la fel de abundente (dacă nu chiar mai mult), constituia deja o alegere pentru oamenii preistorici. În lipsa unor dovezi concrete care să explice această alegere, toate interpretările rămân posibile, de la simbolul puterii (conform expoziției Calul, simbol al puterii în Europa preistorică) până la animalul șamanic (conform teoriei lui Jean Clottes reluată de Marc-André Wagner). Calul devine totodată și un strămoș totemic, mai mult sau mai puțin divinizat.

Simbolismul calului este complex și multiplu. El nu este clar definit, deoarece autorii atribuie acestui animal semnificații foarte diverse, fără ca vreuna din ele să pară că se poate impune în raport cu celelalte . Cunoaște toate tipurile de roluri și simbolisme, atât benefice, cât și malefice, în poveștile legate de el : montură dinamică și impulsivă, el este asociat cu toate punctele cardinale, cu fiecare dintre cele patru elemente, cu figuri materne (Carl Gustav Jung vede în cal unul dintre arhetipurile mamei, deoarece își poartă călărețul așa cum își poartă mama copilul ei, „oferă un contact blând și ritmic și își prețuiește călărețul”), dar și paterne (dimpotrivă, Sigmund Freud notează un caz în care calul este imaginea tatălui castrator), cu soarele ca și cu luna, cu viața ca și cu moartea, cu lumea htoniană ca și cu cea uraniană. În percepția sa simbolică cea mai îndepărtată, calul era tulburător și htonic, ulterior a fost asociat cu soarele datorită domesticirii sale. Cel mai adesea este un animal lunar legat de pământul-mamă, ape, sexualitate, vise, divinație și reînnoirea vegetației. Gilbert Durand notează, în Structurile antropologice ale imaginarului, că simbolul calului „este legat de marile orologii ale naturii” și că toate poveștile despre calul solar, precum și despre bidiviul htonian, au în comun „groaza în fața fugii timpului”.

„Puterile lui depășesc înțelegerea; el este deci Minune și nu este de mirare că omul l-a sacralizat atât de des, din preistorie până în istorie. Un singur animal îl întrece poate în subtilitate în bestiarul simbolic al tuturor popoarelor: șarpele.”

—Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, articolul „Cal”

Unele studii mai vechi sugerează ideea că originea „puterilor magice” miraculoase atribuite calului ar fi indiană. Henri Gougaud notează că „legături robuste, profunde, inalterabile l-au atașat întotdauna pe om de montura lui”. Calul este atât animalul cel mai drag omului, cât și singurul pe care omul îl poate respecta ca pe egalul său, atât de mult încât este văzut ca un dar al zeilor capabil să-l smulgă pe om din condiția sa de primat și să-l facă să ajungă la sferele cerești.

Domesticirea

Ponei Konik, o rasă despre care se crede că este foarte apropiată de primii cai domestici.

Domesticirea calului, sentimentul de libertate și de putere războinică dobândit de călăreți fac ca acest animal, factor de progres semnificativ de-a lungul secolelor, să se regăsească în centrul atâtor povești și să capete sensuri multiple. În mituri, această domesticire este adesea prezentată ca înțelegerea imediată și tacită dintre călăreț și calul său, uneori datorită ajutorului zeilor, așa cum este ilustrată de Pegas, Bucefal sau chiar de Grani. Realitatea istorică este însă aceea a unui proces foarte îndelungat. În arta cinematografică, această domesticire este „o etapă inițiatică, un rit de trecere între starea sălbatică a copilăriei și starea civilizată a adultului”.

Mitul centaurului și inconștientul

Statuia Centaurului din Hamburg .

„Mitul centaurului” desemnează „cuplarea perfectă între instinct și rațiune, între inteligență și forță brută”, așa cum este ea simbolizată de imaginea unui bust uman atașat de corpul, crupa și membrele unui cal. Dicționarul de simboluri afirmă că toate riturile, miturile, poeziile și poveștile în care este evocat calul nu fac decât să scoată în evidență această relație dintre călăreț și montura lui, considerată, în termeni psihanalitici, ca reprezentând relația dintre psihic și mental: „dacă există conflict între cei doi, cursa calului duce la nebunie și moarte, dar dacă există acord, cursa devine triumfătoare”. Pentru călăreți, este vorba despre controlul instinctului (partea animală) de către spirit (partea umană). Carl Gustav Jung observă o relație de intimitate între călăreți și caii călăriți. După cum susține în Metamorfozele sufletului și simbolurile sale, „calul pare să reprezinte ideea de om cu sfera instinctivă supusă lui […] legendele îi atribuie caractere care revin psihologic inconștientului uman: [ei] sunt înzestrați cu clarviziune […] îi îndrumă pe cei rătăciți […] au facultăți mantice [… văd] și fantomele”. Prin urmare, calul pare să metaforizeze pentru el libidoul, energia psihică ce emană din inconștient și partea animalică a ființei umane. Potrivit colaboratoarei sale Marie-Louise von Franz, calul reprezintă energia psihică animală, instinctivă, considerată în esența sa cea mai pură și adesea legată de umbră, în special în Ciclul Graalului.

În Psihanaliza basmelor, Bruno Bettelheim explică atracția multor fetițe față de caii de jucărie pe care îi coafează sau îi îmbracă, iar mai târziu, continuarea acestei atracții sub forma practicării călăriei și îngrijirii cailor, prin nevoia de a-și compensa dorințele afective: „prin controlarea unui animal atât de mare și puternic precum calul, fetița are sentimentul de a controla animalitatea sau partea masculină care se află în ea”. De asemenea, și Freud vede calul ca pe un „simbol al psihicului inconștient sau al psihicului non-uman”, bestia din om.

În opinia instructorului de echitație Patrice Franchet d'Espèrey din corpul de elită francez Cadre Noir, mitul centaurului conține „tot ceea ce se leagă de cal în imaginar", strădania călărețului fiind aceea de a obține potrivirea perfectă cu montura sa, pentru „a deveni una” cu ea. Franchet d'Espèrey estimează că acest mit este rememorat în toate tratatele de echitație, din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, reflectând stăpânirea ființei umane asupra naturii.

Evoluția simbolismului

În ciuda dispariției sale din viața de zi cu zi în favoarea vehiculelor motorizate, calul rămâne „pitit în subconștientul colectiv profund”. Utilizarea imaginii sale în vremurile moderne este încă la fel de consistentă ca întotdeauna, atât în publicitate, cât și în cinematografie și în reviste: Olivier Domerc, fost redactor-șef al emisiunii Culture Pub, afirmă că „spre deosebire de câini și pisici, caii îți permite să vinzi totul. Puține animale au această imagine de „mijlocitor” care este în același timp puternică și universală”. Specialiștilor în comunicare le place latura sa unificatoare, care le permite să șteargă problemele de rasă sau religie în timpul campaniilor lor publicitare: calul știe să capteze privirea atunci când este pus în scenă datorită amestecului său de putere, grație, viteză și forță, și el permite din acel moment alianța dintre vis și realitate, virilitate și feminitate.

