Sari la conținut

Monarhia din Iulie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Monarhia din Iulie
Franța
Regatul Franței
Royaume de France
←  – →
DrapelStemă
DrapelStemă
Deviză națională
Ordre et liberté (Ordine și libertate)
Imn național
La Parisienne⁠(d)
Localizare
Localizare
Localizare
CapitalăParis
Limbălimba franceză
Religiecatolicism
Guvernare
Formă de guvernaremonarhie constituțională
regele francezilor 
 - 1830-1848Ludovic-Filip
Legislativparlament
 - Camera superioarăCamera Pairilor
 - Camera inferioarăCamera Deputaților
Istorie
Revoluția Franceză de la 1830iulie 1830
Revoluția franceză de la 1848februarie 1848
Economie
Monedăfranc francez
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Istoria Franței
Stema Rusiei
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria
Antichitatea
Galia
Evul Mediu Timpuriu
Francii
Evul Mediu
Merovingienii
Carolingienii
Capețienii
Renașterea
Dinastia Valois
Dinastia Burbon
Vechiul Regim
Epoca Modernă
Revoluția Franceză
Primul Imperiu
Restaurația
Monarhia din Iulie
A Doua Republică
Al Doilea Imperiu
A Treia Republică
Regimul de la Vichy
Epoca contemporană
A Patra Republică
A Cincea Republică
Portal Franța
 v • d • m 

Monarhia din Iulie este numele dat regimului politic al Regatului Franței între 1830 și 1848. Instaurată la 9 august 1830, după revoluția din 27, 28 și 29 iulie 1830, Monarhia din Iulie a urmat după perioada restaurației dinastiei Bourbonilor. A devenit rege Ludovic Filip I, din a patra casă de Orléans, o ramură a casei de Bourbon. El nu mai era „rege al Franței” de drept divin, ci „rege al Francezilor”, a cărui putere emana de la națiune, ceea ce era stabilit printr-un act constituțional. Monarhia din Iulie a fost mai liberală decât regimul Restaurației și a făcut pași către democrația reprezentativă prin sistemul electoral cenzitar. Regimul se caracteriza prin oscilații frecvente între orientările politice din parlament, iar politica lui Ludovic Filip era de echilibru între ele.

Regimul s-a confruntat cu multe probleme: crizele economice cauzau răscoale ale săracilor; adepții Bourbonilor, numiți „legitimiști” încercau să readucă dinastia acestora; adepți ai lui Napoleon I Bonaparte și ai urmașilor săi, numiți „bonapartiști” au avut două încercări de lovitură de stat nereușite; au fost mai multe insurecții republicane la Paris; s-au comis câteva tentative de asasinat împotriva regelui. Însă aceste evenimente nu au pus serios în pericol regimul.

În politica externă, Monarhia din Iulie se străduia să îmbine prestigiul epocii napoleoniene cu grija pentru echilibrul european. În schimb, în domeniul social nu a stăpânit schimbările produse de industrializare, și i-a pus capăt Revoluția de la 1848, urmată de instaurarea celei de-A Doua Republici.

Istoricul Monarhiei din Iulie

[modificare | modificare sursă]

Începuturi agitate

[modificare | modificare sursă]
Ludovic Filip I

La 3 august 1830, Ludovic Filip, care avea deocamdată titlul de duce de Orléans era deja desemnat ca locotenent general al regatului și a reunit parlamentul. A fost elaborată o nouă cartă constituțională în locul celei din 1814, pe care se bazase regimul Restaurației. La 7 august, noua cartă a fost adoptată cu o largă majoritate de către parlament. Aceasta nu mai era o concesie acordată de rege, ci un pact între el și națiune. Catolicismul nu mai era religie de stat, și ca drapel era restabilit tricolorul din timpul revoluției și al Primului Imperiu, în locul drapelului alb al Bourbonilor[1][2]. La 9 august, ducele de Orléans a depus jurământ pe carta constituțională și a fost proclamat rege cu numele Ludovic Filip I[3].

Încă de la început s-a manifestat ambiguitatea monarhiei. În timpul ei s-au confruntat: republicanii, care porniseră o revoluție victorioasă prin eliminarea monarhiei Bourbonilor, dar nu au reușit să preia puterea; legitimiștii; bonapartiștii, dezamăgiți că revoluția, la care participaseră, nu readusese imperiul lui Napoleon Bonaparte; în fine, adepții noii monarhii, care acaparaseră puterea. Și între aceștia din urmă au apărut curând divergențe. Aparțineau la două orientări politice opuse. Pentru una, numită „partidul rezistenței”, revoluția începută în 1789 și reluată în 1830 era terminată. Voia să se termine aici cu reformele democratice. Teoreticienii lui erau ducele Victor de Broglie⁠(d) și François Guizot, iar conducătorul lui era bancherul Casimir Perier⁠(d). Era sprijinit de marea burghezie interesată într-un progres rațional, în expansiune economică și în limitarea accesului la responsabilitățile politice în funcție de un anumit nivel de bogăție. Orientarea numită a „partidului mișcării” era reformistă. Dorea mai multă democrație în viața publică și păstrarea contactului cu mișcarea populară, pentru a contracara orice amenințare contrarevoluționară. Principalele ei figuri erau Odilon Barrot⁠(d), din tânăra generație, și liberali din generații mai vechi, ca bancherul Jacques Laffitte⁠(d) și marchizul de La Fayette. Aceștia aveau de partea lor mica burghezie și Garda Națională înființată în timpul Revoluției Franceze și reînființată în timpul revoluției din 1830, din Paris, din celelalte orașe mari și din estul țării. Presa era liberă și fiecare orientare politică avea ziarul sau ziarele sale[4].

