Sari la conținut

Teocrație

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Teocrația este o formă de guvernământ în care Dumnezeu sau o zeitate este recunoscută ca și conducător civil suprem al statului[1], sau într-un sens mai larg, o formă de guvernământ în care statul este guvernat prin ghidare divină imediată sau prin oficiali care sunt priviți ca fiind ghidați divin.[2] Pentru credincioși, teocrația este o formă de guvernământ în care puterea divină guvernează un stat pământesc fie prin încarnare, fie, mai des, prin reprezentanți religioși instituționali (ex., o biserică), înlocuiește sau domină guvernarea civilă.[3] Guvernele teocratice dau legi teonomice.

Teocrația trebuie să fie deosebită de alte forme seculare de guvernământ, care au o religie statală sau sunt doar influențate de concepte religioase sau morale, și monarhiile ținute „prin bunăvoința lui Dumnezeu”.

O teocrație poate să fie monistă (unde ierarhia administrativă a guvernului este identică cu ierarhia administrativă a religiei) sau poate avea două „brațe”, dar cu ierarhia administrativă a statului subordonată celei religioase.

Tendințe teocratice au apărut în unele tradiții religioase (cum ar fi în: iudaism, islam, confucianism, hinduism și creștinism: catolicism, ortodoxie, protestantism și mormonism). Exemple istorice de teocrații sunt Imperiul bizantin (330-1453 după Hristos) și cel carolingian (800-888).

Istorie a conceptului[modificare | modificare sursă]

Cuvântul teocrație vine de la cuvântul grecesc θεοκρατία, care înseamnă „domnia lui Dumnezeu”. Acesta, la rândul lui, este derivat de la cuvintele grecești θεός (theos, dintr-o rădăcină indo-europeană care apare în concepte religioase) înseamnă „Dumnezeu” și κράτειν (kratein) înseamnă „a domni”. Deci, sensul cuvântului grec era „a domni prin Dumnezeu / dumnezei” sau prin încarnări umane ale zeilor.

Termenul a fost introdus de Josephus Flavius în primul secol al creștinismului, pentru a descrie guvernul caracteristic al evreilor. Josephus a argumentat că în timp ce grecii vechi recunoșteau trei tipuri de guvernământ: monarhie, aristocrație și anarhie, evreii erau unici, prin faptul că sistemul lor de guvernământ nu se încadra în aceste categorii. Josephus a înțeles teocrația ca o a patra formă de guvernământ, în care doar Dumnezeu și legea lui sunt suverani. Definiția lui Josephus a fost larg acceptată până în perioada iluminismului, când termenul a început să colecteze conotații mai universale și negative, în special în mâinile lui Hegel.

În cele mai comune folosiri ale termenului teocrație:

  • unii conducători civili din religia dominantă (ex., împăratul bizantin ca patron al bisericii oficiale);
  • guvernul pretinde să conducă din partea lui Dumnezeu sau a unei puteri mai mari, după cum e specificat de religia locală, și aprobarea divină a instituțiilor guvernului și a legilor laice.

Aceste caracteristici se aplică și unui regim cezaropapist. Totuși, Imperiul bizantin nu a fost teocratic, din moment ce patriarhul răspundea împăratului, nu vice-versa; în mod similar în Anglia Tudorilor, Coroana a forțat biserica locală să se separe de Roma, astfel încât puterea regală (și în special, mai târziu, cea parlamentară) să poate avea control asupra ierarhiei Bisericii Anglicane și să-i poată confisca proprietăți și venituri.

Modernitatea s-a lepădat, politic, de teocrație.[4] Regimurile teocratice contemporane sunt considerate totalitare.

State care au aspecte teocratice[modificare | modificare sursă]

Andorra[modificare | modificare sursă]

Andorra a fost o democrație parlamentară din 1993[5]. Înainte de acel an, Andorra a fost o co-principalitate cu doi șefi de stat: conducătorul Franței (un rege sau președinte) și episcopul catolic spaniol din Urgel.[5] Deși sistemul curent de guvernare permite votul democratic pentru reprezentanții parlamentari, episcopul de Urgel rămâne unul dintre conducătorii de stat titulari ai acestei țări.[5]

Republica Islamică a Iranului[modificare | modificare sursă]

Guvernul Iranului este descris ca o „republică teocratică".[6] Conducătorul de stat iranian sau Conducătorul Suprem este un cleric islamic, numit pe viață de către un consiliu ales.[6] Consiliul Protector (considerat parte a ramurii executive a guvernului) este responsabil cu determinarea compatibilității legislației civile cu legea și obiceiurile islamice și poate interzice candidaților să participe la alegeri.[6]

Regatul Arabiei Saudite[modificare | modificare sursă]

Arabia Saudită este o monarhie cu un sistem legal bazat pe legea Islamică (Șeriatul).[7] Legile seculare au fost stabilite pentru a guverna zone, dar și pentru a rezolva disputele comerciale, care nu sunt tratate de legea islamică tradițională.[7]

Orașul Vatican[modificare | modificare sursă]

După unificarea Italiei, orașul Vatican a devenit ultimul teritoriu supraviețuitor al fostelor State Papale.[8] În 1929, Vaticanul a fost recunoscut ca stat independent prin tratate cu guvernul italian.[8] Conducătorul statului este Papa ales de un Colegiu de Cardinali (ansamblu de clerici catolici seniori).[8] Papa este ales pe viață și dreptul de vot este limitat doar cardinalilor sub 80 de ani.[8] Un secretar de stat, direct responsabil pentru relațiile internaționale, este numit de Papă.[8] Sistemul legal al Vaticanului este înrădăcinat în dreptul canonic catolic.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Catholic Encylopedia "O formă de guvernământ civilă în care Dumnezeu însuși este recunoscut ca și conducător."
  2. ^ Theocracy|dictionary - Definition and More from the Free Merriam-Webster Dictionary
  3. ^ CATHOLIC ENCYCLOPEDIA: Theocracy
  4. ^ Brague, Rémi (). „The Modern Age: Destruction of the Idea of Divine Law”. The Law of God: The Philosophical History of an Idea. University of Chicago Press. pp. 231–. ISBN 978-0-226-07078-0. 
  5. ^ a b c „CIA World Factbook - Andorra”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ a b c „CIA World Factbook - Iran”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ a b „CIA World Factbook - Saudi Arabia”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ a b c d e „CIA World Factbook - Holy See”. Arhivat din original la . Accesat în . 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

  • Teocratia, 19 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro