Folclor literar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Folclorul literar)
Salt la: Navigare, căutare

Interpretarea și valorificarea faptelor de cultură populară au fost determinate de interesul unor cărturari (din epoca luminilor îndeosebi) pentru popor, conjugat cu descoperirea culturilor primitive (în perioada marilor descoperiri geografice) atât de diferite de cele europene. Aceste preocupări s-au diversificat în romantism și au căpătat, ulterior, un rol important în gândirea contemporană, când s-au creat forme instituționalizate (muzee, publicații, societăți).

În revista Atheneum din 22 august 1846, arheologul englez William J. Thomas propunea folosirea termenului folclor (din engl. folk = popor, lore = înțelepciune) pentru a denumi cultura populară, în timp ce cuvântul căpătând noi semnificații, mai ales în ceea ce privește fenomenele subsumate. De aici și atitudinile care devin complementare - de entuziasm față de faptele folclorice (în special în romantism) și de atitudine științifică explicativă, ulterior.

Precursor al ambelor direcții este socotit Giambattista Vico, acela care, încă din 1725 vorbea, în Scienza nuova, de poeticitatea limbii popoarelor „sălbatice“, găsind originea metaforei în mentalitatea și în modul de gândire animist al unei faze „poetice“ în dezvoltarea spiritului omenesc.

Clasicul Michel de Montaigne prefera „naivitatea și grația“ poeziei populare artificialității creației de salon caracteristice epocii sale.

Cel care a dat un imbold considerabil interesului pentru folclor a fost Johan Gottfried Herder, care a publicat colecțiile Volkslieder și Stimmen der Völker in Liedern (1778 - 1779); valoarea intrinsecă a poeziei populare este reprezentată, pentru acesta, iar apoi și pentru romantici, de valoarea ei etno-istorică și artistică.

Folclorul, „arhiva vie a popoarelor“, devine astfel un document prin care se reconstituie trecutul istoric național și se pune baza culturii naționale moderne.

La noi, interesul pentru faptele de cultură populară, de literatură, se manifestă „de timpuriu“, încă din perioada cronicarilor, care le acordă un interes deosebit (Neculce își prefațează Letopisețul cu cele 42 de legende, în Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir găsim prezentate obiceiuri, credințe, superstiții). Rolul major a revenit, însă, pașoptiștilor, care văd în poezia populară o adevărată oglindă a sufletului popular. Dacă lui Alecsandri îi datorăm cea dintâi culegere de poezie populară (Poezii populare. Balade (cântice bătrânești) adunate și îndreptate, 1852), lui Heliade Rădulescu, prelucrarea unui mit (Zburătorul), și intrarea literaturii populare ca izvor de inspirație în sfera de interes a creatorilor (Pann, Asachi, Bălcescu etc.), lui Alecu Russo îi datorăm sistematizarea, într-o viziune teoretică mai profundă, a ideilor privitoare la creația literară populară ca document istoric și spiritual, cu valoare artistică de excepție și drept nesecat izvor de inspirație pentru creația cultă.

În istoria spiritualității un rol deosebit îl joacă mitul - sursă a tuturor faptelor ce țin de gândirea populară, filosofie, literatură.

În accepția actuală (considerată de Mircea Eliade) mitul nu mai este considerat o „fabulă“, o „ficțiune“, ci, ca și în lumea străvecje, arhaică, „desemnează o «istorie adevărată» și prețioasă, fiindcă este sacră, exemplară și semnificativă sau o tradiție sacră, relevație primordială, model exemplar“.

Dacă în Grecia lui Homer mhytos-ul avea o valoare religioasă și metafizică, opunându-se logos-ului și lui historica, de la Xenofoc încoace a început să desemneze tot „ce nu poate exista cu adevărat“.

Aceasta este însă o interpretare simplistă, fiindcă mitul este viu, înfățișând „modele pentru comportarea omenească și prin însăși aceasta conferă existenței semnificație și valoare“.