Patrice Franchet d'Espèrey relevă faptul că la începutul secolului XXI, echitația a făcut din cal întruchiparea călătoriilor în spațiile deschise, a stăpânirii de sine, a stăpânirii celorlalți și a comunicării cu natura.

Vehiculul

Victor Hugo, Au cheval

Să străbați prin toate, iaduri, morminte,
Prăpăstii, neanturi, minciuni,
Și să-ți auzim copitele
Tropotind pe bolta viselor.

Odin și Sleipnir, desen de John Bauer, 1911. Sleipnir asigură trecerea între lumi și este un psihopomp în mitologia nordică.

Prima percepție simbolică a calului este aceea a unui „vehicul” dirijat de voința omului (volițiune) sau ghid al acestuia din urmă, care îi permite să fie purtat mai repede dintr-un punct în altul: „calul nu este un animal ca oricare altul, este montura, vehiculul, vasul, iar destinul lui este inseparabil de cel al omului”. Gilbert Durand vorbește despre un „vehicul violent, un bidiviu ale cărui salturi depășesc posibilitățile umane”. În Metamorfozele sufletului și simbolurile sale, Carl Gustav Jung vorbește despre cal ca fiind „unul dintre cele mai fundamentale arhetipuri ale mitologiilor, apropiat de simbolismul arborelui vieții”. La fel ca și acesta din urmă, calul conectează toate nivelurile cosmosului: planul terestru în care aleargă, planul subteran cu care este familiar și planul ceresc. El este „dinamism și vehicul; se îndreaptă spre un scop ca un instinct, dar ca instinctele este supus panicii”. În acest sens, motivul calului este un simbol potrivit pentru Sine deoarece reprezintă o reuniune a forțelor antitetice și contradictorii, conștiente și inconștiente, precum și relația care le leagă (la fel cum o relație indefinibilă unește călărețul cu animalul călărit de el). Această percepție decurge direct din calitățile sale fizice de mobilitate. Ea transcende spațiul cunoscut, deoarece călăria este o „transgresare a limitelor psihice sau metafizice”: calul permite să se treacă atât poarta iadului cât și granițele raiului, discipolul dobândește cunoașterea pe spinarea lui, iar un mare număr de credințe în metempsihoză relatează aventuri călare pe cal înainte de reîncarnare. El poate avea și rolul de răpitor. Donald Woods Winnicott subliniază importanța faptului de „a fi purtat călare”, care „permite eliberarea de constrângerile fizice și psihice" și trimite la senzațiile din copilăria timpurie.

Șamanismul

Prevenirea călărețului Töștük de către calul său Ceal-Kuiruk:

Tu ai curaj, dar nu ai înțelepciune, Töștük […] Dacă nu urmezi sfatul meu, s-ar putea să piei și să vezi lumea morților. […] Töștük, ai simțit vreodată ceea ce simt eu, ai văzut ceea ce văd eu?

Calul este animalul șamanismului și al ritualurilor inițiatice, o asociere pe care o datorează instinctului său, clarviziunii sale, percepției sale psihanalitice ca parte animală și intuitivă a omului care iluminează rațiunea și cunoașterii sale despre Lumea Cealaltă. Această funcție a calului ar putea fi prima și cea mai veche, ea există probabil încă din preistorie, potrivit controversatei teorii a lui Jean Clottes, conform căreia anumite picturi rupestre ar reprezinta viziuni șamanice.

După Mircea Eliade, în transa lui prin care el urmărește să iasă din sine însuși pentru a trece de limitele lumii cunoscute, șamanul obține ajutorul unui spirit animal și folosește mai multe obiecte, precum toiagul-cal și toba (întinsă de obicei diin piele de cal), care se referă la animalul real. Apoi trece prin alte stări de conștiință și poate călători într-o direcție infernală sau spre cer. În acest sens, calul, legat de bătaia tobei, permite șamanului să realizeze o ruptură de nivel. El este și protectorul acestuia, spiritul-cal al șamanilor din Altai ar vedea astfel la treizeci de zile distanță, veghind asupra vieții oamenilor pentru a informa divinitățile.

Un fond șamanic este perceptibil în mai multe mituri antice care prezintă un cal, în special cel al lui Pegas (al cărui fond este asiatic), ce simbolizează instinctul sublimat și înțeleptul inițiat prin ascensiunea Olimpului, și cel al lui Sleipnir. Legenda kârgâză a lui Ceal-Kuiruk are o legătură mai largă cu aceasta, întrucât eroul Töștük trebuie să se bazeze pe puterile calului său, care vorbește și înțelege limbajul uman, ca să fie călăuzit printr-un univers subteran pentru a-și recupera sufletul. Același lucru se întâmplă și în epopeea lui Niourgoun Yakutul, războinic ceresc, care călărește un bidiviu roib zburător, înzestrat cu darul vorbirii.

În literatura medievală occidentală, totuși, calul este prezentat ca un punct de ancorare în lumea reală, spre deosebire de Cealaltă Lume, a feeriei și a minunilor. De foarte multe ori, cavalerul care intră în regatul zânelor își abandonează montura, sau trebuie să-și croiască drum în timpul nopții prin vegetația densă.

Rituri și posesiuni

O metamorfoză rituală a omului în cal se găsește în riturile de inițiere care includ posesiuni. Omul care se abandonează unui spirit superior poate fi posedat de o entitate demonică sau pozitivă, „calul” fiind canalul care le permite să se exprime. Practicile Vaudou din Haiti, Brazilia și Africa, Egiptul de până la începutul secolului XX, precum și Abisinia, ilustrează acest caz. Persoana posedată este călărită de spirite, apoi dirijată de voința lor. Adepții Misterelor lui Dionysos, din Asia Mică, erau călăriți simbolic de zeii lor. Aceste posesiuni se regăsesc probabil în China antică, unde noii inițiați purtau numele „mânji”, în timp ce numele de „negustori de cai” îi desemna pe inițiatori, precum propagatorii taoismului și amidismului. Organizarea unei întâlniri inițiatice era numită „slobozire de cai”.

Hipomanție

În calitate de intermediar între zei și oamenii responsabili cu transmiterea mesajelor divine, calului i s-a acordat și un rol de oracol sau ghicitor, în special în rândul perșilor și celților din Antichitate. El poate fi o prevestire de triumf, de război sau chiar de moarte : conform grecului Artemidorus din Daldis, visarea unui cal în timpul unei boli anunță un deces iminent.

