Ion Gheorghe (poet)

Ion Gheorghe
Naștere	18 august 1935 Florica-Buzău
Profesie	poet
Naționalitate	România
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, Literatura română contemporană 1968 - prezent
Operă de debut	Pâine și sare, 1957

Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica, Buzău), fiul agricultorului Anton Gheorghe și al Filofteii Gheorghe (n. Marin), este un poet român, reprezentant de frunte al generației resurecționale și a paradoxismului.

Viața și opera

După ce studiază la Școala Normală „Spiru Haret“ (1947-1948) și la Școala Pedagogică din Buzău (1950-1952), îl aflăm între discipolii sadovenieni de la „fabrica de scriitori ai proletariatului“, Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, absolvită în 1954; între 1955 și 1970, anul obținerii diplomei de licență, își desăvârșește studiile la Facultatea de Filologie – Universitatea din București.

Activitatea sa culturală evidențiază următoarele funcții:

• jurnalist la Albina, Drumul belșugului, Luceafărul;
• 1992 - funcționar la Ministerul culturii;
• 1994 - 1996 - atașat cultural la Ambasada României din Beijing.

A dezvoltat o teorie originală despre istoria națională, nerecunoscută de cercurile academice

Opera poetică a lui Ion Gheorghe, cea eliberată „prompt“ de lestul stihuirilor proletcultiste din Pâine și sare (roman în versuri – București, Editura pentru Literatură, 1957), Căile pământului (București, Editura Tineretului, 1960), Cariatida (București, Editura Tineretului, 1964; augmentat, în ediția din 1967) etc., reunește în bogata-i corolă policromă volumele:

• Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic – scrisorile esențiale (București, Editura pentru Literatură, 1966),
• Zoosophia (București, Editura Tineretului, 1967),
• Vine iarba (București, Editura pentru Literatură, 1968),
• Cavalerul trac (București, Editura Tineretului, 1969),
• Mai mult ca plânsul – icoane pe sticlă (București, Editura Eminescu, 1970),
• Megalitice (București, Editura Cartea Românească, 1972),
• Avatara (București, Editura Eminescu, 1972),
• Poeme (cu un Cuvânt înainte de Marin Mincu), București, Editura Albatros (colecția „Cele mai frumoase poezii“), 1972,
• Noimele (București, Editura Cartea Românească, 1976),
• Dacia Fëniks (București, Editura Cartea Românească, 1978),
• Elegii politice (București, Editura Cartea Românească, 1980; reeditări în 1982 și 2002),
• Proba Logosului (antologie, cu o Prefață de C. Stănescu), București, Editura Albatros (colecția „Biblioteca pentru Toți“), 1981,
• Zicere la zicere (București, Editura Albatros, 1982),
• Scripturile (București, Editura Eminescu, 1983),
• Joaca jocului (București, Editura Cartea Românească, 1984) etc.

Alte cărți publicate

• Țara rândunelelor, București, 1963
• Cultul Zburătorului, București, 1974
• Cenușile, București, 1980
• Și mai joaca jocului, București, 1985
• Condica în versuri, București, 1987
• Zalmoksiile, București, 1988
• Muzaios, București, 2001
• Elegii politice, București, 2002
• Cogaioanele – Munții Marilor pontifi, București, 2004.

Este prezent în:

• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

Referințe critice

Opera poetică a lui Ion Gheorghe ilustrează, după judecățile critice ale lui Ion Pop, „un foarte ambițios program poetic“, «unul dintre cele mai ambițioase și cuprinzătoare ale generației», «axat în liniile lui fundamentale pe explorarea filonului de sensibilitate tradițional», cu «o năzuință de cuprindere totalitară, de expresie lirică a unui spirit direct angajat în a actualității dinamică, până la acțiunea sistematic dirijată spre redescoperirea și revalorificarea unor nivele ignorate sau mai puțin frecventate ale străvechilor tradiții naționale», deseori cu un «„reportaj liric“ tentat de „transcripția“ concretului imediat, obsedat de autenticitatea trăirii evenimentului semnificativ și stilizare livrescă a atitudinilor, mitică proiecție a cotidianului și libertate demitizantă în preluarea unor motive lirice consacrate, disciplină epică a discursului și desfășurare imprevizibilă a verbului incantatoriu, ori purtător al unor disponibilități ludice», cu «elemente ce coexistă adesea derutant în scrisul poetului.» (PPg, 158) etc.