Încercând să definească mitul, Eliade arată că acesta „povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povestește cum a fost produs ceva, cum a început «să fie». Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat «realmente», despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin“.

Referindu-se la realități, mitul este o istorie sacră, adică una „adevărată“.

Personajele miturilor „sunt ființe supranaturale“. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au făcut în timpul prestigios al începuturilor. Rezultă că miturile „relevează activitatea lor creatoare și dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul «supranatural») operelor lor“.

Funcția esențială a miturilor este „de a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative, atât alimentația sau căsătoria, cât și munca, educația, arta sau înțelepciunea“.

Popoarele primitive deosebesc istorii adevărate (miturile), sacre, adresate doar celor care parcurg o traiectorie inițiatică și vizează probleme esențiale (cosmogonia, originea morții), având drept protagoniști ființe divine, supranaturale, cerești sau astrale, de istoriile fale (fabule, basme) care relatează aventurile eroului național (salvatorul poporului, eliberatorul, aducătorul de bine) sau explică anumite caracteristici ale animalelor. Ele descriu nu numai originea lumii, a plantelor, a omului, ci și toate evenimentele primordiale care au modificat condiția umană. Mitul îl învață pe om „istoriile“ primordiale care l-au construit din punct de vedere existențial și tot ce se referă la existență și la propriul mod de a exista.

Așa cum arată astăzi, omul este constituit de evenimentele mitice, petrecute în illo tempore. De aici rezultă că ceea ce s-a petrecut ab origine se poate repeta prin forța riturilor, iar cunoașterea a ceea ce s-a petrecut odinioară înseamnă a afla originea lucrurilor.

Miturile se comunică neofiților în timpul inițierii lor, ele fiind celebrate (reactualizate prin ritualuri ceremoniale. „Istoria“ relatată de mit este o cunoaștere de ordin ezoteric nu numai pentru că este secretă, transmițându-se în cursul unei inițieri, ci și fiindcă este înspțită de o putere magică religioasă (a cunoaște originea unui obicei etc. înseamnă a dobândi asupra acestuia o putere magică, mulțumită căreia îl putem domina).

S-ar putea spune că «trăind» miturile ieșim din timpul profan, cronologic, și pătrundem într-un timp calitativ diferit, un timp sacru, deopotrivă primordial și recuperabil la infinit.

„Religiozitatea“ acestei experiențe de retrăire a miturilor este justificată prin aceea că ea se deosebește de experiența obișnuită a experienței cotidiene.

Reactualizând evenimentele fabuloase, exaltante, semnificative, pătrundem într-o altă lume, „transfigurată, aurorală“ în care sunt prezente ființe supranaturale.

Iată ce afirma B. Malinovski în legătură cu miturile:

„Considerat din punct de vedere a ceea ce este viu într-însul, mitul nu reprezintă o explicație menită să satisfacă o curiozitate științifică, ci o povestire care face din nou să trăiască o realitate originală și care corespunde unei profunde nevoi religioase, unor năzuinție morale, unor constrângeri și unor imperative de ordin social și chiar unor exigențe practice. În civilizațiile primitive, mitul îndeplinește o funcție indispensabilă: el exprimă, scoate în relief, și codifică credințele, salvagardează și impune principiile morale, garantează eficacitatea ceremoniilor rituale și oferă reguli practice care urmează să fie folosite de om. Mitul este (...) o realitate vie la care nu încetăm să recurgem, (...) o adevărată codificare a religiei primitive și a înțelepciunii practice (...). Cunoașterea pe care omul o are despre această realitate îi relevează sensul riturilor și al sarcinilor de ordin moral, precum și modul în care trebuie să le îndeplinească“.