De la șamanism la vrăjitorie

Imagine tradiţională a vrăjitoarei călare pe mătură, manuscris din 1451.

O asemănare între toiagul șamanic cu cap de cal și mătura de vrăjitoare din folclor a fost remarcată de mai mulți autori. Potrivit lui Marc-André Wagner, funcția șamanică a calului a supraviețuit, chiar dacă doar simbolic, în folclorul germanic legat de magie, vrăjitoarea folosind o bâtă care îi servește drept montură. De asemena, el mai remarcă, datorită unor indicii etimologice, că generalizarea măturii (după secolul al XIII-lea) ca mijloc de transport pentru vrăjitoare provine probabil din forma anterioară, și inițial de la calul șamanic, cu care nu mai păstrează ca legătură decât paiele ce amintesc de coada animalului. Mătura vrăjitoarei este așadar un echivalent al calului șamanic, un animal care îi permite să ajungă pe Lumea Cealaltă, văzută aici ca aceea a puterilor malefice.

Zborul nocturn al vrăjitoarei (sau al dublului ei) amintește și el de cel al șamanului, cu singura diferență că vrăjitoarea ar trebui să facă rău, chinuindu-i pe cei care dorm și mergând la sabat.Vrăjitoarea ar putea lua ea însăși forma unui cal sau și-ar putea transforma astfel victimele pentru a le încăleca. De asemena, Diavolul ar putea să ia formă de cal pentru a o purta în spinare. Rapoartele proceselor pentru vrăjitorie sunt pline de anecdote care pomenesc despre cal: un „vrăjitor” din Ensisheim a mărturisit la 15 martie 1616 că „după ce a participat la o nuntă a Diavolului, s-a trezit întins în hoitul unui cal mort”. În trucurile de vrăjitorie, banii pe care Diavolul îi dă vrăjitoarelor se transformă adesea în balegă de cal. Atunci când membrii proaspăt admiși la practicile vrăjitoriei se trezesc după Sabat, ei au în mână, în loc de o cupă, copita unui cal; în loc de friptură, un cap de cal.

Calul htonian

Jacques Bril în Lilith, ou La mère obscure

Marea victorie pe care o reprezintă domesticirea calului, în cele din urmă, nu este o victorie asupra animalului; este victoria asupra terorii pe care a inspirat-o omului din adâncul vremurilor.

Calul a trezit întotdeauna un respect amestecat cu angoasă și frică, percepție pe care o regăsim în poveștile despre caii morții, iadului, coșmarului, furtunii și diferitele variante de vânătoare sălbatică în care sunt implicate animale carnivore sau malefice. Calul htonian aparține „structurilor fundamentale ale imaginarului”. Harpiile sunt uneori reprezentate sub formă de iepe, dintre care una dă naștere lui Xanthos și Balios, caii lui Ahile, iar unul dintre aceștia profețește moartea stăpânului său în Iliada.

Asocierea cu moartea

Răpirea Proserpinei de Joseph Heintz cel Bătrân, 1595. Zeul morților Hades are o cvadrigă.

„Caii morții sau prevestitorii morții sunt foarte frecvenți, din lumea greacă antică până în Evul Mediu, și aceasta cu multe aspecte lingvistice interesante”. Ei întruchipează succesiv un mesager al morții, un demon care aduce moartea și un ghid către viața de apoi, reprezentând o realitate psihică și spirituală. Culoarea neagră este strâns legată de aceștia în tradițiile occidentale. Calul mortuar este asociat cu Demetra și cu zeul htonian Hades. Printre călăreții care aduc moartea se numără Walkiriile, Schimmel Reiter și Helhest. Din punct de vedere istoric, calul a fost solicitat de multe ori să provoace moartea prin sfârtecare, ceea ce s-ar putea să fi prilejuit asocierea dintre cal și moarte, dar nu este singura explicație. Calul este, de asemenea, unul dintre rarele animale pe care omul le îngroapă, încă de la domesticirea lui.

Călăuza morților

Rolul de „psihopomp”, sau animal responsabil să poarte sufletele decedaților între pământ și cer, este atestat pentru cal în multiple civilizații, în special la greci și la etrusci, unde face parte din statuaria mortuară, dar și la germani și centro-asiatici. Pe majoritatea stelelor funerare antice, el devine o ideogramă a morții. S-ar părea că din acest rol se naște asociația dintre cal și moarte. Potrivit lui Franz Cumont, originea sa datează din obiceiul de a îngropa sau incinera câini și cai împreună cu stăpânul lor, pentru ca aceștia să se bucure de plăcerea de a se regăsi împreună.

Mitologia nordică oferă numeroase exemple în care calul devine intermediarul între lumea muritorilor și lumea subterană, făcându-l cel mai bun animal pentru a ghida morții în călătoria lor finală, datorită mobilității sale. Calul psihopomp din mitologia greacă are o legătură profundă cu apa, văzută ca o graniță între lumea celor vii și cea de dincolo: calul concurează atunci în acest rol cu barca luntrașului morților (cum ar fi Charon), după cum îi permite șamanului să-și realizeze călătoria extatică. Această funcție supraviețuiește de-a lungul secolelor, căci în Evul Mediu targa era numită „calul Sfântului Mihail”. Această funcție o regăsim în China, unde un geniu cu cap de cal îl ajută pe judecătorul infernului și transportă suflete. La fel, sufletele bebelușilor de sex masculin care au murit la o vârstă fragedă erau reprezentate călare de către barcagii și așezate pe altarul strămoșilor.

Legenda lui Teodoric din Verona spune că regele a fost dus pe un cal negru „diabolic” și, ulterior, a devenit o fantomă. Interpretată uneori ca dovadă a demonizării calului în Germania, s-ar părea că ea se referă mai degrabă la credința în atingerea nemuririi călare.

Ofranda funerară

Calul este îngropat, înșeuat și înfrânat, alături de stăpânul său, pentru a-și asigura acest rol de psihopomp în regiunile din Altai, printre avari, longobarzi, sarmați, huni, sciți, germani și un mare număr de civilizații asiatice primitive, unde această înmormântare este precedată de un sacrificiu ritual. Mitologia greacă relatează, în Iliada, că Ahile sacrifică patru cai pe rugul funerar unde este mistuit prietenul său Patrocle, pentru ca ei să-l poată călăuzi către regatul lui Hades. Francii, care vedeau calul mai ales ca pe un animal războinic, l-au sacrificat și pe cel al regelui pentru a-l îngropa alături de el. Aceste sacrificii rituale sunt uneori precedate de o cursă de cai.

Practica păgână de a îngropa un cal de viu atunci când un om prestigios moare este cunoscută de danezi, unde ea dă naștere lui Helhest, sau „calul morților”, despre care se spune că este sacrificat și îngropat într-un cimitir, apoi revine într-o formă nouă, pentru a călăuzi oamenii morți. Simpla vedere a unui Helhest ar fi mortală. Majoritatea acestor rituri au fost combătute în timpul creștinărilor succesive din Europa occidentală, ele dispărând în perioada dinastiei carolingiene.

Vânători fantastice

Åsgårdsreien (Vânătoarea lui Odin), de Peter Nicolai Arbo, 1872.

Pierre de Ronsard, Imn către demoni

Și-un căIăreț se-arată, ieșit, cred, din sicriu,
- Doar oasele de dânsul -, pe-un negru bidiviu,
O mână întânzindu-mi, să urc cu el în șa ...
... Un lung fior de frică prin oase simt că-mi trece ...

Vânătoarea Sălbatică, care urmărește și terorizează călătorii nocturni conform folclorului creștin, este legată de calul morții deoarece cortegiul ei este alcătuit din fantome și damnați. Este adesea condus de un călăreț negru, cum ar fi Gallery (sau Guillery), care a urmărit un cerb în timpul sfintei liturghii și a fost condamnat de un pustnic să urmărească vânatul inaccesibil de pe cer în fiecare noapte, pentru totdeauna. Această credință împărtășită de multe țări își găsește originile atât în credințele în fantome, cât și în zgomotul furtunilor. Calul este prezent în vânătoarea lui Arthur și în cea a lui Odin. Această asociere în țările germanice ar putea rezulta, potrivit lui Marc-André Wagner, din interzicerea și demonizarea cărnii de cal, deoarece acestea includ tema unei părți de vânat, adesea coapsa animalului. Alți autori menționează practica clandestină a sacrificiilor rituale ecvine.

Antropofagie

Diomede devorat de iepele sale, pictură de Gustave Moreau păstrată la Muzeul de artă din Rouen, 1865

Mai multe iepe antropofage sunt menționate în mitologia greacă. Cavalele lui Diomede sunt cele mai cunoscute, proprietate a unui rege care le hrănește cu carne de om, ele își devorează stăpânul pe care Hercule l-a așezat în ieslele lor. Iepele lui Glaucos îi provoacă aceeași soartă stăpânului lor în urma victoriei lui Iolaos în cursa de care. Mai multe interpretări se confruntă: consumul de ierburi magice, condamnarea regelui să sufere finalul pe care el însuși l-a plănuit (prin hrănirea iepelor cu carne de om), dar și răzbunarea Afroditei în urma refuzului lui Glaucos de a-și lăsa iepele să se împerecheze. Devorarea lui Glaucos s-ar referi atunci la o temă erotică, o eliberare violentă a dorinței. Calul Bucefal este prezentat ca antropofag într-un text anonim din secolul al III-lea. Această prezență a cailor monstruoși nu se limitează la Antichitate întrucât, în literatura fantastică, Hrulgae sunt cvasi-cai carnivori agresivi cu gheare și colți, din ciclul Belgariadei. Tema se găsește și în folclorul celtic sub forma cailor de apă: Each Uisge (în gaelica scoțiană) sau Each Uisce (în gaelica irlandeză) se oferă pentru călărie trecătorilor neștiutori și îi duce în apă pentru a-i devora, lăsând doar ficatul care apoi plutește pe apă. Astfel de povești despre devorarea oamenilor de către caii de apă se regăsesc și în legenda scoțiană despre Kelpies.

Călăreții Apocalipsei

Cei patru călăreți ai Apocalipsei de Viktor Vasnetsov, 1887.

Una dintre cele mai cunoscute reprezentări malefice ale cailor este cea a celor Patru Călăreți ai Apocalipsei din Biblie. Culorile cailor sunt alb, roșu aprins, negru și verde pal. Misiunea călăreților lor este de a extermina prin cucerire, prin război, prin foame și prin boli. Au fost propuse numeroase interpretări ale acestui pasaj, inclusiv faptul că aici caii ar reprezenta cele patru elemente, în ordine: aer, foc, pământ și apă.

Asocierea cu Diavolul

Gravură în lemn reprezentându-l pe Orobas în lucrarea Dictionnaire infernal de Jacques Collin de Plancy, 1863.

Potrivit lui Éric Baratay și Marc-André Wagner, Biserica Romano-Catolică a înfățișat calul dept un animal diabolic în Evul Mediu, pentru a lupta împotriva supraviețuirii tradițiilor păgâne (în special celtice și germanice) care îl sacralizau. Diavolul apare astfel călare, sub formă de cal sau având picioare de cal. Deși calul este menționat mai des decât măgarul în Biblie, acesta din urmă are aproape întotdeauna un simbolism pozitiv, spre deosebire de cal.

Anumiți demoni din Goetia călăresc pe cai, cum ar fi Eligos, marchizul Sabnock pe „calul său palid”, ducele Berith pe „calul său roșu” și Alocer pe „calul său enorm”. Căpitanul Orobas a fost descris inițial ca un demon cabalin capabil să ia formă umană după bunul plac. Carl Jung notează o analogie între Diavol ca reprezentant al instinctului sexual și cal: „de aceea natura sexuală a Diavolului este comunicată și calului: Loki ia această formă pentru a procrea”.

Această asociere nu se mai limitează la Europa după colonizarea Americilor, căci calul negru forțat să construiască o biserică în mai multe povești din folclorul din Québec este de fapt Diavolul deghizat. Calul Mallet, o altă încarnare a Diavolului, așa cum îl descrie Claude Seignolle, își ademenește călăreții să-i omoare sau să-i rănească grav. Dracul, o creatură legendară legată de Diavol, dragon și apă, ia forma unui cal negru pentru a-l tenta pe un marchiz al Auvergnei de Jos să-l călărească, apoi aproape că îl îneacă într-un iaz, potrivit unei legende locale.

Asocierea dintre Diavol și cal este deosebit de puternică în Germania antică și, prin urmare, în Alsacia, unde circulă povești despre cai negri care apar singuri în miez de noapte. Printre animalele fantomă din Strasbourg se află și un cal cu trei picioare despre care se spune că este Diavolul. O carte rară din 1675 relatează că Diavolul, deghizat în ofițer, a călărit-o pe soția potcovarului pe care o transformase în iapă.

Diavolul creștin, însă, nu este singurul asociat cu calul, deoarece și Ahriman, zeul malefic al zoroastrismului, ia această formă pentru a-și răpi sau ucide victimele.

Cai de coșmar

Coșmarul de Johann Heinrich Füssli, ulei pe pânză, 1781.

