Republica (Platon)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
[[wiki]]
|
Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. |
Republica (Πολιτεία) este o lucrare (dialog socratic) scrisă de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr. Este o lucrare influentă de filozofie şi de teorie politică, probabil şi cea mai bună lucrare a lui.
Cuprins |
[modifică] Poziţie şi personaje
Scena dialogurilor este casa lui Cephalus în Piraeus, un oraş-port conectat de Atena de Zidurile Lungi. De Socrate se ştia că nu se aventura prea mult în afara Atenei de regulă. Întregul dialog este relatat de Socrate cu o zi după ce a avut loc cel mai probabil – posibil lui Timaeus, Hermocrates, Critias, şi un necunoscut, dar interpretarea este oarecum incertă.
Personaje minore
- Cephalus, un bătrân care apare doar în introducere, un fabricant de arme de meserie
- Thrasymachus, sofist
- Glaucon
- Adeimantus
- Polemarchus, fiul lui Cephalus
- Cleitophon, prieten cu Thrasymachus care întrerupe discuţia
- Charmantides, celălalt fiu al lui Cephalos
[modifică] Definiţia justiţiei
În prima carte, două definiţii date justiţiei sunt propuse, dar socotite drept necorespunzătoare: rambursarea datoriilor şi ajutorarea prietenilor în timp ce faci rău duşmanilor. Acestea sunt definiţii cu un sens comun pe care Socrate le expune, dar sunt inadecvate în situaţii excepţionale, şi astfel este nevoie de o definţie. Dar el nu le respinge complet pentru că fiecare exprimă o noţiune cu un sens comun justiţiei, şi pe care Socrate îl încorporeaza în discuţiile lui despre regimul drept de la cartea a II-a până la cartea a V-a.
La sfârşitul primei cărti, Socrate este de acord cu Polemarchus precum că justiţia ar include ajutarea prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate a expus o teză incorectă, acuzându-i personalitatea şi reputaţia în faţa oamenilor prezenţi, deoarece nici Socrate nu ar crede că făcând-i rău duşmanilor este nedrept. Thrasymachus înţelege prin justiţie ceea ”ce este mai bun este pentru cei puternici”, referindu-se la cei aflaţi la putere. Socrate găseşte această definiţie drept neclară şi începe în a-i pune întrebări lui Thrasymachus. În opinia lui Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiţiei în fiecare oraş, şi legile lor sunt drepte şi probabil ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl întreabă apoi dacă conducatorul ar face o greseală, adoptând o lege care îi micşorează binele, este încă un conducător cu privire la acea definiţie. Thrasymachus este de acord că un adevarat conducător ar face asemenea greseală. Acest acord îi permite lui Socrate să submineze definiţia strictă a lui Trasymachus, comparând conducătorii cu populaţia cu diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmaţia lui Socrate, că un artist este cineva care îşi face bine meseria, şi este cunoscător de o meserie anume, ce îi permite să - şi ducă la bun sfârşit meseria. Astfel, Thrasymachus este obligat să admită că un conducător ce adoptă o lege nu pentru binele lui, nu este un conducător în sine. Thrasymachus se dă bătut, şi nu mai vorbeşte de acum încolo. În orice caz, este departe a fi o definiţie a justiţiei care să ne satisfacă.
La începutul celei de a II-a cărţi, cei doi fraţi ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să definească dreptatea în om, şi chiar dacă definiţiile oferite în Cartea I sunt scurte şi simple, concepţia lor despre dreptate este prezentă în două discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui Gyges care a descorperit un inel ce i-a dat puterea să devină invizibil. Glaucon se foloseşte de legenda pentru a argumenta că nici un om nu ar fi drept dacă ar avea ocazia să facă vreo nedreptate dacă nu ar avea consecinţe. Cu puterea de a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o seduce pe regina, îl ucide pe rege şi astfel preia regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar face acelaşi lucru dacă ar avea puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept este de frica unei pedepse, sau a unei consecinţe. Legea este produsul unui compromis între indivizi. Glaucon se foloseşte de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate, să spună astfel că este mai bună o viată justă decât una injustă.
Discursul lui Glaucon îl ademeneşte pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon pledează pentru superioritatea vieţii nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai bun subiect de dezbătut. Raspunsul la cele două concepţii despre injustiţie si justiţie prezentate de Glaucon şi Ademantus, le crede incompetente, dar simte că ar fi ireverenţios să lase justiţia cu aşa dubii. Astfel, Republica îşi propune definirea justiţiei. După tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a II a îi conduce pe interlocutori întro discuţie despre justitţa din oraş, pe care Socrate sugerează să îi ajute să privească justiţia în om, dar pe o scară mai mare.
Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construieşte o serie de mituri, minciuni nobile, ca să facă să pară un oraş că este just, iar aceste condiţii moderează viaţa în comunităţi. Socrate defineşte justiţia ca « munca la care el este cel mai potrivit » şi « fiecare să îşi facă propiul negoţ, să nu fie sclavul societaţii » (altfel spus fiecare este liber să îşi aleagă ce vrea în viaţa) şi continuă spunând că justiţia susţine şi perfecţionează trei virtuţi: Temperament, Întelepciune şi Curaj. Socrate nu include justiţia ca o virtute în societate, sugerând că dreptatea nu există în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului « disciplinat ». Ca rezultat al acestei concepţii, automat separă oamenii în trei categorii: în soldaţi, producatori şi conducători. Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldaţii să le apere, iar producătorii să se supună autoritaţilor, atunci societatea este justă.
Societatea este provocată de Adeimantus care nu găseşte fericirea în ea, iar Glaucon nu găseşte onoarea si gloria. În ultimă instanţa, Socrate construieşte un oraş (societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii privaţi şi fără filosofie în caste. Totul este pus la comun.
