Thomas Morus
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Thomas Morus | |
|---|---|
 |
|
| Date importante | |
| Născut/ă | 7 februarie 1478, Londra, Anglia |
| Decedat/ă | 6 iulie, 1535 (57 de ani), Londra, Anglia |
| Venerat/ă în | Biserica Catolică, Biserica Anglicană |
| Canonizat/ă | 1935,, Roma Papa Pius al XI-lea |
| Resturi pământeşti | Biserica St. Dunstan, Canterbury |
| Sărbătoare | 22 iulie (catolici) 7 februarie (anglicani) |
| Însemne | Haina de cancelar, Turnul Londrei etc. |
| Patronaje | Avocaţi, oameni politici, copii adoptaţi, funcţionari, căsătorii dificile, văduvi, |
| Alte informaţii | Om politic şi filosof |
| Controverse | Dacă onoarea ar fi moştenire, toţi ar fi onorabili. |
Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra - d. 6 iulie 1535, Londra) a fost un avocat, scriitor şi om de stat englez. Pe durata vieţii sale şi-a câştigat reputaţia de important erudit umanist, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529 până în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „loc fericit”), numele dat de el unei naţiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaşte pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunţe la principiile sale şi la religia sa catolică, acel refuz având drept consecinţe terminarea carierei sale politice, închiderea sa în Turnul Londrei, şi apoi executarea lui pentru înaltă trădare.
În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, prin papa Pius al XI-lea, şi a fost apoi declarat protectorul politicienilor şi oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea. Ziua în care este serbat în calendarul catolic, 22 iunie, este aceeaşi cu ziua sfântului John Fisher, singurul episcop din perioada Reformării Engleze care şi-a păstrat fidelitatea faţă de papă. John Fisher şi Thomas Morus au fost închişi, în aprilie 1535, în Turnul Londrei, în acelaşi timp şi din aceleaşi motive. Fisher a fost executat înaintea lui Thomas Morus, pe 22 iunie 1535. Morus a fost canonizat şi de Biserica Anglicană în 1980.
Cuprins |
[modifică] Cariera politică timpurie
Din 1510 până în 1518, Morus a fost unul din cei doi subşerifi ai oraşului Cardiff, o poziţie ce presupunea multă responsabilitate, şi în care şi-a câştigat reputaţia de funcţionar public onest şi eficient. În 1517 Morus a intrat în serviciul regelui ca şi consilier şi „ajutor personal”. În urma unei misiuni diplomatice la Împăratul Roman Carol Quintul, Morus a fost numit cavaler şi a primit postul de subtrezorier în 1521. Ca secretar şi consilier personal al regelui Henric al VIII-lea, Morus a dobândit din ce în ce mai multă influenţă în guvern, întâmpinând diplomaţi, redactând documente oficiale, şi servind drept legătură între rege şi Lordul Cancelar, cardinalul Thomas Wolsey, arhiepiscop de York.
În 1523 Morus a devenit orator al Camerei Comunelor. A fost apoi numit înalt protector al universităţilor Oxford şi Cambridge. În 1525 a devenit cancelar al Ducatului Lancaster, o funcţie care îi conferea control judiciar şi administrativ asupra unei mari părţi a Angliei de nord.
[modifică] Căsătorii şi familie
În 1505, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, Morus s-a căsătorit pentru prima dată, cu Jane Colt, mai mică decât el cu zece ani. Conform ginerelui şi primului său biograf, William Roper, Morus ar fi vrut să se însoare cu a doua fiică a lui John Colt, dar a crezut că Jane s-ar fi simţit umilită dacă una dintre surorile sale mai mici s-ar fi căsătorit înaintea ei. Mariajul a fost unul fericit, şi au avut patru copii; trei fiice - Margaret (copilul preferat al lui Morus), Elizabeth, Cicely - şi un fiu, John. Pe lângă asta, Morus a adoptat o fetiţă orfană, Margaret Giggs. A fost un tată foarte devotat, spunându-le copiilor să îi scrie când era plecat, chiar dacă nu aveau nimic deosebit de spus, şi i-a lovit doar cu o pană de păun. Lucru neobişnuit în epocă, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale, precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii.
Jane a murit în 1511, şi Morus s-a recăsătorit în scurt timp, pentru a nu îi lipsi pe copii de o mamă. A doua lui soţie, Alice Middleton, era o văduvă, cu şapte ani mai mare decât el. Cei doi nu au avut copii, deşi Morus a adoptat-o pe fiica ei, pe nume tot Alice. A spus despre soţia lui că nu era nec bella nec puella - literalmente, „nici o perlă, nici o fată”, vrând să spună că nu era nici tânără, nici frumoasă. Erasmus i-a descris cu cruzime nasul ca fiind „ciocul în formă de cârlig al harpiei”. Deşi aveau caractere diferite, se pare că Thomas Morus şi soţia sa s-au apropiat foarte mult unul de celălalt, chiar dacă nu a putut s-o educe precum o educase pe Jane. În epitaful său, scris de el însuşi, Morus a elogiat-o pe Jane pentru cei patru copii, şi pe Alice pentru că a fost o mamă vitregă iubitoare. A declarat că nu îşi poate da seama pe cine iubeşte mai mult, şi şi-a exprimat dorinţa ca toţi să fie reuniţi după moarte.
[modifică] Opere literare şi de cercetare
Thomas Morus a combinat viaţa activă a unui politician cu munca susţinută pe planul literaturii şi cunoaşterii. Talentul şi erudiţia sa i-au adus reputaţia de umanist creştin în Europa continentală, şi prietenul lui Erasmus din Rotterdam i-a dedicat capodopera sa, „Elogiul nebuniei” (titlul este parţial un joc de cuvinte, deoarece moria înseamnă „nebunie” în greacă). Erasmus l-a descris pe Thomas Morus ca un om de litere model, în scrisorile sale către alţi umanişti europeni, şi o descriere făcută de Erasmus, omnium horarum homo, a fost inspiraţia pentru titlul unei piese de teatru din anii '1950 privind viaţa lui Morus, „A Man for All Seasons” („Un om pentru toate anotimpurile”). Proiectul umanistic adoptat de Erasmus şi Morus a avut drept scop reexaminarea şi revitalizarea teologiei creştine, prin studierea Bibliei şi a scrierilor Părinţilor Bisericii în lumina literaturii şi filozofiei din Grecia antică. Cei doi au colaborat la o traducere în latină a operelor lui Lucianus, care a fost publicată în 1506.
[modifică] History of King Richard III
Între 1513 şi 1518, Morus a lucrat la History of King Richard III („Istoria regelui Richard al III-lea”), o lucrare neterminată de istoriografie, bazată pe cartea „Declinul tragic al lui Richard al II-lea, Suveran al Britaniei” (1485) de Sir Robert Honorr. Acea lucrare a influenţat profund opera lui Shakespeare, „Richard al III-lea”. Atât opera lui Shakespeare, cât şi cea a lui Morus, sunt controversate în rândul istoricilor moderni, deoarece îl prezintă pe regele Richard într-o lumină foarte nefavorabilă, poate şi datorită alianţei autorilor cu dinastia Tudor, care prin Henric al VII-lea ocupase tronul englez în urma victoriilor de la sfârşitul Războiului celor Două Roze. În opera lui Morus, însă, regele Henric al VII-lea de-abia este menţionat, poate şi pentru că Morus îl învinovăţea pe Henric pentru persecuţia tatălui său, Sir John More. Unii comentatori au văzut în opera lui Morus un atac la adresa tiraniei regale, mai degrabă decât la adresa lui Henric însuşi sau la adresa Casei de York.
„Istoria” este o operă de istoriografie renascentistă bine redactată, remarcabilă mai degrabă pentru stilul ei literar şi respectarea preceptelor clasice, decât pentru acurateţea istorică. Opera lui Morus, alături de cea a istoricului contemporan cu el Polydore Vergil, reflectă o distanţare de cronicile medievale, mundane prin comparaţie, şi o apropiere de un stil dinamic de scriere. Figura întunecată a regelui Richard, de exemplu, se aseamană arhetipului de tiran din paginile lui Sallustius, şi ar trebui interpretată ca o meditaţie asupra corupţiei şi puterii, la fel de mult ca o povestire a domniei lui Richard al III-lea.
Istoria a fost iniţial scrisă şi a circulat în forma unor manuscrise în latină şi engleză, compuse separat, şi cu unele informaţii scoase de autor din textul în latină, pentru a facilita lectura cititorilor europeni.