Clasificarea miturilor[modificare | modificare sursă]

  • mituri cosmogonice -- facerea lumii, creația prin excelentă, cosmogonia e modelul exemplar al unei serii întregi de faceri. Nu doar pentru că acest cosmos e arhetipul, ci și pentru că este o operă divină.
  • mituri de origine -- prelungesc și completează mitul cosmogonic, povestind cum a fost lumea modificată (îmbogățită sau sărăcită). De aceea marea majoritate a acestora repetă cosmogonia, istoria lumii și a comunității (tribului) - o reactualizare rituală, prin cântece și dansuri, a evenimentelor mitice esențiale de la facerea lumii încoace. Ele joacă un rol și în vindecări, și în ceremonialele nașterii, în ritualurile acestora implicându-se și mitul cosmogonic, și acela al originii bolii.
  • miturile și riturile înnoirii -- sunt și ele legate de cel cosmogonic. În această categorie intră și ritualul Anului Nou - când se inaugurează un nou ciclu temporal. Renovarea anuală a lumii este un reflex al unei temporalități încă neextinse, o nouă creație. În ceremoniile de Anul Nou, se presupune că nemuritorii sunt din nou prezenți pe pământ, sanctificând astfel lumea, care devine regenerată și stabilă. Sărbătorile periodice de regenerare reactualizează simbolic cosmogonia, opera creatoare a zeilor, nimicirea lumii vechi. Aceasta dispare în chip firesc, fiindcă distanța ce o separă de începuturi a atins limita extremă. De aici deosebirea dintre aceste credințe și cele privitoare la potop sau la alte catastrofe.
  • miturile eshatologice (gr. eshaton = sfârșit) -- sunt referitoare la sfârșitul lumii. Ele povestesc despre distrugerea lumii și a umanității, cu excepția unui cuplu. Mitul Potopolui este general răspândit (dar foarte rar în Africa). Alte cataclisme de proporții cosmice ce pot produce distrugerea lumii sunt cutremure, incendii, prăvăliri de munți. Acestea nu sunt însă, totale, ci înseamnă doar sfârșitul unei umanități, urmat de venirea alteia noi. Însă haosul ce urmează distrugerii, urmat de apariția unui nou teritoriu nu este altceva decât regresiune către haosul primordial, așadar către cosmogonie. Cauza cataclismului este mânia ființei supreme, provocată de păcatele oamenilor și de decrepitudinea lumii. Majoritatea acestor mituri aduce și convingerea că lumii distruse (degradată progresit) îi va urma o alta, paradisiacă, grație unei noi creații.

Multe mitologii (cele complexe, orientale) vorbesc despre crearea și distrugerea ciclică a lumii și de credința în „perfecțiunea începuturilor“.

În creștinism, însă, sfârșitul lumii va fi unic, așa cum cosmogonia a fost unică. Cosmosul ce va urma catastrofei va fi cel inițial, dar purificat, regenerat și restaurat în gloria sa primordială. Acest paradis terestru va fi infinit, pentru că timpul nu mai este cel circular al veșnicei întoarceri, ci unul linear, ireversibil. În acest context eshatologia reprezintă triumful unei istorii sfinte, sfârșitul lumii revelând valoarea religioasă a faptelor umane; oamenii vor fi judecați după faptele lor (o judecată selectivă, doar cei aleși putând avea parte de fericirea veșnică, pentru că în lupta cu puterile și ispitele lumii eu ai rămas credincioși împărăției cerurilor). Sfârșitul lumii face parte din misterul mesianic, fiindcă această catastrofă va fi urmată de o a doua venire a lui Iisus și de Judecata de apoi, apoi - pentru aleși la restaurarea paradisului. Catastrofa va fi precedată de domnia Anticristului, când toate valorile - sociale, morale, religioase, vor fi răsturnate (adică o întoarcere în haos).

Credința într-un nou început, prezentă în toate aceste mituri, implicâ atât motivul perfecțiunii începuturilor în trecutul originat, cât și acela viitor, paradisiac, ce a avut loc ab origine (adică a cosmogoniei) conferă ltiința a ceea ce se va îmtâmpla în viitor.

Întoarcerea individuală la origine este concepută ca o posibilitate de a înnoi și de a regenera existența celui care o întreprinde.

Este vorba, în primul rând, de binecunoscutul simbolism al ritualurilor inițiatice - „renașterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin inițiere, adolescentul devine, deopotrivă, o ființă responsabilă social și avizată cultural. Întoarcerea la matrice este figurată fie printr-o recluziune (într-o colibă), fie prin înghițirea de către un monstru, fie prin pătrunderea în teren sacru (identificat cu uterul pământului mumă). Bezna prenatală sau a locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopții premergătoare creației.

Dar adevărata semnificație a miturilor și a riturilor de întoarcere la origine este dată de intenția revelată contextual a fiecăruia. Așa se explică de exemplu, „idealul de obținere a beatitudinii“ (a tinereții și a longevității), adică a nemuririi - prin unitatea primordială, starea care preceda, de fapt, însăși creația. Și astfel, prin întoarcerea la origini, se pot anula efectele timpului - ale timpului scurs și se poate reîncepe viața. Filosofiile, tehnicile ascetice și contemplative indiene urmăresc vindecarea omului de suferința vieții în timp, de legea Karmei adică, aceea care impune transmigrațiunile - veșnica reîntoarcere la viață, la suferință. A ieși de sub „jugul“ legii Karmei înseamnă, în fond, a te vindeca, a avea acces la nemurire. Pentru homo religiosus, esențialul, care precedă existența, a avut loc anterior, într-o istorie primordială. Existența sa reală începe atunci când primește comunicarea acestei istorii și își asumă consecințele ei (în creștinism, de exemplu, esențialul este drama din paradis, care a pus temelia actualei condiții umane).

Iar acest „esențial“ diferă de la o religie la alta, având drept punct de convergență doar prezența unor ființe supranaturale care au pierdut nemurirea.

Prestigiul „originii“ supraviețuiește în contemporaneitate, prin idealul existențial propus unei colectivități sau individului. Putem aminti, în această direcție, fascinația exercitată de „mitul originii“ superioare (arianismului), de mitul „vârstei de aur“ al comunismului (societatea fără clase, fără tensiuni, fără istorie, triumfalistă) sau, mai aproape, de mitul lui Superman (ființa fantastică, dedublată însă) dând glas nostalgiilor secrete ale omului modern, care, având conștiința decăderii, a mărginirii sale, aspiră să ajungă el însuși un personaj excepțional, un erou.

De aici și rolul extrem de important al cinematografiei care propune asemenea „mituri“ sau rolul mijloacelor de comunicare în masă (scrise, vizuale), la dirijarea opiniei publice, a atitudinii colectivităților.

M. Eliade descoperă „comportări mitice“ în chiar obsesia „succesului“ caracteristică societății moderne, care traduce dorința obscură de a transcede limitele condiției omenești („mituri“ minore - starul, automobilul etc. sau „mituri elitiste“ - care se cristalizează în jurul creației - filosofice, artistice, experiențele revoluționare ale artei moderne oglindind, de fapt, criza spirituală actuală, faptul că „elita“ găsește, în extravaganța unor curente aristice, posibilitatea unei gnoze inițiatice). Și tot aici se înscrie fascinația lecturii - căci în literatură descoperim acea revoltă împotriva timpului istoric în care trăim și muncim, împotriva timpului „mort“, care strivește și ucide, prin recuperarea unui timp străin, extatic sau imagina, al beatitudinii.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Literatură populară Română: din istoria și poetica el, Ovidiu Papadima, Editura Pentru Literatură, 1968
  • Folclor literar bănățean: premise și sinteze, Radu Flora, Editura Libertatea, 1975
  • Retorica folclorului: (poezia), Gheorghe Vrabie, Editura Minerva, 1978
  • Cărți populare și cultură românească, Cătălina Velculescu, Editura Minerva, 1984
  • Literatură populară Română: din istoria și poetica el, Ovidiu Papadima, Editura Pentru Literatură, 1968
  • Cărțile populare în literatura românească: Epoca influenței sud-slave, Nicolae Cartojan, Editura enciclopedică română, 1974