Latina vulgară

Latina vulgară sermo vulgaris, latina vulgara
Regiuni	Europa de Sud și de vest
Perioadă de existență	sec. II–VIII
Sistem de scriere	latin
Tipologie lingvistică	SOV
Clasificare
limbi indo-europene italice latină latina vulgară latina vulgară
Statut oficial și codificare
ISO 639-1	la
ISO 639-2	lat
SIL	lat
Puteți vizita Wikipedia [[: :|în latina vulgară]].
Această pagină poate conține caractere Unicode

Latina vulgară, văzută în aceste graffiti politice, la Pompeii, vorbită de poporul Imperiului Roman, era diferită de latina clasică cunoscută din literatura latină.

Latina vulgară (latină latina vulgara, sermo vulgaris), uneori numită și Latina Vorbită, a fost o limbă italică folosită în Europa, în teritorii ale țărilor actuale: Franța, Belgia, Italia, Spania, România, Portugalia, Croația și altele. Se deosebește de latina clasică folosită de elitele romane, în cazuri de gramatică, vocabular și pronunțare. Ulterior, a dat începutul pentru cele zece limbi romanice moderne: portugheza, spaniola, catalana, provensala, franceza, sarda, italiana, retoromana, dalmata și româna.

Istoric

Limba latină originală scrisă (ceea ce este numită astăzi latina clasică) a fost adaptată din limbajul vorbit actual al latinilor, cu unele modificări minore, cu mult înainte de apariția Imperiului Roman. Latina vulgară vorbită în Balcani, în nordul Greciei, a fost puternic influențată de limbile grecești și slave a devenit radical diferită de latina clasică. Ca și în multe limbi, în timp, limbajul vulgar vorbit, diferă de limbajul scris, iar limba scrisă rămâne oarecum statică. În timpul perioadei clasice, limbajul latin (Vulgar) a rămas în mare parte comun în tot imperiul, în ciuda unor diferențe dialectice minore.

Prăbușirea Imperiului Roman de Vest a început rapid să schimbe acest lucru.

Fonetică

Articol principal: Fonetica limbii latine vulgare.

Schimbări în pronunțare a vocalelor între latina clasică și vulgară arată acest tabel:

Literă		Pronunțare
		Clasică	Vulgară
Ă ă	a scurt	[a]	[a]
Ā ā	a lung	[a:]	[a]
Ĕ ĕ	e scurt	[e]	[ɛ]
Ē ē	e lung	[e:]	[e]
Ĭ ĭ	i scurt	[i]	[e]
Ī ī	i lung	[i:]	[e]
Ŏ ŏ	o scurt	[o]	[ɔ]
Ō ō	o lung	[o:]	[o]
Ŭ ŭ	v scurt	[u]	[o]
Ū ū	v lung	[u:]	[u]
Y y	y scurt	[y]	[i]
Ȳ ȳ	y lung	[y:]	[i]
AE ae	ae	[ai]	[ɛ]
OE oe	oe	[oi]	[e]
AU au	au	[au]	[au]

Bibliografie

• Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Introducere în filologia romanică, Versiune românească îngrijită și coordonată de Alexandru Niculescu; Traducere: Anca Giurescu, Mihaela Cârstea-Romașcanu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977. Îndeosebi capitolul IV, Nucleul central: Latina (pp.161-209.)
• Carlo Tagliavini, Le Origini delle lingue neolatine, ediția a VI-a, Casa Editrice prof. Riccardo Pàtron, Bologna, 1972

Legături externe

• en Conjugatorul verbelor

Vezi și

• Limbi romanice
• Limba latină
• Latina ecleziastică
• Latina medievală