Iapa este etimologic apropiată de cuvântul „coșmar” în multe limbi: „mähre” înseamnă iapă în germană și desemnează, de asemenea, o iapă fabuloasă htoniană. Cuvântul „coșmar” este scris în engleză nightmare, care înseamnă și „iapa nopții”, în timp ce în franceză quauquemaire înseamnă „vrăjitoare”. În limba irlandeză veche, mahrah înseamnă „moarte” și „epidemie”. O teorie de lungă durată susține că iapa și calul negri sau palizi au dat naștere cuvântului „coșmar” și echivalentului său în engleză, nightmare. March Malaen, un cal demonic din folclorul galez, este de asemenea citat ca origine a manifestărilor de coșmar (sufocare, oprimare, teamă de a fi călcat în picioare etc.).

Chiar dacă originea cuvântului „coșmar” este în realitate cu totul alta, credința populară și-a apropriat această asociere, în special datorită tabloului Coșmarul al lui Johann Heinrich Füssli, deși calul este o adăugare târzie care nu apare pe schițele autorului. În rolul său de montură supranaturală cu puteri demonice, calul de coșmar poartă călare demoni și uneori se contopește cu aceștia. Figura sa derivă din calul psihopompic și htonian și din familiaritatea sa cu tenebrele și moartea, care l-a făcut să pătrundă în „mitologia coșmarului”. Totuși, această percepție s-a pierdut de-a lungul timpului, mai ales odată cu încetarea folosirii zilnice a cailor.

O creatură cunoscută în lumea anglofonă sub denumirea de Nightmare, tradusă ca „iapă de coșmar”, „destrier infernal” sau chiar „palfrey al iadului”, a fost popularizată datorită includerii sale în bestiarul jocului de rol Dungeons and Dragons, sub forma unui cal mare, negru, cu coama de foc, deși caracteristicile sale provin dintr-un folclor mai vechi.

Dominație politică și militară

Bonaparte traversând Marele Saint Bernard de Jacques-Louis David, 1800.

Din punct de vedere politic și militar, simbolismul calului este folosit în principal pentru a spori puterea persoanei care îl călărește. Această funcție este clar vizibilă în statuaria ecvestră abundentă, unde calul evidențiază un războinic sau un om al puterii, și mai ales în cvadriga din San Marco . El permite dominația atât asupra mediului, cât și asupra pedeștrilor din jurul său. Posibilitatea de a organiza curse de cai este văzută, în multe culturi, ca o afirmare a puterii politice.

Animal de luptă

Calul este „animalul de luptă prin excelență”: Georges Dumézil l-a asociat doar cu a doua funcție indo-europeană, dar această afirmație trebuie nuanțată în lumina unor descoperiri mai recente, deoarece calul participă și la funcția regală și la cultele de fertilitate. Opinia sa se bazează în special pe romani, care asociau fără echivoc calul cu funcția războinică, spre deosebire de măgari și catâri, animale prin excelență agricole. Ritualul lui October Equus consacra astfel calul lui Marte. Equiria, cursele de cai dedicate lui Marte, au avut probabil și o funcție agrară. În epopeile celtice este accentuat cel mai mult acest aspect războinic al calului, asociat cu culoarea castanie a murgului. Chiar dacă inițierea cavalerismului are o relație strânsă cu această percepție a animalului, simbolismul calului ca „montură privilegiată a unei căutări spirituale” nu trebuie nici el neglijat.

Succesul defilărilor Gărzii republicane din Franța se sprijină de asemenea pe percepția călărețului ca simbol al dominației militare.

Imaginea calului ca animal al dominației militare s-a înrădăcinat atât de puternic încât în Franța, după A Treia Republică, niciun șef de stat nu mai îndrăznește să apară călare. Cu toate acestea, ea este păstrată în parada militară de 14 iulie. Atunci când muncitorii greviști împing înapoi călăreții forțelor de ordine, acesta este un semn puternic al dominației lumii muncitoare asupra armatei. Deși represiunea protestelor de către călăreți aparține trecutului în majoritatea țărilor, această imagine simbolică persistă încă.

Simbol regal

Legătura dintre cal și regalitate există în multe civilizații, în special printre persani. Anumite mituri, cum ar fi cel al Hipodamiei, în Grecia Antică, fac din cal un mijloc de accesiune la căsătoria regală. Un ritual de întronare irlandez consta în sacrificarea unei iepe albe, fierberea ei și împărțirea cărnii ei în cadrul unui banchet. Pretendentul la tron trebuia apoi să se scalde în fiertura animalului și ieșea investit cu puteri secrete. Iapa sacrificată simbolizează aici pământul, iar regele - cerul. Urechile de cal ale regelui Marc'h, asimilate adesea cu un însemn animalier rușinos în cele mai vechi interpretări, sunt mult mai probabil o marcă a regalității care legitimează funcția suveranului în societatea celtică.

Regii occidentali își comandă adesea propria statuie sau portret ecvestru: spinarea calului ține loc de tron și le sporește calitățile de bunătate, maiestate și putere suverană. Reprezentarea calului cu membrul anterior ridicat este aceea a autorității regale gata să se arunce asupra adversarilor. Calul alb este cel mai popular în acest rol, faimosul cal alb al lui Henric al IV-lea al Franței nefiind, fără îndoială, străin: el atrage privirea și focalizează atenția. În plus, simbolismul calului alb este mult mai încărcat decât la caii de alte culori. În timpul tulburărilor politice, distrugerea reprezentărilor ecvestre ale regilor a avut valoare de protest.

Tovarăș de aventuri

Sherwood Anderson descriind westernul:

Dați-mi un cal rapid, un bandit de drumul mare, o femeie minunată și spații imense pentru galop. Vă voi umple ochii cu atât de mult praf și fum de pușcă, încât nu vă veți mai gândi nici la voi înșivă și nici la lumea din jurul vostru.

Încălecarea pe cal este adesea văzută, atât în literatură, cât și în cinema, ca punctul de plecare pentru o aventură. Acesta este cazul în romanele lui Chrétien de Troyes: Erec, de exemplu, alege un cal și o sabie „în urma unui impuls creativ care îl conduce către propria sa realizare” și își începe astfel căutarea inițiatică spre putere și puritate. Imaginea cavalerului rătăcitor, care caută aventură și realizări călătorind în lume călare, este strâns legată de aceasta.

Cele mai multe epopei fac din cal aliatul credincios și devotat al eroului pe care îl ajută, indiferent de pericole. Bayard, calul fermecat dat lui Renaud de Montauban, rămâne astfel protectorul și aliatul său credincios chiar și atunci când Renaud îl trădează predându-l lui Charlemagne, care apoi ordonă să fie înecat.