Personalitatea lui Ludovic Filip era de asemenea ambiguă. Tatăl lui, Louis Philippe d'Orléans, fusese deputat în timpul Revoluției Franceze și a votat pentru condamnarea la moarte a lui Ludovic al XVI-lea. Regele Ludovic Filip fusese ofițer în timpul revoluției și luptase în primul război purtat de regimul revoluționar, dar dezertase împreună cu comandantul corpului său de armată, fără să se alăture aristocraților emigrați care acționau împotriva revoluției. Se refugiase sub nume fals în Elveția, unde trăise dând ore particulare de matematică. Ulterior călătorise în Suedia, apoi în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în final în Regatul Siciliei. În 1809 se căsătorise cu fiica regelui Neapolelui, iar în 1814 se întorsese în Franța cu prima restaurație, dar rămăsese distant față de Ludovic al XVIII-lea. Se ocupa cu refacerea averii familiei, el fiind cel mai mare proprietar funciar din Franța. Nutrea în același timp ambiții regale, apropiindu-se de opoziția liberală, câștigând simpatia burgheziei și așteptând cu răbdare ocazia favorabilă, care apăruse în sfârșit în timpul revoluției din 1830. Devenit rege, a continuat să se arate econom, modest și bonom, fiind văzut ca un rege burghez. Însă aceasta era o fațadă care ascundea un caracter autoritar și capacitatea de a manevra oamenii[5].

La 11 august 1830 a fost format primul guvern de sub domnia lui Ludovic Filip, deocamdată fără un șef și neomogen din punct de vedere politic. Jacques Charles Dupont de l'Eure⁠(d), ministrul de justiție, avea convingeri republicane. Guizot, ministrul de interne și de Broglie, cel al învățământului public și al cultelor fuseseră în timpul Restaurației monarhiști moderați opuși tendințelor absolutiste ale fostului rege Carol al X-lea. Horace Sébastiani, ministrul marinei, ofițer în timpul Revoluției Franceze, apoi general al lui Napoleon, și miniștrii fără portofoliu Laffitte și Perier fuseseră opozanți liberali în timpul Restaurației. Baronul Joseph-Dominique Louis⁠(d), ministru de finanțe deja în timpul Restaurației, era un tehnician cu renume al finanțelor, care liniștea lumea afacerilor[6].

Primele măsuri ale lui Ludovic Filip au fost destinate liniștirii marilor puteri europene privitor la intențiile sale pașnice. Astfel, el a dat de înțeles că regimul instalat datorită Revoluției din 1830 se deosebea de Revoluția Franceză prin lipsa intenției de a răspândi revoluția în Europa. A trimis monarhilor scrisori prin mareșali sau generali ai săi, reușind până în octombrie 1830 să-i convingă rând pe rând de aceasta și să se facă recunoscut de ei[7].

Guvernul Laffitte

[modificare | modificare sursă]
Jacques Laffitte⁠(d)

Instalarea noului regim nu a oprit agitația din timpul revoluției, pe fondul unei crize economice, manifestându-se prin proteste, greve și răscoale[8]. La 2 noiembrie 1830 a fost numit un nou guvern, pentru a pune capăt tulburărilor, de data aceasta cu un șef având titlul de „președinte al consiliului de miniștri”. Acesta era Laffitte, deși regele nu era de acord cu partidul mișcării, ci cu cel al rezistenței.

Guvernul nu putea împiedica agitația. La 21 decembrie au fost condamnați la închisoare pe viață principalii miniștri ai ultimului guvern al lui Carol al X-lea, ceea ce a provocat protestele violente ale revoluționarilor, care ceruseră condamnarea lor la moarte.

La sfârșitul lunii, revoluția a făcut un pas înapoi prin demisia lui La Fayette din funcția de comandant la Gărzii Naționale. Totuși, acțiunile revoluționarilor republicani nu au încetat. În februarie 1831, legitimiștii ultramonarhiști au organizat o slujbă religioasă în memoria fiului lui Carol al X-lea, Charles Ferdinand, Duce de Berry, moștenitorul tronului Bourbonilor, care fusese asasinat în timpul Restaurației. Ca reacție, o mulțime a vandalizat biserica unde s-a ținut slujba, fără ca Garda Națională să intervină pentru a împiedica aceasta. În zilele următoare a fost vandalizat și palatul arhiepiscopiei, și distruse crucile în majoritatea bisericilor din Paris și în multe orașe din provincie, mai ales crucile imense ridicate în timpul Restaurației pentru ispășirea crimelor din timpul Revoluției Franceze. Acest val violent de anticlericalism îl reproducea pe cel din 1793, fiind o reacție mai generală la rolul avut de biserica romano-catolică în politica ultramonarhistă din timpul lui Carol al X-lea.

În același timp, criza economică provoca creșterea prețului grânelor, scăderea salariilor și șomaj. Acestea duceau la greve, distrugeri de mașini în ateliere și jafuri în brutării, atât la Paris, cât și în provincie.

La acestea se adăugau manifestații pentru ca Franța să sprijine revoltele din Polonia împotriva stăpânirii Imperiului Rus, și din Italia, împotriva celei a Imperiului Austriac. Partidul mișcării, cu liderul său Laffitte era pentru intervenție, dar regele era împotrivă, nevoind să mai provoace război cu celelalte puteri europene, ca în timpul Revoluției Franceze și al Imperiului. În această situație de criză, în martie 1831, Ludovic Filip l-a demis pe Laffitte și l-a numit președinte al consiliului de miniștri pe Casimir Perier, șeful partidului rezistenței.

Guvernul Casimir Perier

[modificare | modificare sursă]
Casimir Perier⁠(d)

Guvernul lui Casimir Perier a luat măsuri drastice pentru restabilirea ordinii, după ce și-a asigurat sprijinul burgheziei prin legi favorabile ei. Consilierii locali ai comunelor[9] erau de-acum aleși de cei care puteau plăti censul datorită căruia aveau drept de vot, adică oamenii de vază, notabilitățile localităților, deși primarii erau în continuare numiți de rege, dar de-acum dintre consilierii aleși. Garda Națională a devenit accesibilă tuturor cetățenilor cu vârsta între 20 și 60 de ani, dacă erau plătitori de impozite și puteau să se echipeze pe cheltuiala lor. O nouă lege electorală a mărit numărul alegătorilor. Votul fusese cenzitar și în regimul anterior, dar în noul regim, censul era mai redus. Totuși, mărimea acestui cens îi excludea pe micii burghezi și pe meșteșugari. În iulie 1831 au avut loc alegeri legislative. Camera Deputaților era aleasă pentru cinci ani și avea drept de inițiativă legislativă, ca și regele. Membrii Camerei Pairilor, care era camera superioară a parlamentului, erau numiți de rege ca mai înainte, dar calitatea lor nu mai era ereditară. Această cameră devenea mai puțin independentă față de guvern, iar Camera Deputaților – mai importantă[10][11].

Perier a trecut la combaterea oponenților regimului. Legitimiștii nu prezentau un pericol prea mare, dar erau supravegheați de poliție. Republicanii erau mai periculoși. Militau pentru votul universal și școlarizarea unei părți mai mari a populației. Propaganda lor pătrundea din ce în mai mult în mediul muncitoresc, de aceea guvernul intenta multe procese presei republicane[12].

La 20 noiembrie 1831, la Lyon a izbucnit o insurecție, dar fără caracter politic. Au făcut grevă, apoi s-au răsculat țesătorii de mătase, din cauza sărăciei provocate de criza economică. Au pus stăpânire pe oraș pentru cinci zile, dar guvernul a trimis armata, care i-a dezarmat[12][13].

Revolta țesătorilor de mătase din Lyon

În politica externă, Franța s-a impus în Europa prin câteva măsuri. A favorizat obținerea independenței de către Belgia față de dominația olandeză. Louis, Duce de Nemours, al doilea fiu al lui Ludovic Filip a fost ales rege al Belgiei, dar a renunțat la tron, Franța câștigând astfel apropierea de Marea Britanie și rupând izolarea de până atunci. În Italia, în Statul Papal, Romagna, Parma și Modena s-au răsculat împotriva autorității papei. Austria a intervenit în martie 1831, ceea ce a provocat protestele lui Perier. În ianuarie 1832, austriecii au intervenit din nou și au ocupat Bologna. Ca răspuns, Franța a trimis o expediție maritimă pe Marea Adriatică și la 23 februarie a ocupat Ancona, promițând să o cedeze numai când Austria va renunța la Bologna. Prin aceasta voia să dea de înțeles că redevenea stăpână pe politica sa și că nu permitea intervențiile armate ale unui stat în altul[14][15].

Situația internă a Franței s-a agravat prin epidemia de holeră izbucnită în martie 1832, din cauza aglomerării în condiții mizerabile a săracilor în marile orașe, pe fondul crizei economice și a sărăcirii populației. La Paris mureau aproape o mie de oameni pe zi. Epidemia a făcut ravagii până în octombrie, provocând numai în capitală circa 18.000 de morți. Și membri ai guvernului s-au îmbolnăvit, precum și sora regelui. Dintre aceștia, Casimir Perier a căzut victimă epidemiei[14][13][16].

Tulburările nu au încetat. În aprilie 1832, Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry a debarcat în Franța. Era văduva ducelui de Berry și mama lui Henri, duce de Bordeaux, copilul moștenitor al tronului Bourbonilor în opinia legitimiștilor. A vrut să inițieze o insurecție legitimistă în vestul țării, dar nu a reușit să-i atragă de partea ei pe țăranii din regiune, deși aceștia luptaseră multă vreme pentru cauza Bourbonilor în timpul Revoluției Franceze[17]. O nouă acțiune republicană a fost mult mai periculoasă. În iunie 1832 a murit de holeră generalul Jean Maximilien Lamarque, un personaj important al epocii napoleoniene, apoi mare orator al opoziției liberale în timpul Restaurației, un simbol al patriotismului revoluționar. Funeraliile lui au ocazionat o insurecție republicană care a pus stăpânire pe estul Parisului în zilele de 5 și 6 iunie, dar a fost înecată în sânge de armată și de Garda Națională[18][19].

Guvernul Soult

[modificare | modificare sursă]
Mareșalul Soult

La 11 octombrie 1832, regele a format un nou guvern, condus de Soult, fost mareșal al lui Napoleon. Miniștrii cei mai importanți erau de Broglie, la afacerile externe, Adolphe Thiers, la afacerile interne și Guizot, la învățământul public, cele mai mari figuri ale orleanismului[20]. Acest guvern a fost mai stabil decât cele precedente. A durat până în iulie 1834, realizând consolidarea noului regim. La propunerea sa au fost votate legi importante, care serveau interesele burgheziei. O lege din 25 iunie 1833 a prevăzut, ca și pentru consiliile locale, desemnarea consiliilor departamentale prin alegeri și nu prin numiri. Astfel, la nivel local și departamental, puterea ajungea în mâna notabilităților locale. Altă lege adoptată a fost cea a exproprierilor pentru interesul public, pentru a favoriza extinderea rețelei rutiere și mai târziu construirea liniilor de cale ferată. Legea Guizot din 28 iunie 1833 a prevăzut datoria statului de a întreține cel puțin o școală elementară în fiecare localitate, deși învățământul elementar nu era obligatoriu și era gratuit numai pentru cei foarte săraci[21].

Republicanii nu renunțau la lupta pentru ideile lor. Erau bine organizați în asociații, cea mai importantă fiind Societatea Drepturilor Omului⁠(d). O parte din ei asocia lupta politică cu sprijinul pentru revendicările sociale ale muncitorilor și chiar cu contestarea dreptului la proprietate. Alții erau pentru o republică conservatoare, limitându-se la cererea votului universal și a impozitului progresiv, dar apărând proprietatea. Pentru a reduce influența republicanilor, au fost interzise printr-o lege nu numai, ca mai demult, asociațiile cu peste 20 de membri, ci și cele împărțite în secțiuni cu mai puțin de 20 de membri. La Paris au fost arestați vreo 150 de membri ai Societății Drepturilor Omului. La Lyon, legea afecta o societate de ajutor mutual a muncitorilor, ceea ce a provocat o manifestație de protest, apoi o insurecție, care a fost reprimată sângeros între 10 și 12 aprilie 1834. Insurecția a fost reluată la Paris, și ea înecată într-o baie de sânge în 13 și 14 aprilie. Pentru că au fost trase focuri de armă dintr-o casă, au fost masacrați toți locuitorii ei. Au fost intentate procese împotriva principalilor conducători ai republicanilor[22][23].

