Allah

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Allah înseamnă Dumnezeu în limba arabă. Termenul desemnează noțiunea de Dumnezeu atât pentru arabii musulmani, cât și pentru arabii creștini. El este însă cunoscut mai ales prin religia Islamică, care este religia majoritară a arabilor, fiind un derivat din al-ilah (dumnezeul), care sugerează unicitatea lui. Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică deci unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este același cu Dumnezeul iudeo-creștin. Totuși, musulmanii resping teologia creștină privind doctrina Treimii care îl consideră pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu, văzând în aceasta o formă de politeism. Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Allah (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

Originea termenului Allah precede apariția islamului, acesta fiind un zeu al panteonului arab politeist[1], alături de consoartele lui feminine, anume Al-Lat, Al-Uza și Manat. Istoriografia islamică amintește de un manuscris pe pergament, al cărui autor este bunicul profetului Mahomed (anume Abd-al-Mutalib), care privește reglarea unei datorii, încheiată conform tradiției locului cu invocarea divinităților adorate pe post de martori, anume Alah și Al-Milkan.[2] Acest fapt se înscrie în tiparul semit clasic (de ex., Yahve a avut în mintea evreilor timp de sute de ani și el o consoartă, numită Așera (celebra Astarte biblică), până când într-un final a fost desăvârșită trecerea de la politeism la monoteism, trecând prin monolatrie, așa cum ne atestă arheologia; aceeași situație cu Baal, zeul canaaneean.), al unor zeități masculine asociate unora feminine. În lucrările sale de istoria religiei, Mircea Eliade[3], ca și alți istorici ai religiei, explică cum faptul că unele erau socotite zeități ale fertilității iar altele zeități creatoare, a provocat la un moment dat prin preferința spre cele din urmă, trecerea la monoteism. Astfel se explică de ce atunci când Mohamed a intrat în conflict cu elitele de la Meca, unchiul său Abu Lahab, care îi era ostil, a creat în 616 o uniune cu toate clanurile din Mecca împotriva tribului lui Mahomed, iar actul întocmit de uniunea aceasta clanică se încheia cu formula "In numele Tău, Oh, Alah!" Tradiția pioasă nu vede nimic anormal în faptul că kuraișiții, păgâni pe atunci, scriu "In numele lui Alah",[4] cum ea nu găsește anormal nici faptul că tatăl lui Mahomed avea prenumele "Servitorul lui Alah" (sau dacă vrem "sclavul lui Alah" – asta înseamnă Abdalah)[4]. Explicația acestui fapt este că arabii politeiști recunoșteau mai mulți zei, printre care și Alah (divinitatea masculină), care era, ca orice bărbat arab "șeful casei", adică șeful casei de piatră care era templul orașului. În această construcție neterminată (fără acoperiș) erau reunite toate puterile supranaturale în care arabii credeau pe atunci. Rocile, în general, erau considerate ca fiind lăcașuri ale zeilor. Asta e semnificația cuvântului "bayt ilah" în araba, sau "beth el" în ebraică. Ritualul pe locul acestor așezări de piatră sau pur și simplu pietre, era rotirea în jurul lor, însă existau și mișcări necirculare, cum era un dus-întors între două roci sacre, așa cum era cazul cu rocile Safa, în sud-est, și Marwa, în nord. Natura pietroasă a Arabiei explică acest cult al pietrelor, cum este și piatra neagră încastrată în colțul Kaabei, la sud-estul edificiului. Arabii credeau însa nu numai că pietrele, ci și arborii conțin sacrul; un tufiș de palmieri (nakhla) servea de exemplu ca rezidență "Doamnei", divinității feminine ("raba") venerată de locuitorii Meccăi, care mai era numită și Al-'Uza ("Prea-Puternica"); aceștia îi cereau protecție, așa cum stă bine unor comercianți experimentați, care credeau că a face alianțe cu puterile supranaturale era benefic pentru comerțul lor. Ce poate fi mai natural decât alianța stăpânilor și domnilor (rab) acestor spații sacre, creându-se astfel un cult? Acest fapt util apărea evident în lunile sacre de pelerinaj (primăvara și cele 3 luni de toamnă), perioade de siguranță și pace în cursul cărora puteau avea loc târgurile de schimburi de mărfuri. Pelerinajul la Mecca se făcea pentru a cere protecție celor 3 doamne și stapâne (Al-Lat, Al-Uza și Manat), însă exista aici și un domn (rab), care era stăpânul casei (bayt) de piatră, și care în contrast cu divinitățile feminine ce procurau abundență, era creator.[5] De aici explicația insistenței Coranului în respingerea "asociaționismului", adică recunoașterea în continuare a divinităților feminine alaturi de divinitatea masculină recuperată de noua religie. În această optică, islamul este o trecere de la un politeism ierarhic local, la monoteism pur, sub influența religiilor mai vechi, anume iudaismul și creștinismul.

Numele lui Allah în limba arabă

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Allah deoarece o astfel de imagine artistică ar duce, în optica tradițională musulmană, la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulți musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea bi- sau tri-dimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Allah prin numeroasele atribute divine menționate în Coran, adică prin cele 99 de nume ale sale.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "De fapt, Quraișiții vechilor timpuri trebuiau să fie idolatrii și politeiști. Alah – cunoscut în alte părți drept o divinitate păgână - ar fi deci zeul tutelar al sanctuarului, căruia lumea trebuia să i se închine, dar în mod obligatoriu în contextul păgân anterior mesajului profetului Islamului, care este, în principiu, monoteismul cel mai strict." - p. 70 în "Les Fondations de L'Islam - Entre Écriture et Histoire", Alfred-Louis De Prémare, Collection L'Univers Historique, Éditions Du Seuil 2002.
  2. ^ "Bibliograful de secol X Ibn al-Nadim spune că în biblioteca califului al-Mamun un manuscris pe pergament, scris de mâna lui Abd-al-Mutalib fiul lui Hașim, din Meca, menționând că un cutare fiul al unui cutare din tribul Himyar, la Sanaa, îi datora greutatea de 1000 de dirham de argint și că, atunci când i-a cerut înapoi, acesta i-a restituit datoria. Martori : Alah și al-Millan. Autorul nu ne spune totuși că a văzut sau citit el însuși documentul." - p. 71 în "Les Fondations de L'Islam - Entre Écriture et Histoire", Alfred-Louis De Prémare, Collection L'Univers Historique, Éditions Du Seuil 2002.
  3. ^ "Descoperirea agriculturii duce la o schimbare radicală nu numai a economiei omului primitiv ci, înainte de toate, a economiei sacrului. Intră în joc alte forțe religioase: sexualitatea, fecunditatea, mitologia femeii și a Pământului, etc. Experiența religioasă devine mai concretă, mai intim legată de Viață. Marile Zeițe-Mame și Zeii cei puternici sau duhurile fecundității sunt mult mai "dinamici" și mai accesibili decât Zeul creator. Dar, cum am vazut, în caz de nenorocire extremă, după ce s-a încercat zadarnic totul și cu deosebire atunci când nenorocirea vine din Cer - secetă, furtună, epidemii - oamenii se întorc spre Ființa supremă și îi adresează umil rugăciuni. Această atitudine nu se întâlnește doar la populațiile primitive: De fiecare dată când vechii evrei traversau o perioadă de pace și de prosperitate economică relativă, ei se îndepartau de Iahve și se apropiau de zeii Baal și Astarte ai vecinilor lor. Numai catastrofele istorice îi obligau să se întoarcă spre Iahve. "Iar atunci au strigat iarăși către Domnul și s-au tânguit: Am păcătuit, că am părăsit pe Domnul și am slujit Baalilor și Astartelor; izbăvește-ne acum din mâna vrăjmașilor nostri, și-ți vom sluji ție!" (I Samuel, 12, 10). Evreii se întorceau către Iahve atunci când asupra lor se abăteau catastrofele istorice și atunci când pericolul aneantizarii sub semnul Istoriei era iminent." - "Sacrul și profanul", Mircea Eliade, Ed. Humanitas 1992, p. 116 ("Experiența Religioasă a Vieții")
  4. ^ a b "" - p. 56-57 în "Mahomet", Anne-Marie Delcambre, Série "Religion et Spiritualité", "Temps et Visages", Desclée de Brouwer 1999.
  5. ^ "Meca era celebră în special pentru templul său, Kaaba, ai cărui patru pereți destul de scunzi nu sprijineau nici un acoperiș. Acest edificiu deschis era adesea stricat și chiar distrus de apa de ploaie care cobora la vale de pe coline. […] În Kaaba, acest imens cub de piatră neterminat își aveau sediul toate puterile supranaturale ale Arabiei. Rocile, în general, erau considerate sedii ale divinităților. Aceasta este semnificația termenului betyla, în ebraică "beth-El", în arabă "Bayt Ilah"" […] Natura pietroasă a terenului în Arabia deșertică poate explica acest cult al pietrelor ca și faptul că piatra neagră încastrată în colțul Kaaba situat în direcția sud-est era și ea obiect de profundă venerație. […] Pelerinajul la Kaaba se făcea în primul rând pentru a cere protecția celor trei Doamne ("rabba") : al-Lat, al-Uzza și Manat. Dar exista și un Domn ("rab"), stăpân al acestei case ("bayt") de piatră. Era el oare Habal, prezentat în mod curios de istoria islamică oficială drept un idol, o statuetă de corneol? Nu ne explicăm prezența lui și încă și mai puțin importanța acestuia. Nu se amintește despre el în Coran în timp ce numeroasele doamne ale Arabiei apar. Se numea el oare deja Al-ilah, Divinitatea? E dificil de reconsituit panteonul Arabiei centrale dinaintea impunerii islamului, grație eforturilor istoriei sfinte islamice din perioada califală care s-a ocupat să travestească vechiul cult pentru a-l face irecognoscibil, descurajând astfel orice apropiere cu noul cult musulman, evitând astfel celor care se converteau constatarea că islamul începuturilor se grefa pe un cult preislamic și asta încă într-un mod foarte direct.- p.24-26 în în "Mahomet", Anne-Marie Delcambre, Série "Religion et Spiritualité", "Temps et Visages", Desclée de Brouwer 1999.