La întrebarea, de ce este mai bine să fi drept decât nedrept pentru individ. Platon răspunde în Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să lase « violenţă » şi că tirania ar lăsa urme psihice şi mentale. Al doilea argument spune că numai Filosoful este în stare să judece ce fel de conducător este cel mai bun pentru că el poate vedea Forma Binelui; În al treilea argument este indicat faptul că, « plăcerile care sunt aprobate de iubitorul de înţelepciune sunt cele adevărate ». Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este singura plăcere. Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidenţă, este tendinţa omului spre corupţie din putere şi astfel drumul către timocraţie, oligarhie, democraţie şi tiranie : concluzionând că posturile de conducere ar fi trebuit să fie ale filosofilor. « Societatea bună » ar trebui să fie guvernată de regi filosofi; oameni dezinteresaţi care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societaţii.
Modelul societaţii care stă în spatele fiecărei societaţi istorice este ierarhia, dar clasele sociale au o permeabilitate marginală : fără sclavi, fără discriminări, între bărbaţi şi femei.
[modifică] Teoria universală
Alegoria peşterii este o încercare să justifice locul filosofului în societate ca rege. Platon îşi imaginează un grup de oameni care s-au instalat întro peşteră, înlanţuiţi de un perete în subteran astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor ardea constant un foc care lumina diferite statui care erau mutate de alţii, şi care cauzau umbre ce pâlpâiau în jurul peşterii. Când oamenii peşterii au văzut acele umbre au realizat cât de insignifianţi sunt pentru viaţa şi încep să atribuie acelor umbre diferite forme, de genul « câine » şi « pisică ». Umbrele i-au făcut pe oamenii peşterii să vadă realitatea. Alegoric, Platon motivează că omul liber este filosof care este singura persoană capabilă să desluşească Forma Binelui şi deci bunătatea absolută şi adevărul. La sfârşitul acestei alegorii, Platon afirmă că este datoria filosofului de a reintra în peşteră. Aceia care au văzut lumea ideală, au datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumina acelora din întuneric. Din vreme ce filosoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun, şi singurul care poate atinge ultimul grad din linia divizată, atunci el este singurul potrivit să conducă o societate dupa spusele lui Platon.
[modifică] Cele patru injustiţii şi regresia guvernului
Platon acordă o importanţă majoră Statului Ideal în cartea sa. Platon vorbeşte despre patru forme greşite de guvernări : timocraţia, oligarhia, domocraţia şi tirania (despotism).
TIMOCRAŢIA Socrate defineşte timocraţia ca o societate condusă de oameni care iubesc onoarea. El crede că această formă de guvernare rezultă din urmaşii părinţilor care au alte mentalităţi compoziţionale. Onoarea, baza acestei forme de guvernare strălucită duce la dorinţe de posesiuni şi bunăstare.
OLIGARHIA Aceste tentaţii creează o confuzie între statutul economic şi onoarea care este responsabilă pentru ieşirea din oligarhie. În Cartea a VIII a Socrate sugerează că avuţia nu o să ajute un pilot să-şi navigheze propria navă. Aceasta injustiţie împarte lumea în săraci şi bogaţi, ceea ce creeaza un mediu pentru criminali şi hoţi de ieşire. Cei bogati complotează împotriva celor săraci şi vice-versa.
DEMOCRAŢIA Atât timp cât împărţirea socioeconomică creşte aşa cresc şi presiunile între clasele sociale. De la conflictele ce provin din asemenea tensiuni democraţia înlocuieşte oligarhia, urmându-i. Săracii sunt înfrânţi de oligarhii neexperimentaţi şi în curând democraţia va aduce libertaţi şi libertate cetăţenilor.
TIRANIA Libertătile excesive date cetăţenilor dintro democraţie, duc la tiranie, cea mai violentă formă de guvernare. Aceste libertăţi împart oamenii între clase socioeconomice : dominantă, capitalistă şi muncitorească. Tensiunile dintre clasă dominantă şi capitalistă, forţează clasă muncitorească să caute protecţie în libertăţile democratice. Ei investesc toată puterea lor în demagogul lor democratic, care în schimb devine corupt din cauza puterii şi devine un tiran. Cu un anturaj mic, susţinători care îi asigură protecţie. Ironic, Statul Ideal schiţat de Socrate seamănă cu tirania.
[modifică] În viaţa cotidiană
Toate aceste viziuni din secolul XXI au ceva în comun : în ciuda înţelegerii aproape imposibilă a semnificaţiei Greciei antice de către cititorii moderni, valoare pedagogică a « Republicii » este mult mai mare decât valoarea practică. Este o muncă teoretică, nu un set de ghiduri pentru o guvernare reuşită. Elevii lui Platon o văd ca pe o temă de a furniza cunoaşterea de bază care este necesară pentru a caştiga o înţelegere corectă a spuselor lui Platon în « Republica ». Unicitatea carţii dezvăluie prin felul în care clarifică autenticitatea conexiunilor cauzelor politice şi efectele în viaţa reală, mai precis prin furnizarea unui bogat euristic context.
| Dialogurile lui Platon |
|---|
| Dialogurile de tinereţe: Apărarea lui Socrate | Eutyphron | Criton | Protagoras | Ion | Laches | Lysis | Charmides | Republica |
| Dialoguri de mijloc: Gorgias | Menon | Eutidem | Hippias Minor | Cratilos | Hippias Maior | Menexene |
| Dialogurile de maturitate: Banchetul | Phaidon | Phaidros | Republica |
| Dialogurile de bătrâneţe: Teaitetos | Parmenide | Sofistul | Timaios | Philebos | Critias | Legile |