În basme, calul nu este niciodată eroul narațiunii, chiar și atunci când acesta dă numele poveștii, așa cum se întâmplă în Căluțul cocoșat. Spre deosebire de alte animale din povești, care sunt doar „măști ale slăbiciunilor umane”, puterile calului par nelimitate și loialitatea lui față de stăpânul său este mereu neclintită.

Westernul vehiculează imaginea calului tovarăș de aventuri. Aici, un cowboy texan văzut de Stanley L. Wood.

În westernuri, calul este omniprezent, permițând cowboyului să viseze în timpul orelor lungi pe care le petrece în șa. Simbolismul calului miraculos al mitologiilor se regăsește pe scară largă acolo: de foarte multe ori, calul din vestul sălbatic este capabil să galopeze ore în șir fără să obosească vreodată, se supune doar stăpânului său sau chiar are o afecțiune pentru el și se dovedește a fi extraordinar de inteligent. Henri Gougaud afirmă despre acest subiect că „un cowboy fără calul lui este doar un centaur rupt în două, un suflet separat de un corp, o ființă fără existență profundă, prea singur, prea stângaci pentru a ține în inconștientul nostru discursul pe care îl nutrește un vis vechi. Adevăratul erou al occidentului este calul, cea mai nobilă cucerire a cinematografului”.

Fecunditate și sexualitate

Epona, zeiță galo-romană a fertilității legată de cal, aici pe un basorelief provenit din Contern datând din secolul al II-lea sau al III-lea.

Există și alte povești, în special în Rig Veda, în care animalul este asociat cu forța, fertilitatea, puterea creatoare și tinerețea, în sensul sexual și spiritual al termenului. Capul de cal al Demetrei trimite la un rol de zeiță-mamă pentru iapă. Zeițele celtice ale iepelor, cum ar fi Epona, Rhiannon și Macha, par să descindă dintr-o zeitate preistorică a pământului mamă „cu care regii se acuplau la o dată fixă pentru a asigura poporului un nou an de prosperitate”, iar Marc-André Wagner postulează existența unei „mari zeițe celtice, cabalină sau parțial hipomorfă, legată de pământ și distribuitoare de suveranitate și prosperitate”. Acest mit slăbește, însă, cu timpul.

Rituri de fecunditate

Majoritatea figurilor htoniene au fost asociate cu fertilitatea, inclusiv calul și încă și mai frecvent iapa. Din secolul I și până în secolul al V-lea, numeroase date arheologice atestă existența sacrificiului de cai în acest scop. Uneori, ei au împărtășit un rol cosmogonic. Acest sacrificiu conferea odinioară legitimitate unui rege, astfel încât creștinul Haakon I al Norvegiei a trebuit să respecte ritualul păgân, consumând ficatul unui cal sacrificat, pentru a garanta prosperitatea poporului său și pentru a fi acceptat de acesta din urmă. Potrivit lui Georges Dumézil, mitul centaurilor ar putea proveni dintr-un rit indo-european care implica bărbați deghizați în cai în cadrul sărbătorilor de fertilizare de la sfârșitul iernii, ceea ce ar explica și de ce centaurii sunt legați de instinctele primitive și de natură. În Ashvamedha, suverana mimează un act de fecundare cu organul sexual cald încă al calului sacrificat, iar în ritul de întronare irlandez, pretendentul la tron face același lucru cu iapa. Este o căsătorie sacră în ambele cazuri și are loc întruparea divinității în cal, un arhetip probabil indo-european.

Ceremonialul roman October Equus constă într-un astfel de sacrificiu ritual pentru a-i mulțumi zeului Marte că a protejat recoltele anului. După cum notează Georges Dumézil, coada calului este creditată cu puteri fertilizante printre romani, la fel ca și coada boului în Africa. În ceea ce privește rolul său de spirit al grâului, el este comun societăților agrare germane și franceze. În Assam există un ritual în care o efigie a unui cal alb este aruncată în râu la sfârșitul recoltei, după un dans în timpul căruia este bombardată cu ouă. Acest rol de spirit al grâului capătă un sens deplin toamna, când se adună recoltele, iar câmpul moare până la renașterea din primăvară. Calul, „tovarăș în toate misiunile”, ajută apoi sămânța să traverseze iarna fără incidente.

Carnea unui cal sacrificat ca parte a acestor ritualuri era uneori consumată și se credea că transmite forțele animalului. Povestirea din limba nordică veche Völsa þáttr, unde câțiva fermieri păgâni păzesc penisul unui cal, considerându-l un zeu, stă mărturie pentru aceste „practici rituale puternice antice” și subliniază caracterul sacru al calului.

Energie sexuală și erotism

Un cuplu de centauri în pădure de Heinrich Wilhelm Trübner, 1878, colecție privată.

Paul Diel vorbește despre cal ca despre un simbol al „impetuozității dorinței” și numeroase texte, în special epopeile grecești, povestesc cum zeii se transformă în cai pentru a se împerechea. În epopeea finlandeză Kalevala, Lemminkäinen întrerupe o întâlnire de fete tinere, călărindu-și bidiviul, și o răpește pe Kylliki. Pentru Henri Gougaud, calul simbolizează „energia sexuală eliberată fără constrângere”. Carl Jung leagă Diavolul, în rolul său de zeu care aruncă fulgerul („piciorul de cal”), de rolul sexual și fertilizator al animalului: furtuna fecundează pământul și fulgerul îmbracă un sens falic, făcând din piciorul calului „distribuitorul lichidului fertilizant”, iar din cal un animal priapic ale cărui amprente de copite „sunt idoli care distribuie binecuvântare și belșug, întemeiază proprietatea și servesc la stabilirea granițelor”. Acest simbolism se regăsește în potcoava purtătoare de noroc.

Calul este un animal falic, fie și numai prin ambiguitatea cuvântului „călărit”, larg împărtășită de mai multe limbi. Această imagine provine din apropierea între călărețul „care are animalul între picioare” și se deplasează cu mișcări ritmice, și coit în timpul căruia se regăsesc excitarea, transpirația și senzațiile unei plimbări călare pe cal. Satirii din mitologia greacă, cunoscuți pentru latura lor lubrică, au fost inițial parțial hipomorfi, deoarece aveau coadă, urechi și picioare de cal.

Unii poeți folosesc cuvântul „mânză” pentru a desemna o tânără înfocată. Potrivit lui Jean-Paul Clébert, calul alb joacă un rol erotic în miturile legate de răpiri, furturi și violuri ale femeilor străine. Formațiunilor organice flotante hipomane, care se găsesc în lichidul amniotic al iepelor, li s-au atribuit mult timp virtuți afrodiziace, deși nu posedă nicio proprietate specială.

