Oxid de beriliu
Aspect
| Oxid de beriliu | |
__ Be2+ __ O2- Structura oxidului de beriliu | |
| Nume IUPAC | Oxid de beriliu |
|---|---|
| Identificare | |
| Număr CAS | 1304-56-9 |
| PubChem CID | 14775 |
| Informații generale | |
| Formulă chimică | BeO |
| Aspect | cristale albe |
| Masă molară | 25,01 g/mol |
| Proprietăți | |
| Densitate | 3,01 g cm3 |
| Starea de agregare | solidă |
| Punct de topire | 2 507 °C |
| Punct de fierbere | 3 900 °C |
| Solubilitate | insolubil în apă |
| Structură cristalină | Sistem cristalin hexagonal[1] |
| Pericol | |
| Fraze R | R25, R26, R43, R49, R36/37/38, R48/23 |
| Fraze S | S45, S53 |
| NFPA 704 | |
| Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel. | |
| Modifică date / text | |
Oxidul de beriliu este un compus anorganic cu formula chimică BeO. Este o substanță cristalină albă cu proprietăți de izolator electric și prezintă o conductivitate termică mare. Punctul de topire ridicat face ca acest compus să poată fi folosit pe post de material refractar. [2] În natură, se găsește sub forma mineralului bromelit.
Referințe
[modificare | modificare sursă]- ↑ William Mickey Haynes, ed. (). CRC Handbook of Chemistry and Physics. CRC handbooks (în engleză) (ed. 95). Boca Raton: CRC Press. pp. 4–51. ISBN 1-4822-0868-7. OL 33494861M. Wikidata Q20887890.
- ↑ Raymond Aurelius Higgins (). Materials for Engineers and Technicians. Newnes. p. 301. ISBN 0-7506-6850-4.