Sala de ședințe a Camerei Deputaților în timpul Monarhiei din Iulie

La 21 iunie 1834 au avut loc alegeri legislative, în urma cărora republicanii au dispărut practic din Camera Deputaților[24][25]. În aceasta aveau o largă majoritate adepții regimului, cu unele diferențe între câteva grupuri de deputați. Exista un grup de centru-dreapta condus de Guizot, unul de centru-stânga în frunte cu Thiers și un așa numit „al treilea partid” avându-l drept șef pe André Dupin⁠(d), care înclina balanța când spre unul, când spre celălalt din primele două grupuri. În opoziția de dreapta erau câțiva legitimiști, iar în cea de stânga așa-zis „dinastică”, deci adeptă a regelui, câțiva vechi membri ai partidului mișcării, cu Odilon Barrot drept figură centrală. La extrema stânga se găseau cei câțiva republicani intrați în Cameră, precum Étienne Garnier-Pagès⁠(d) și François Arago. Regele manevra între grupurile orleaniste, formând guvernele conform intereselor sale. Acestea se schimbau relativ frecvent, dar folosindu-i cam pe aceiași politicieni, între care erau mai mult conflicte personale și de interese decât diferențe de principii[26][27].

Agitația revoluționară era înăbușită. Doar unii s-au mai dedat la acțiuni violente, precum corsicanul Giuseppe Fieschi⁠(d), fost soldat al lui Napoleon, împreună cu doi complici. Au comis o tentativă de asasinat la 28 iulie 1835 împotriva regelui și a familiei sale, la o paradă. Aceștia au scăpat nevătămați, dar au fost alte 18 victime și mulți răniți. Aceasta a îndepărtat pentru multă vreme opinia publică de republicani[28][29]. A urmat adoptarea unor legi represive care au împiedicat și mai mult manifestările opoziției[30].

Pacea internă a mai fost tulburată întrucâtva la 30 octombrie 1836. Louis-Napoléon Bonaparte, viitorul împărat Napoleon al III-lea, un nepot al lui Napoleon I, pretendent la tronul imperial de când murise la Viena ducele de Reichstadt, fiul fostului împărat, a încercat să provoace o răscoală a garnizoanei din Strasbourg, pentru a efectua o lovitură de stat bonapartistă, dar a eșuat. Regele a vrut să-l menajeze și doar l-a expulzat din Franța[31][32].

Schimbări frecvente de guvern și criza politică din 1839

[modificare | modificare sursă]

După guvernul Soult, schimbările de guvern au fost relativ frecvente: la 18 martie 1835 a intrat în funcție guvernul de Broglie, la 22 februarie 1836 guvernul Thiers, la 6 septembrie 1836 guvernul contelui Mathieu Molé⁠(d), la 15 aprilie 1837 un guvern remaniat al lui Molé[33][34].

Până în 1839 a fost o perioadă favorabilă Franței, datorită unei conjuncturi economice bune. Pasiunile politice s-au liniștit datorită unei legi de amnistie din 8 mai 1837. O realizare de prestigiu a fost restaurarea palatului de la Versailles. Regele și-a îmbunătățit relațiile cu puterile europene, reușind prin intermedierea Regatului Prusiei, să-și căsătorească fiul cel mai mare, prințul Ferdinand-Filip, moștenitorul tronului, cu ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin. Ludovic Filip și-a câștigat o oarecare popularitate[35][32].

Pe plan extern, alte evenimente erau legate de cucerirea treptată a Algeriei, începută în 1830, la sfârșitul Restaurației. În martie 1833 a fost cucerit Oranul[36], iar în octombrie 1837 Constantina, dar luptele continuau cu trupele emirului Abd el-Kader[37].

În 1839, conflictele personale au dus la o criză politică. În Camera Deputaților s-a format o coaliție între Guizot, Thiers și Barrot, la care s-a asociat și dreapta legitimistă, împotriva guvernului prezidat de Molé. La 2 februarie, regele a dizolvat Camera și, la noile alegeri, coaliția a devenit majoritară. Molé a demisionat. În același timp, țara trecea printr-o nouă criză economică provocată de o recoltă slabă și o criză bancară pornită din SUA în 1837. Populația săracă era exasperată de creșterea prețului pâinii și de șomaj. Regele a întârziat formarea unui nou guvern și Societatea Anotimpurilor⁠(d), o organizație republicană secretă, a reușit la 12 mai să mobilizeze câteva sute de oameni din două cartiere ale Parisului pentru pornirea unei insurecții. Această încercare a fost repede înăbușită și regele a numit în aceeași seară un guvern condus din nou de Soult[38][39].

Noul guvern Thiers

[modificare | modificare sursă]
Adolphe Thiers

La 1 martie 1840, guvernul s-a schimbat din nou, în urma refuzului Camerei Deputaților de a acorda o dotație unuia din fiii regelui. Ca nou șef de guvern a fost numit Thiers. În acord cu sentimentele de mândrie națională ale francezilor, regimul oficializase cultul lui Napoleon. În acest sens, Thiers a început negocieri cu englezii pentru aducerea rămășițelor pământești ale fostului împărat de pe insula Sfânta Elena. Louis-Napoléon Bonaparte a crezut că dinastia imperială ar putea reveni la putere și a făcut o nouă tentativă de a se întoarce, debarcând la 6 august la Boulogne-sur-Mer cu un mic grup de adepți. Însă de fapt bonapartismul nu era popular și tentativa a eșuat. De data aceasta, Louis-Napoléon Bonaparte a fost condamnat la închisoare pe viață, dar va evada în 1846[40][41].

Între 17 august și 7 septembrie 1840, muncitorii din Paris au făcut grevă și au manifestat pentru revendicări economice, fără tentă politică. Manifestațiile s-au terminat cu ridicarea de baricade, dar mișcarea a fost înăbușită[42][43].

Altă problemă cu care s-a confruntat Thiers a fost campania politicienilor de stânga pentru o reformă electorală. În iulie 1840 au organizat așa-numite „banchete” în Paris și în multe alte orașe, în care cereau extinderea dreptului de vot pentru toți membrii Gărzii Naționale, deci reforma trebuia să favorizeze mica burghezie. Deputatul Arago cerea în parlament chiar introducerea votului universal. Thiers a respins aceste cereri[42][44][45].

