Iordache Cantacuzino (Canta)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Caimacam Iordache Cantacuzino (Canta)
Mare Logofăt
Date personale
Născut1740
Decedat17 mai 1826
pe drumul Ițcanilor” (Suceava)
Căsătorit cu• Ana Ventura
CopiiAlexandruMihalacheElenaCaterinaConstantinMariaGrigoreRuxandra
Religieortodoxă
Apartenență nobiliară
Caimacam al Moldovei
Domnie19 septembrie - 28 octombrie 1802
PredecesorAlexandru Șuțu
SuccesorAlexandru Moruzi

Iordache Cantacuzino (Canta) (n. 1740 - d. 1826)[1]:pp 371-372 a fost Mare Logofăt în divanul Moldovei, care a îndeplinit funcția de caimacam al Moldovei în perioada 19 septembrie - 28 octombrie 1802, între sfârșitul domniei lui Alexandru Șuțu și domnia a lui Alexandru Moruzi.[2]:p. 98

Familie[modificare | modificare sursă]

Conacul de la Cepleniţa

A fost fiul Marelui Logofăt Constantin Cantacuzino și al soției sale Maria, născută Vlasto. S-a căsătorit cu Ana Ventura, cu care a avut împreună opt copii (patru băieți și patru fete):[3]

  • Mihalache (1791-1857), căsătorit cu Eufrosina Greceanu și Maria Ghica
  • Elena (1796-1868), căsătorită cu Constantin Sturdza (Mare Logofăt)
  • Caterina (1776-1850), căsătorită cu Grigore Ghica-Budești (Mare Postelnic)
  • Constantin (1778-1843), – Mare Vornic - căsătorit cu Pucheria Rosetti
  • Maria (1781-?), căsătorită cu Enache Vârnav (Mare Ban)
  • Dimitrie (1778-1843), – Mare Logofăt - căsătorit cu Profira Beldiman
  • Grigore (1779-1808), – căsătorit cu Elena Brâncoveanu
  • Ruxandra (1796-1840), căsătorită cu Gheorghe Ghica-Trifești (Mare Hatman)[1]

Reședința familiei a fost la Conacul de la Ceplenița. Moșiile Ceplenița și Buhalnița au fost achiziționate de tatăl său, pe atunci paharnicul Constantin Cantacuzino la 1758. Iordache Cantacuzino a moștenit conacul în 1793 și la stăpânit până în 1816, când l-a donat fiului său Mihalache Cantacuzino.[4]

Iordache Cantacuzino (Canta) este cel căruia i-a aparținut actuala Casă a Universitarilor din Iași.[5]

Dregătorii[modificare | modificare sursă]

Prima mențiune documentară este într-o jalbă din din 22 mai 1767 adresată domnitorului Grigore Calimachi, în care nu este menționat ca ocupând vreo dregătorie.[6]:p. 174 Între 1774 și 1808 documentele vremii îl menționează ca ocupând o serie de dregătorii importante: Mare Comis - 1774,[7]:p. 214 stolnic - 1776-1780,[7]:p. 598 Mare Ban - 1780,[7]:p. 616 Mare Vistier - 1792, Mare Logofăt - 1797-1808.[6]:p. 200

A fost „ctitor și epitrop al bisericii” din mahalaua Tălpălarilor din Iași.[7]:pp 651-652

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Familia Cantacuzino, accesat la 24 septembrie 2014
  2. ^ Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001
  3. ^ Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronicã a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor, traducere de Maria Șerbãnescu și Sabina Drãgoi, Editura Albatros, București, 1996, ISBN 973-24-0379-9, planșa VII
  4. ^ Sorin Iftimi, Ansamblul conacului Cantacuzino–Pașcanu, accesat la 24 septembrie 2014
  5. ^ Casa logofătului Nicolae Canta, accesat la 24 septembrie 2014
  6. ^ a b Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VI, Cernăuți, 1942
  7. ^ a b c d Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. VII, Editura Dosoftei, Iași, 1999, ISBN: 9738108403

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002
  • Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion; Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001

Vezi și[modificare | modificare sursă]