Iordache Cantacuzino (Canta)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Caimacam Iordache Cantacuzino (Canta)
Mare Logofăt
Date personale
Născut 1740
Decedat 17 mai 1826
pe drumul Ițcanilor” (Suceava)
Căsătorit cu • Ana Ventura
Copii AlexandruMihalacheElenaCaterinaConstantinMariaGrigoreRuxandra
Religie ortodoxă
Apartenență nobiliară
Caimacam al Moldovei
Domnie 19 septembrie - 28 octombrie 1802
Predecesor Alexandru Șuțu
Succesor Alexandru Moruzi

Iordache Cantacuzino (Canta) (n. 1740 - d. 1826)[1]:pp 371-372 a fost Mare Logofăt în divanul Moldovei, care a îndeplinit funcția de caimacam al Moldovei în perioada 19 septembrie - 28 octombrie 1802, între sfârșitul domniei lui Alexandru Șuțu și domnia a lui Alexandru Moruzi.[2]:p. 98

Familie[modificare | modificare sursă]

Conacul de la Cepleniţa

A fost fiul Marelui Logofăt Constantin Cantacuzino și al soției sale Maria, născută Vlasto. S-a căsătorit cu Ana Ventura, cu care a avut împreună opt copii (patru băieți și patru fete):[3]

  • Mihalache (1791-1857), căsătorit cu Eufrosina Greceanu și Maria Ghica
  • Elena (1796-1868), căsătorită cu Constantin Sturdza (Mare Logofăt)
  • Caterina (1776-1850), căsătorită cu Grigore Ghica-Budești (Mare Postelnic)
  • Constantin (1778-1843), – Mare Vornic - căsătorit cu Pucheria Rosetti
  • Maria (1781-?), căsătorită cu Enache Vârnav (Mare Ban)
  • Dimitrie (1778-1843), – Mare Logofăt - căsătorit cu Profira Beldiman
  • Grigore (1779-1808), – căsătorit cu Elena Brâncoveanu
  • Ruxandra (1796-1840), căsătorită cu Gheorghe Ghica-Trifești (Mare Hatman)[1]

Reședința familiei a fost la Conacul de la Ceplenița. Moșiile Ceplenița și Buhalnița au fost achiziționate de tatăl său, pe atunci paharnicul Constantin Cantacuzino la 1758. Iordache Cantacuzino a moștenit conacul în 1793 și la stăpânit până în 1816, când l-a donat fiului său Mihalache Cantacuzino.[4]

Iordache Cantacuzino (Canta) este cel căruia i-a aparținut actuala Casă a Universitarilor din Iași.[5]

Dregătorii[modificare | modificare sursă]

Prima mențiune documentară este într-o jalbă din din 22 mai 1767 adresată domnitorului Grigore Calimachi, în care nu este menționat ca ocupând vreo dregătorie.[6]:p. 174 Între 1774 și 1808 documentele vremii îl menționează ca ocupând o serie de dregătorii importante: Mare Comis - 1774,[7]:p. 214 stolnic - 1776-1780,[7]:p. 598 Mare Ban - 1780,[7]:p. 616 Mare Vistier - 1792, Mare Logofăt - 1797-1808.[6]:p. 200

A fost „ctitor și epitrop al bisericii” din mahalaua Tălpălarilor din Iași.[7]:pp 651-652

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Familia Cantacuzino, accesat la 24 septembrie 2014
  2. ^ Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001
  3. ^ Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronicã a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor, traducere de Maria Șerbãnescu și Sabina Drãgoi, Editura Albatros, București, 1996, ISBN 973-24-0379-9, planșa VII
  4. ^ Sorin Iftimi, Ansamblul conacului Cantacuzino–Pașcanu, accesat la 24 septembrie 2014
  5. ^ Casa logofătului Nicolae Canta, accesat la 24 septembrie 2014
  6. ^ a b Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VI, Cernăuți, 1942
  7. ^ a b c d Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. VII, Editura Dosoftei, Iași, 1999, ISBN: 9738108403

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002
  • Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion; Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001

Vezi și[modificare | modificare sursă]