Pe plan extern, Franța era tentată în 1840 să-l sprijine pe Muhammad Ali, pașă guvernator al Egiptului în numele Imperiului Otoman, dar subordonat numai formal puterii otomane, în revolta sa împotriva acesteia. Muhammad Ali a învins armata otomană și a ocupat Siria, iar Franța ar fi vrut ca sultanul să-i cedeze oficial pașei această parte a imperiului. Însă Marea Britanie era pentru integritatea Imperiului Otoman și avea de partea sa Rusia, Prusia și Austria. Aceste puteri s-au înțeles la 15 iulie 1840 în această chestiune fără știrea Franței și împotriva ei. În Franța s-a trezit din nou ideea din timpul Revoluției Franceze a insurecției universale a popoarelor și a misiunii francezilor de a o sprijini prin intervenție militară, dar regele era conștient că nu-și poate permite un război într-o Europă dominată de Marea Britanie și de amintirea negativă a ocupației franceze din timpul revoluției, apoi al imperiului napoleonian. În schimb Thiers, pentru a-i plăcea opiniei publice, se pronunța pentru intervenție, deși doar se prefăcea că o pregătește. În orice caz, regele l-a înlocuit la 29 octombrie cu deja îmbătrânitul Soult, guvernul căruia era însă dominat de Guizot, ministrul de externe[46].

Guvernul Soult-Guizot

[modificare | modificare sursă]
François Guizot

Guvernul Soult-Guizot a fost cel mai stabil și mai longeviv din perioada Monarhiei din Iulie, fiind omogen din punct de vedere politic. Reprezenta curentul cel mai conservator al orleanismului, în acord perfect cu regele. Aducerea rămășitelor pământești ale lui Napoleon în decembrie 1840 a satisfăcut sentimentele naționale ale populației. Conjunctura economică a devenit din nou favorabilă, reducând mișcările revendicative ale muncitorilor, iar posibilitățile noi de îmbogățire au distras atenția burgheziei de la viața politică. Un eveniment defavorabil liberalilor a fost moartea într-un accident, la 13 iulie 1842 a moștenitorului tronului, care neliniștise regimul cu concepțiile lui liberale și marea lui popularitate[47].

La 13 iulie 1841 s-a rezolvat și conflictul Franței cu celelalte puteri europene în chestiunea Orientului, prin convenția de la Londra⁠(d) numită „Convenția strâmtorilor” de către cele patru puteri anterior ostile Franței și aceasta. Convenția prevedea interzicerea trecerii oricăror nave de război prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, pierderea Siriei de către Muhammad Ali, dar și garantarea suveranității lui ereditare asupra Egiptului[48].

Franța a continuat cucerirea Algeriei prin luptele purtate împotriva lui Abd el-Kader, până când acesta s-a predat francezilor în decembrie 1847[49][50].

În Europa, poziția Franței s-a întărit în urma câtorva evenimente. În august 1843, Regina Victoria a Regatului Unit a vizitat Franța, rupând izolarea în care regii îl țineau pe Ludovic Filip[51]. În septembrie 1844, acesta a călătorit la rândul său în Anglia[52]. În octombrie1846, Antoine, Duce de Montpensier, unul din fiii regelui, s-a căsătorit cu o fiică a regelui Spaniei[49].

Totuși, regimul a început să dea semne de decădere. Stabilitatea guvernamentală s-a transformat treptat în imobilism. Inițiativele pe care le avea guvernul erau neutralizate sub presiunea grupurilor de interese contrare. Altă cauză a sclerozei regimului era refuzul de a aplica reforme politice, în primul rând o reformă electorală dorită de mulți cetățeni, inclusiv de opoziția dinastică. Într-adevăr, votul era cenzitar, iar censul prevăzut de legea electorală în vigoare era atât de ridicat, încât în 1847 existau numai 248.000 de alegători și 25.000 de eligibili la o populație de 35.500.000 de locuitori. Forța regimului se baza pe Garda Națională, în care numai o parte din membri aveau drept de vot, de aceea opoziția a cerut încă din 1839 ca măcar toți membrii să primească acest drept. În 1842, Guizot, având majoritatea în parlament, a refuzat această propunere. În 1847, opoziția a cerut reducerea censului de la 200 la 100 de franci și acordarea dreptului de vot fără cens și celor care aveau o diplomă, ceea ce ar fi mărit numărul alegătorilor cu 200.000 de cetățeni, dar nici această propunere nu a fost acceptată[53][54].

Nemulțumirile erau agravate de atitudinea regelui îmbătrânit, tot mai autoritar și tot mai reticent față de schimbări. O mare parte din opoziția dinastică s-a detașat din ce în ce mai mult de regim, mai ales după moartea în 1842 a prințului moștenitor. A provocat nemulțumire numirea lui Louis, Duce de Nemours, al doilea fiu al regelui, care era conservator, drept regent al noului moștenitor, Ludovic Filip, Conte de Paris, copilul de patru ani atunci al prințului moștenitor decedat. Dar cei detașați de regim erau mult mai mulți, elementele cele mai dinamice ale societății, populația orașelor mari, înainte de toate a Parisului. Majoritatea ziarelor și a deputaților de Paris erau ostili politicii conservatoare. În plus, ideologiile socialiste au început să răspândească printre studenți și chiar în clasele populare o contestare globală a societății burgheze[55][54].

Alegerile legislative din august 1846 au avut drept rezultat majoritatea cea mai confortabilă pentru guvern din toată perioada Monarhiei din Iulie. Aceasta a făcut ca guvernul să ignore și mai mult realitatea și să aibă o încredere în sine nejustificată. Rezultatul era legat de menținerea expansiunii economice în acel moment și a păcii, deși reapăruseră fricțiuni cu Marea Britanie. Guizot s-a apropiat de Klemens Wenzel von Metternich, cancelarul Austriei, practicând o politică externă contrară mișcărilor naționale din Europa, în special din Elveția. Regimul s-a apropiat de monarhiile autoritare într-un moment când influența lor era din ce în ce mai greu suportată în Europa[56].

Situația regimului a fost agravată de o nouă criză economică ce a pus capăt prosperității în toamna lui 1846. Criza a pornit de la recolte slabe deja în 1845, dar mai ales în 1846, ceea ce a dus la creșterea prețului pâinii, agravată de stocarea cu scop de speculație. Sărăcia s-a accentuat, în unele regiuni s-a produs foamete. Au apărut acte violente precum confiscarea de către mulțimi de săteni a unor transporturi de grâu, jafuri, intimidarea proprietarilor. Au avut loc răscoale, cea mai violentă la Buzançais, un târg din departamentul Indre. A fost ucis un burghez bogat, apoi mulțimea de săteni și de muncitori a instaurat timp de trei zile o ordine insurecțională cu taxarea prețurilor și rechiziții de alimente. Armata a înăbușit revolta și a arestat câteva zeci de răsculați. Majoritatea au fost condamnați la pedepse grele de închisoare, iar trei au fost executați în public, în piața centrală. Recolta din 1847 a fost mai bună, a îmbunătățit situația la țară, dar nu a pus capăt crizei industriale cauzate de reducerea consumului. S-au înmulțit falimentele, s-a extins șomajul. La aceasta s-a adăugat și o criză financiară manifestată prin scăderea valorii acțiunilor. Burghezia a fost cuprinsă de neîncredere în posibilitatea prosperității. Un semn evident al slăbirii regimului a fost atitudinea Gărzii Naționale, dezamăgită și ea de regim. Garda întârzia sau ezita să restabilească ordinea, și în unele locuri trebuia folosită armata pentru aceasta[57].

Două scandaluri din 1847 au reprezentat pentru opinia publică o discreditare morală și politică a regimului. În primăvară, Jean-Baptiste Teste⁠(d), membru al Camerei Pairilor după ce a fost ministru al lucrărilor publice, s-a dovedit a fi luat mită în 1842 ca să ușureze concesionarea unor mine, de la generalul Amédée Despans-Cubières⁠(d), erou de la Waterloo, fost ministru de război în 1840. Au fost condamnați amândoi. În luna august, ducele Charles de Choiseul-Praslin⁠(d), și el pair, descendent al unei familii ilustre, și-a ucis soția, fiica mareșalului Sebastiani, căci o iubea pe guvernanta copiilor lor, dar a fost nevoit să se despartă de ea. În opinia publică a provocat o mânie și mai mare faptul că ucigașul s-a otrăvit, scăpând astfel de judecată.[58].

Din cauza tuturor acestor neajunsuri ale regimului, cea mai mare parte a societății era deja împotriva guvernului. Agitația socială a revigorat opoziția, care a reluat revendicarea reformei electorale. Pentru aceasta, în vara lui 1847, membrii opoziției dinastice au organizat peste tot o nouă vastă campanie a banchetelor prin care, ocolind interzicerea adunărilor publice, au încercat prin apelul la opinia publică să-l convingă pe Guizot să lărgească dreptul de vot. Primul banchet a avut loc la Paris în cartierul Château Rouge⁠(d), la 9 iulie 1847, cu 1.200 de persoane, printre care 85 de deputați. Au urmat altele în provincie, multe conduse de opozanți renumiți. Participanții la banchete țineau toasturi cu conținut politic, de exemplu „pentru sfârșitul corupției” sau „pentru îmbunătățirea soartei claselor lucrătoare”. Totuși, în ciuda acestei mobilizări considerabile, care l-a determinat pe un conservator să propună în Camera Deputaților și lui Guizot să adopte reforme moderate, șeful guvernului nu a acceptat. Deocamdată această campanie a eșuat, din cauza divergențelor dintre opoziția dinastică și republicanii din Cameră, căci s-a văzut repede că aceștia din urmă și cei din afara parlamentului erau cei care jucau rolul preponderent în mișcare[59][60].

Revoluția de la 1848 și sfârșitul Monarhiei din Iulie

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Revoluția franceză de la 1848
Alphonse de Lamartine refuzând steagul roșu în fața primăriei Parisului, la 26 februarie 1848

În condițiile refuzului lui Guizot de a accepta reforme, opoziția a hotărât să organizeze un mare banchet la Paris, în februarie 1848, într-un cartier popular. Teama că acest banchet ar putea genera o insurecție i-a făcut pe șefii opoziției dinastice, precum Odilon Barrot, să dea înapoi, dar era prea târziu. Ca să limiteze riscul, banchetul urma să fie mutat în cartierul Champs-Élysées⁠(d) și amânat de pe duminică 20, pe marți 22 februarie, dar venirea oamenilor din popor în stradă era inevitabilă. Banchetul a fost interzis oficial, dar a rezultat o manifestație. La 23 februarie au fost ridicate baricade și menținerea lui Guizot în fruntea guvernului părea să fie un obstacol pentru liniștirea spiritelor[61]. În plus, Garda Națională, cu sarcina de a menține ordinea, nu-i era favorabilă lui Guizot. Acesta a demisionat în aceeași zi, dar totuși s-a petrecut o dramă. Seara, un grup de manifestanți au venit în fața clădirii Ministerului Afacerilor Externe ca să-și exprime bucuria pentru demisia lui Guizot, dar soldații dintr-un post de gardă au tras în ei și 16 manifestanți au fost uciși[62].

Membrii guvernului provizoriu din 1848

Regele Ludovic-Filip a făcut câteva încercări de a împiedica revolta. Într-o perioadă de două ore a numit la șefia guvernului doi dintre prim-miniștrii mai vechi, Molé și Thiers, ceea ce nu i-a satisfăcut pe manifestanți, apoi a făcut apel la Odilon Barrot, dar nici acesta nu a putut restabili situația. La 24 februarie, manifestanții deveniți insurgenți s-au îndreptat către palatul Tuileries, și regele deja bătrân a abdicat în favoarea nepotului său minor, Ludovic Filip, Conte de Paris, după care s-a refugiat în Anglia. În urma acestor evenimente, Camera Deputaților s-a dizolvat[63].

Liderii republicani au trecut în fruntea insurgenților. Noul rege fiind minor, trebuia să se instaureze o regență, la care s-a angajat ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin, mama lui. Având concepții liberale, aceasta a vrut să fie investită de deputați și s-a dus la Cameră, care era deja ocupată de insurgenți. Nehotărâții între monarhie și republică cei mai influenți, precum Alphonse de Lamartine, care ar fi putut face ca regimul să dăinuie, au înclinat până la urmă către revoluție, deci către republică, și au început să formeze un guvern provizoriu[64]. În paralel, la primăria Parisului aveau loc pregătiri asemănătoare, de aceea deputații s-au grăbit acolo. În final, acolo a fost organizat guvernul provizoriu, apoi a fost imediat proclamată republica[65][66].

Bilanțul Monarhiei din Iulie

[modificare | modificare sursă]

În perioada Monarhiei din Iulie, Franța și-a continuat dezvoltarea în sensul imprimat de Revoluția Franceză, cu toți pașii înapoi pe care i-au însemnat Primul Imperiu și Restaurația. Acestea au fost nevoite să integreze unele principii esențiale ale revoluției, și nici Restaurația nu a încercat să readucă monarhia absolută dinaintea revoluției.

În privința sistemului politic, existența unei constituții, introdusă prima oară în timpul revoluției, a continuat să stea la baza regimurilor politice postrevoluționare, care au evoluat treptat în sensul democrației reprezentative. În timpul Monarhiei din Iulie, la nivel național aceasta era încă foarte redusă, deși s-au făcut mici pași către lărgirea ei față de situația din timpul Restaurației. Censul electoral a fost scăzut de la 1000 la 500 de franci pentru eligibilitate și de la 300 la 200 de franci pentru dreptul de vot. Și vârsta pentru eligibilitate a fost redusă de la 40 la 30 de ani. Corpul electoral s-a dublat, dar nu era decât de cu ceva peste 200.000 de alegători. Guvernul era responsabil în fața Camerei Deputaților și în fața regelui. Acesta a guvernat cu oameni care dispuneau de încrederea majorității deputaților. Astfel au fost pregătite căile sistemului parlamentar, care va triumfa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Însă în timpul Monarhiei din Iulie, singurul pas major în sensul democrației politice a fost legiferarea desemnării consiliilor locale și departamentale prin alegeri în loc de numiri[67][68].

În domeniul socio-economic a continuat să scadă rolul nobilimii și să crească cel al burgheziei, dezvoltându-se capitalismul industrial și financiar, deși țara continua să fie în mare majoritate rurală. Mulți țărani erau mici proprietari de pământuri. Marii proprietari erau nobili, dar și burghezi au devenit mari proprietari, iar țăranii erau nevoiți, pentru a-și câștiga existența, să muncească și pe pământurile lor. În multe regiuni dominau practicile agricole tradiționale, dar se introduceau și inovații prin investiții de capital ale marilor proprietari[69].

Activitatea industrială a crescut de două ori mai repede în anii 1835-1845 decât cea agricolă, dar mai puțin pe baza revoluției tehnice, ca în Anglia, și mai mult pe cea a abundenței forței de muncă provenită din mediul rural. Cel mai mare dinamism îl prezenta filatura bumbacului, prin introducerea mecanizării. Metalurgia s-a dezvoltat în raport cu cererea de utilaj agricol mai performant și de cea de mașini cu aburi, deși construcția de căi ferate a demarat încet, în 1837. Aceasta a jucat un rol important în modernizarea industrială a Franței. La aceasta a contribuit și rolul important al statului în activitatea economică, în ciuda liberalismului economic oficial[70]. Statul investea masiv în lucrări publice, mai ales în căi ferate, indemnizând proprietarii de la care se expropriau terenurile și finanțând lucrările de construcție. Acestea erau concesionate unor companii private care asigurau instalarea șinelor și furnizau materialul rulant, având în sarcină și întreținerea acestora. Mulți pairi, deputați, înalți funcționari publici și generali erau implicați în afaceri, fiind membri ai consiliilor de administrație ale companiilor concesionare. Statul proteja economia și prin taxele vamale impuse importurilor[71].

Odată cu dezvoltarea capitalismului a crescut numărul muncitorilor industriali și în același timp antagonismul dintre păturile sărace din orașe și burghezie. Mecanizarea ridica productivitatea muncii, dar îi afecta pe mulți muncitori prin amenințarea șomajului, ceea ce provoca greve și distrugeri de mașini, mai ales în industria textilă. Republicanii, o opoziție practic înlăturată în 1834 din viața parlamentară, deveneau din ce în ce mai ostili Monarhiei din Iulie, un regim al burgheziei, și căutau să-i atragă de partea lor pe muncitori, în condițiile în care aceștia sufereau de sărăcie, promițând o republică atotputernică, capabilă să schimbe societatea bogătașilor[72]. Apariția ideilor socialiste promovate de adepții lui Henri de Saint-Simon și ai lui Charles Fourier era legată tot de aceste fenomene sociale, și o parte din republicani și le însușeau[73].

Dezvoltarea învățământului era dorită atât de orleaniști, cât și de republicani. A fost realizat un progres în acest domeniu datorită legii Guizot a învățământului primar public și privat din 1833. Aceasta împărțea învățământul primar în elementar și superior. În cel superior se predau și elemente de discipline științifice exacte, de istorie și de geografie. Legea reglementa de asemenea profesia de învățător și prevedea obligativitatea fiecărui departament de a întreține o așa-numită „școală normală primară” pentru a pregăti învățători. Fiecare comună era obligată să întrețină cel puțin o școală primară elementară publică și un învățător. Cultele religioase puteau avea școli, putând fi chiar subvenționate de localități, dar biserica romano-catolică nu mai monopoliza învățământul. Această lege a făcut posibilă o reducere considerabilă a analfabetismului[68][74][75].

Au fost adoptate și legi importante prin care: au fost extinse circumstanțele atenuante în cazurile penale; au fost organizate casele de economii; a fost făcută mai clementă legea falimentului; a fost organizată exproprierea pentru cauză de utilitate publică; a fost stabilit dreptul vânătorii; a fost reglementată proprietatea literară și chestiunea brevetelor de invenții[68].

Din timpul Monarhiei din Iulie datează câteva realizări monumentale asociate și în secolul al XXI-lea cu imaginea Parisului: Place de la Concorde, Biserica Madeleine, Arcul de Triumf din Place de l'Étoile. A fost de asemenea restaurat palatul Versailles în pericol de a se ruina, și transformat în primul muzeu de istorie din Franța[68].