Pederastie și homosexualitate

O apropiere între cal și pederastia din Grecia Antică a fost remarcată de Bernard Sergent. Conducerea carului pare să fi fost o parte integrantă a inițierii de către erastes a unui eromenos. În Scandinavia medievală, homosexualul pasiv era denumit „iapă”, ceea ce echivala cu o insultă, în timp ce homosexualul activ era apreciat în rolul său de armăsar. Calul-jupon, o mască de carnaval animată adesea de frățiile masculine și cunoscută încă din Evul Mediu, ar fi putut avea o legătură cu inițierile (sau „botezurile”) între pederaști.

Viol

La fel ca și satirul, centaurul este renumit pentru apetitul său sexual nesățios, ajungând până acolo încât răpește femei pentru a le viola. Datorită apropierii sale simbolice (erotism, frica de a fi călcat și mușcat) dar și etimologice cu coșmarul, calul este considerat un animal incub într-un număr considerabil de țări, adică un violator de femei. Această percepție este evidentă în tabloul Coșmarul de Füssli, unde „calul vine din exterior și forțează spațiul interior”. Simpla prezență a capului și gâtului său între perdele simbolizează violul, în timp ce corpul lui rămâne afară, în noapte. Carl Jung relatează cazul unei femei pe care soțul ei o posedase foarte brutal din spate și care visa adesea „că un cal furios sare peste ea, călcându-i stomacul cu picioarele dinapoi”.

Conform unor versiuni ale nașterii lui Merlin, incubul care l-a procreat ar avea picioare de cal.

Legături cu astrele și elementele

Calul are particularitatea de a fi asociat cu fiecare dintre cele trei elemente constitutive (aer, apă și foc) și astrele (soarele și luna), apărând ca avatar sau prieten al acestora. Spre deosebire de celelalte trei elemente, care corespund etimologiei calului ca animal în mișcare, pământul pare să fie însă departe de simbolismul său. Calul htonian pozitiv, capabil să-și ghideze călărețul în regiunile subterane și infernale, este prezent cu precădere în Asia Centrală, în special prin mitul lui Ceal-Kuiruk.

Gilbert Durand distinge mai multe tipuri de animale, cum ar fi cel htonian, cel înaripat și cel solar. Calul apare „galopând ca sângele în vene, țâșnind din măruntaiele pământului sau din abisul mării”. Purtător de viață sau de moarte, el este legat atât de „focul ce nimicește și triumfă” cât și de „apa ce hrănește și îneacă”. Carl Jung citează printre „caii de foc și lumină reprezentați de cvadriga mistică” un motiv anume, acela al semnelor planetelor și constelațiilor. El adaugă că tot „caii reprezintă și cele patru elemente”.

Apa

Băiat pe un cal alb, desen de Theodor Kittelsen (1857-1914).

Dintre cele patru elemente, apa este acela care poate fi găsit cel mai des asociat cu calul, fie că animalul este asimilat unei creaturi acvatice, fie că este legat de ființe magice precum kappa din Japonia sau este călărit de zeități ale apelor. El poate să se nască el însuși din apă sau să o facă să țâșnească la trecerea lui. Această asociere poate avea legătură atât cu aspectul pozitiv și fertilizator al apei, cât și cu aspectele sale periculoase.

Originea asocierii dintre apă și cal

Jean-Jacques Baude, Les côtes de la Manche

[…] totuși mareea în creștere îl apasă, îl împinge, câștigă viteză […] Mareea pătrunde ca niște reptile imense în canalele sinuoase care șerpuiesc prin plaje; se prelungește acolo, adesea cu viteza unui cal în galop, și crește, împingând mereu noi ramificații în fața ei.

Pentru Marc-André Wagner, această asociere datează din preistoria indo-europeană. Pentru Ishida Eiichiro, răspândirea sa largă în toată Eurasia, de la Mediterana până în Japonia, ar putea data de la un cult străvechi al fertilității și de la primele societăți agricole, unde animalul de apă a fost inițial taurul. Calul l-a înlocuit pe acesta din urmă odată cu extinderea utilizării sale. Marlene Baum atribuie prima asociere a cailor cu apa popoarelor scandinave din Marea Baltică și Marea Nordului, care foloseau și figuri de stil de tip kenning precum „calul valurilor” pentru a desemna cele mai lungi bărci ale vikingilor. Această apropiere ar putea rezulta dintr-un „acord simbolic între cele două corpuri mobile”, calul permițând omului să treacă valurile datorită puterii sale și înțelegerii elementelor.

Dincolo de orice legendă, imaginația populară asociază frecvent caii și valurile care se sparg pe țărmuri. În mod tradițional, mareea de la Mont Saint-Michel se presupune că sosește „cu viteza unui cal în galop”, deși în realitate galopul calului este de cinci ori mai rapid.

Calul dezvăluitor de ape

Izvorul Hipocrene, născut postrivit legendei dintr-o lovitură de copită a lui Pegas.

Cel mai răspândit mit este cel al calului care dezvăluie apă, la fel ca Pegas care a făcut să țâșnească izvorul Hipocrene, calul izvorâtor al zeului Balder potrivit folclorului scandinav, calul alb al lui Charlemagne care sapă un izvor pentru a potoli setea soldaților aflați în campanie, iapa lui Bertrand du Guesclin descoperind apele în La Roche-Posay, sau armăsarul Bayard, creatorul a numeroase fântâni care îi poartă numele în Masivul Central. O posibilă explicație constă într-o credință împărtășită în toată Eurasia, conform căreia calul percepe calea apelor subterane și le poate dezvălui cu o lovitură a copitei sale.

Anumite virtuți sunt uneori asociate cu aceste ape născute de sub copita calului. Hippocrene dobândește darul de a transforma pe oricine bea din el într-un poet, ceea ce revine simbolic la imaginea unui prunc care se adapă de la izvor, o „trezire a forțelor impulsive și imaginative”. În Stoumont, se spune că armăsarul Bayard și-a lăsat amprenta pe un bloc de cuarțit. Apa stătută din adâncitura acestui Pas-Bayard are reputația de a vindeca bolile de vedere și negii.

Calul născut din apă

Sculptură a unui cal de mare heraldic, realizată de un artist francez anonim din sec. al XVIII-lea sau al XIX-lea, păstrată la Muzeul Național al Marinei din Sydney.

Una dintre cele mai vechi surse de legende care asociază apa și caii apare în Rig Veda, potrivit căreia calul ia naștere din ocean. În mitologia greacă, calul este atributul zeului grec al mării Poseidon, despre care se spune că l-a creat cu tridentul său. Hipocampii îi trag carul în mijlocul valurilor. Epopeea celtică a lui Giolla Deacar vorbește despre buiestrași născuți din valuri și veniți din Sidh, capabili să transporte șase războinici atât sub apă, cât și în aer.