[modifică] Utopia
În 1515 Morus a scris cea mai faimoasă şi controversată operă a sa, „Utopia”, un roman în care un călător imaginar, Raphael Hythloday (al cărui prenume este o aluzie la Arhanghelul Rafael, purtătorul adevărului, şi al cărui nume înseamnă „cel care vorbeşte fără sens” în greacă), descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare, Utopia (joc de cuvinte între grecul ou-topos, „niciun loc”, şi eu-topos, „loc bun”) sieşi şi lui Peter Giles. În această carte, oraşul Amaurote este prezentat, printre altele, ca fiind „Cel mai valoros şi mai demn”.
În opera sa, Morus contrastează viaţa socială contenţioasă a statelor europene, cu aranjamentele sociale ordonate şi rezonabile ale Utopiei şi ale ţinuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia, şi Aircastle). În Utopia, proprietatea privată nu există, şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută. Mesajul principal al operei este necesitatea în primul rând de ordine şi disciplină, mai degrabă decât libertate. Societatea descrisă este aproape totalitariană, şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Este o lume în care încercările de discutare a politicilor publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea.
Există o asemănare cu statul comunist imaginat de Karl Marx mai târziu, în ceea ce priveşte lipsa proprietăţii private, dar în Utopia nu există ateismul considerat de Marx necesar. Mai mult, în Utopia există toleranţă pentru diferite practici religioase, dar nu pentru ateism. Asta deoarece Morus considera că dacă un om nu credea în Dumnezeu sau într-un tip de viaţă după moarte, nu i se putea acorda încredere că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principii care să nu derive din propria persoană.
Este posibil că Morus a ales calea literaturii pentru a descrie o naţiune imaginară, pentru a putea discuta liber probleme politice controversate. Propria lui atitudine privind organizarea descrisă în carte a fost o temă îndelung dezbătută. Deşi pare greu de crezut că Morus, un credincios catolic, ar fi considerat Utopia un model concret de reformare politică, unii critici au speculat că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal bazat pe comunalismul biblic descris în Faptele Apostolilor. Datorită însăşi naturii scrierilor lui Morus, este dificil uneori de făcut diferenţa între pasajele în care autorul este satiric faţă de societate, de cele în care chiar descrie soluţii care corespund viziunii sale.
„Utopia” este considerată premergătoarea speciei utopiei literare, în care diferite „societăţi ideale” sau oraşe perfecte sunt descrise mai mult sau mai puţin amănunţit de autor. Deşi a fost o mişcare tipică Renaşterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon şi Aristotel, şi combinată cu fineţea retorică a oratoriei epidictice a lui Cicero sau Quintilian, utopianismul a continuat şi după intrarea în Epoca Luminilor.
Ediţia originală includea detalii ale unui alfabet simetric inventat de Morus, numit desigur „alfabetul utopic”. Acel alfabet a fost omis în ediţiile posterioare, deşi rămâne o încercare timpurie de criptografiere, şi este posibil să fi influenţat dezvoltarea stenografiei.
[modifică] Polemici religioase
Utopia dovedeşte că pentru Morus obţinerea armoniei şi o ordine strict ierarhizată erau foarte importante. Toate provocările la adresa uniformizării şi ierarhizării erau considerate periculoase; în termeni practici cel mai mare pericol, din punctul lui de vedere, era cel pe care îl presupuneau ereticii pentru credinţa stabilită. Pentru Morus cel mai important lucru era menţinerea unităţii creştinătăţii. Reforma luterană, care presupunea pericolul fragmentării şi discordiei, a fost pentru Morus ceva de temut.
Contraatacul său personal a fost declanşat într-o manieră tipică pentru un scriitor. L-a asistat pe regele Henric al VIII-lea la scrierea „Apărării celor Şapte Taine”, un răspuns polemic la scrierea lui Luther „Despre captivitatea babiloniană a Bisericii”. Când Luther a replicat cu Contra Henricum Regem Anglie, Morus a primit responsabilitatea de a formula o contrareplică, ceea ce a şi făcut în Responsio ad Lutherum. Aceste schimburi de replici mai degrabă violente l-au determinat pe Morus să se apropie de formele de ordine şi disciplină descrise în Utopia.
[modifică] Sărbători
- în calendarul romano-catolic: 22 iunie, împreună cu John Fisher.
[modifică] Varia
Filmul "Un om pentru toate anotimpurile", care descrie conflictul regelui Henric al VIII-lea al Angliei cu Thomas Morus, a fost distins în anul 1966 cu şase premii Oscar, între care Oscarul pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun rol principal (Paul Scofield) şi pentru cel mai bun regizor (Fred Zinnemann).