În politica externă, Ludovic Filip a rezolvat problema relațiilor Franței cu Europa după războaiele din timpul Revoluției Franceze și al Primului Imperiu. Totodată, fiind începută cucerirea Algeriei, a continuat-o, pentru a-și cultiva imaginea de militar victorios într-o Franță sensibilă la gloria militară, deși Anglia nu vedea aceasta cu ochi buni. Nemulțumirea Angliei nu a făcut decât să ralieze o mare parte din opinia publică franceză la extinderea cuceririi. Astfel Franța a pornit pe calea colonizării moderne. Cel mai mare titlu de glorie a lui Ludovic Filip a fost că a ferit Franța de război în Europa și această pace a făcut posibilă acumularea bogățiilor de care va profita al Doilea Imperiu Francez[68][76].

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Tulard 1985, p. 368.
  2. ^ Furet 1988, p. 326.
  3. ^ Duby 2011, p. 756.
  4. ^ Duby 2011, p. 756-757.
  5. ^ Tulard 1985, p. 372-373.
  6. ^ Antonetti 1994, p. 614.
  7. ^ Antonetti 1994, p. 617-621.
  8. ^ Secțiune după Tulard 1985 (p. 371 și 375) și Furet 1988, p. 330-331.
  9. ^ Prin comune se înțeleg în Franța toate localitățile cu primărie, deci și orașele.
  10. ^ Tulard 1985, p. 376.
  11. ^ Duby 2011, p. 758-759.
  12. ^ a b Tulard 1985, p. 377.
  13. ^ a b Duby 2011, p. 760.
  14. ^ a b Tulard 1985, p. 378.
  15. ^ Antonetti 1994, p. 681.
  16. ^ Antonetti 2002, p. 688-689.
  17. ^ Tulard 1985, p. 378-379.
  18. ^ Tulard 1985, p. 379.
  19. ^ Furet 1988, p. 339.
  20. ^ Orleanismul este numele dat de istorici ideilor politice ale lui Ludovic Filip.
  21. ^ Tulard 1985, p. 380.
  22. ^ Tulard 1985, p. 380-381.
  23. ^ Antonetti 1994, p. 721-722.
  24. ^ Furet 1988, p. 322.
  25. ^ Antonetti 1994, p. 723-724.
  26. ^ Tulard 1985, p. 382-383.
  27. ^ Duby 2011, p. 764.
  28. ^ Tulard 1985, p. 381.
  29. ^ Antonetti 1994, p. 735.
  30. ^ Antonetti 1994, p. 745-746.
  31. ^ Tulard 1985, p. 384.
  32. ^ a b Furet 1988, p. 351.
  33. ^ Tulard 1985, p. 513.
  34. ^ Furet 1988, p. 322-323.
  35. ^ Tulard 1985, p. 383-384.
  36. ^ Furet 1988, p. 322.
  37. ^ Tulard 1985, p. 513.
  38. ^ Tulard 1985, p. 384-385.
  39. ^ Furet 1988, p. 352.
  40. ^ Tulard 1985, p. 385-386.
  41. ^ Duby 2011, p. 756.
  42. ^ a b Tulard 1985, p. 386.
  43. ^ Antonetti 1994, p. 813-814.
  44. ^ Furet 1988, p. 233.
  45. ^ Antonetti 1994, p. 812-813.
  46. ^ Furet 1988, p. 354.
  47. ^ Tulard 1985, p. 447.
  48. ^ Antonetti 1994, p. 824.
  49. ^ a b Tulard 1985, p. 451.
  50. ^ Antonetti 1994, p. 896.
  51. ^ Furet 1988, p. 233.
  52. ^ Tulard 1985, p. 514.
  53. ^ Tulard 1985, p. 452-454.
  54. ^ a b Duby 2011, p. 772-773.
  55. ^ Tulard 1985, p. 454.
  56. ^ Duby 2011, p. 773.
  57. ^ Furet 1988, p. 372-373.
  58. ^ Furet 1988, p. 372.
  59. ^ Jardin și Tudesq 1973, p. 246-247.
  60. ^ Tulard 1985, p. 458.
  61. ^ Jardin și Tudesq 1973, p. 247.
  62. ^ Démier 2000, p. 214.
  63. ^ Jardin și Tudesq 1973, p. 248.
  64. ^ Agulhon 1973, p. 31.
  65. ^ Démier 2000, p. 215.
  66. ^ Agulhon 1973, p. 33.
  67. ^ Furet 1988, p. 331.
  68. ^ a b c d e Antonetti 1994, p. 945.
  69. ^ Duby 2011, p. 765-766.
  70. ^ Duby 2011, p. 767.
  71. ^ Furet 1988, p. 360.
  72. ^ Furet 1988, p. 348-349.
  73. ^ Duby 2011, p. 758 și 767.
  74. ^ Furet 1988, p. 334-335.
  75. ^ fr Loi Guizot (Legea Guizot), dcalin.fr (accesat la 10 septembrie 2025).
  76. ^ Duby 2011, p. 762-763.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • fr Agulhon, Maurice, 1848 ou l'apprentissage de la République (1848-1852) (1848 sau ucenicia republicii), Paris, Seuil, col. Points. Histoire, seria Nouvelle histoire de la France contemporaine, nr. 108, 1973
  • fr Antonetti, Guy, Louis-Philippe (Ludovic Filip), Paris, Fayard, 1994, ISBN: 2213592225
  • fr Démier, Francis, La France du XIXe siècle, 1814-1914 (Franța secolului al XIX-lea, 1814-1914), Paris, Seuil, 2000, ISBN: 978-2-02-040647-5
  • fr Duby, Georges (coord.), Histoire de la France. Des origines à nos jours (Istoria Franței. De la origini până în zilele noastre), Paris, Larousse, 2011, ISBN: 978-2-03-586104-7
  • fr Furet, François, La Révolution de Turgot à Jules Ferry. 1770-1880 (Revoluția de la Turgot la Jules Ferry. 1770-1880), Paris, Hachette, col. Histoire de France, 1988, ISBN: 2-01-009462-X
  • fr Jardin, André și Tudesq, André-Jean, La France des notables. I. L'évolution générale, 1815-1848 (Franța notabilităților. I. Evoluția generală, 1815-1848), Paris, Seuil, 1973, ISBN: 2-02-000666-9
  • fr Tulard, Jean, Les révolutions de 1789 à 1851 (Revoluțiile de la 1789 la 1851), Paris, Fayard, col. Histoire de France, 1985

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Monarhia_din_Iulie&oldid=17174347