Potrivit lui Raymond Bloch, această asociere reluată în domeniul roman de către Neptun s-ar regăsi ulterior, în perioada medievală, în personajul piticului lutin, în urma unei evoluții lingvistice în care Neptun devine monstrul marin Neptunus, apoi Neitun din Romanul Tebei, Nuitun sub influența cuvintelor „noapte” (nuit) și „a vătăma” (nuire), și în sfârșit spiridușul lutin. Memoria cailor mitologici, care sunt în general albi și apar ieșind din mare, este prezentă și în perioada medievală deși foarte estompată: așa este cazul în Laiul lui Tydorel, unde un cavaler misterios iese din regatul său maritim pe spinarea unui bidiviu alb.

Asocierea dintre cal și mare este foarte comună în regiunile celtice (în Franța, de exemplu, se găsește mai ales pe coastele Bretaniei și în Poitou, unde marea se numește „Marea Iapă” - Grand'jument), ceea ce sugerează că, cel puțin în Franța, originea sa este celtică. Caii acvatici (Kelpie, Aughisky, Bäckahäst…), adesea văzuți ca asemănători zânelor, sunt încă menționați în folclorul multor țări din Europa de Vest. Ei împărtășesc o mare afinitate cu elementul lichid, precum și o frumusețe irezistibilă. Unii sunt considerați foarte periculoși datorită obiceiului lor de a seduce oamenii pentru a fi călăriți, înecându-i sau chiar devorându-i apoi. Forma lor cea mai obișnuită este aceea a unui cal foarte frumos negru, alb sau gri bălțat, care pare pierdut și stă drept la marginea apei unde paște liniștit. În Bretania și conform lui Pierre Dubois, toți caii fabuloși „domnesc peste mare” și trei iepe, aspecte ale valurilor, au puterea de a regla mareele și de a potoli hula și valurile. O altă iapă conduce peștii. Această asociere simbolică continuă și în vremurile moderne, așa cum o dovedesc filme precum Crin-Blanc și Into the West.

Sacrificiul calului în apă

Jertfa calului în apă pare să fi fost practicată de multe popoare indo-europene. Ea face parte, în general, dintre riturile de fertilitate: perșii făceau acest tip de sacrificiu în cinstea zeiței Anahita, iar rușii înecau un cal furat în râul Oka, ca ofrandă sezonieră către „Moș”, spiritul apei. În Grecia Antică, sacrificiul era menit să câștige harurile lui Poseidon înaintea unei expediții maritime. Locuitorii din Argolida sacrificau astfel cai înhămați zeului, aruncându-i în vârtejul maritim Dine, potrivit lui Pausanias. În Iliada, troienii sacrificau cai râului Scamandru, văzut ca o divinitate.

Calul și ploaia

Calul ploii este văzut ca un demon al fertilității cu un rol pozitiv. În Africa mai ales, el ajută zeitățile. Acesta este cazul în rândul populației ewe, unde calul zeului ploii este văzut ca o stea căzătoare. Kwore, inițiați ai triburilot Bambara, cunosc un ritual pentru a chema ploaia, în care călăresc pe un cal de lemn simbolizând monturile înaripate ale spiritelor lor care luptă împotriva celor care vor să împiedice căderea apei regeneratoare din cer.

În religia nordică antică, valkiriile călăresc pe cai de nori, a căror coamă face ca roua să cadă în văi și grindina în păduri. În Austria Inferioară, apariția unui uriaș pe un cal alb prevestește sosirea ploii.

Aerul

Cai ai vântului

Legendă arabă relatată de emirul Abd al-Kádir ibn Muñyi Al-Din

Când Dumnezeu a vrut să creeze calul, a spus Vântului de Sud: „Vreau să scot o creatură din tine, condensează-te” - și vântul s-a condensat. Apoi a venit îngerul Gabriel; a luat o mână din acest material și l-a prezentat lui Dumnezeu, care l-a transformat într-un cal […] exclamând: te-am numit cal, te-am creat arab […] vei zbura fără aripi.

O concepție arhaică conferă vântului caracteristici hipomorfe, alianța dintre cal și vânt se naște adesea dintr-o calitate comună: viteza. Carl Jung vorbește despre rapiditatea vântului în sensul de intensitate, „adică tertium comparationis este încă simbolul libidoului. […] vântul un alergător sălbatic și pofticios de fete”. El adaugă că centaurii sunt și zei ai vântului.

Vânturile sunt simbolizate de patru cai în țările arabe, unde se mai spune că Allah a creat animalul din acest element. În India, zeul vântului, Vayu, călărește o antilopă „repede ca vântul”. În Grecia, Eol a fost văzut inițial ca un cal, iar Boreas a devenit un armăsar pentru a zămisli cu iepele lui Erichthonios cei doisprezece mânji ușori ca vântul care ilustrează imaginea epică și mitologică a vântului ce fecundează iepele.

O credință tibetană preluată de budism face din calul vântului o alegorie a sufletului uman. Mai multe antecedente pot fi urmărite în timp. A existat o confuzie îndelungată între klung rta („calul de râu”) și rlung rta („calul vântului”). „Calul de râu” ar putea fi conceptul original, iar deriva către „calul vântului” ar fi fost întărită de asocierea „calului ideal” (rta chogs) cu viteza și vântul.

Cai înaripați

Pegas într-un un desen de Mary Hamilton Frye, 1914.

Calul înaripat are, după cum indică și numele, o pereche de aripi, în general cu pene și inspirate din cele ale păsărilor, ceea ce îi permite să zboare prin aer. Primele sale reprezentări provin din secolul al XIX-lea î.Hr., de la proto-hitiți. E posibil ca acest mit să se fi răspândit ulterior printre Asirieni, pentru a ajunge apoi în Asia Mică și Grecia. El se regăsește în regiuni atât de variate cum sunt China, Italia, Africa și chiar America de Nord, după colonizarea sa de către europeni. Mitul combină simbolismul obișnuit al calului cu cel al păsării, lejeritatea și înălțarea. Calul înaripat este legat de înălțarea spirituală și de victoria asupra răului. Originea iconografiei și a tradițiilor care îl menționează este probabil extazul șamanului care urcă la cer pe o creatură înaripată, de obicei o pasăre. În toate practicile șamanice, omul care întreprinde o călătorie spirituală este asistat de un „animal care nu a uitat cum se dobândeau aripile”, altfel nu se poate înălța. Pegas, la fel ca și calul înaripat al băștinașilor bambara, este legat de noțiunile de imaginație, viteză și nemurire.

Referințe

[[Categorie:Simbolism]]