«În afară de autohtonismul cosmologic (...) și de odisseanul Eros de Atlantic (...), după cum subliniază și istoricul / criticul Ion Pachia Tatomirescu, teritoriul poetic al lui Ion Gheorghe se mai distinge printr-o galaxie de teme, de motive, unele abordate pentru prima oară în spațiul liric, de la vraciul / regele-zeu, din spațiul mitosofic pelasgo-daco-thracic / valahic (românesc-arhaic), și Cavalerul Thrac / Zalmoxian (Cabir / Danubian), până la satanismul / demonismul, apocalipticul mașinist / tehnologic al secolului al XX-lea, poluant, distrugător de civilizații arhetipale, în alarmantă expansiune percepută în primul rând ca un cancer al sufletului societăților umane, sau până la angajarea poeziei întru restabilirea adevărului și dreptății poporului în istorie etc. Biruind cu multă iscusință cenzura comunistă a timpului, „din interior“, cu dârzenie, cu o strategie rar întâlnită la colegii săi de generație, Ion Gheorghe reușește să publice, în anul 1980, „în vremea fierbinte a problemelor“, o serie de poeme, reunite sub titlul Elegii politice, veritabile manifeste, cu stihuri-clopote-de-bronz chemând la luptă împotriva programului comunist de distrugere a clasei țărănești din România („elegiile“ acestui volum ilustrează, în extrem de originalul său teritoriu poetic, o incandescentă arie, în ciuda spuzei anilor, deceniilor ce s-au scurs), cum, de pildă, veridic-sfâșietorul tablou, "Țăranul cu miel": V-a spus el să ucideți mașinile personale, / Să le zdrobiți în teascuri, / Să le beți fierul – / Nu l-ați auzit și l-au ucis / Pe țăranul cu miel; pe cel ce ura la mulți / Ani, cu sămânță de grâu: / Nu l-ați auzit, mielul semănătorului / Înnebuni ! o floare roșie și-a pus / În colțul stâng al gurii. // (...) // Cine dă voie, dar cine asmute / Mașinile personale / Pe țăran; pe cel ce trecea prin oraș / Încălzindu-și burta c-un miel alb, / Dezghețându-și fața cu botul / Căldurii; ce-au avut mașinile per¬sonale / Cu cel ce ducea în mâna dreaptă / În propria traistă, / Scoțând un pumn de semințe de grâu / Și-aruncând în trecători ? // (...) // Cu ce poate supăra un țăran ? Cu căciula / Neagră, cu su¬manul de dimie / Boită-n fiertură de frunza codrului; / (...) / Ce-au avut mașinile personale cu țăranul / Cel desculț în bocanci cu talpă de cauciuc; / Cel ce trecea pe trotuar cu miel în brațe, / Scoțându-i capul de ghiocel de sub haină – / După obiceiul pământului ? // (...) // L-au trântit mașinile / Roșului în promenadă; cu genunchii sub burtă / Parcă doarme-n capul ogorului, / Pe sacul din care-a semănat – / Tâmpla, pe brațul semănător se odihnește: / Îi dau roată vrăbiile, / Încăierându-se pe grâul risipit / Din palma-nsângerată... În finalul acestei poeme, autorul încordează auzul receptorului cu versuri parcă desprinse din Proclamația de la Padeș, rostită de Tudor Vladimirescu în 1821, întru mobilizarea poporului la revoluția pentru reîntronarea înaltului spirit justițiar în istorie; mesianic, ori cu sângeros-furtunos profetism, poetul avertizează autoritățile din așa-zisa „epocă de aur“, în numele istoriei fundamentalei clase țărănești, motiv pentru care critica literară a vremii a ocolit cu lașitate condamnabilă întâmpinarea Elegiilor politice de Ion Gheorghe: ...Din piatra capului mustește roșul / Incoruptibil; curge lichi¬dul de baștină / Al clasei părintești; / (...) // Pe piatra străzii cruciale / Se ridică mielul; zămislește născătoarea / Despletită și cu floare roșie, / În colțul stâng al gurii: / Strigă ceea ce se aude și se știe / Însă nimeni nu cutează; ceea ce / Spusese el, și n-ați urmat: Patria / Este poporul, nu e tagma celor ce jefuiesc ! // Nu plângeți; roșul din roșu izvorăște – / Cel adevărat.» (TGrp, 408).

Mașina comunistă de nivelat clasele sociale din România este surprinsă de poetul Ion Gheprghe în apocaliptica ei înaintare sacadată: Ceva de plug gigantic, de machină apocaliptică, / Mașina de Nivelat. Cu brăzdarul în pământ, / Cu tăvălugurile-ngropate. Odihnește ori au părăsit-o ? / Cucerind un spațiu ce nu-i mai folosește. / În orbirea-i, a scos afară de pe platou / Arborii țărănești. A ras casele de pe fața / Pământului. Staulul în care nu mai trăia decât / Capra Amaltheia. Colivia porumbeilor, / Apeductele de ceramică, toate date de râpă, / Împinse toate de mașina de nivelat. // Ei înșiși, cei bătrâni, agățați acolo, de mal; / Pământul se surpă-ncet, încet, de ploi: / Ciudata faleză de la marginea neantului / Se micșorează zi de zi și încă noaptea; / Cei ce n-au putut pleca de bătrâni, / Măsoară: cum, cât cade, cât le scade platoul / Ce le-a rămas până la moarte. Fac socoteala: / Mai au sub ei atât pământ, pe câte zile; / Se vor prăvăli cu ultima falie. // Încoace nu pot veni. Un gard de sârmă / Bine legat cu stâlpi de beton îi desparte / De viitor. O dată cu ultimul stânjen de pământ / Liber, vor pieri și cei bătrâni. / Dar din¬colo de platoul de unde i-a-mpins / Afară Mașina de Nivelat, ce se află ? / Loc gol, terenul sterp și Mașina-n spațiul / Nimănui. Ar fi să fie iarbă, dar nu-i / Căci mașina de nivelat are grijă. / La anume ciclu vine cineva pe poarta / Acelui loc îngrădit, stadion al urâtului: / Îi cade șapca largă pe ochi, să nu vadă bine: / Ideea-i prea mare. El duce-un bidon de esență. / Când toarnă pe gâtul mașinii, risipește jumătate / Pe jos: Lucrarea-i prea grea, dar nu ezită: / Mișcă manivele, scoate fum, și-un bubuit, / Ai zice că divin și cosmic, de n-ar fi zadarnic. // Coboară astfel plugul lat de-un stânjen – / Măsura vechea-a pământului de-arătură; / Pornește și nivelează și nivelează / Ceea ce părea că-și vine-n fire: iarba, cuiburile / De cârtiță, pe care puii de ciocârlie / Dar mai cu osebire vlăstarele ace¬lui Arbor / Ce nu se lasă-n veci stârpit: / Astfel lucrează Mașina de Nivelat, astfel / Se oprește – după cum dă din pământ Primordialul. / Ce-au cu mine Dumnezeule, când eu îi apăr ? (GEP, 159 sq.). Poetul „developează“, cu arta deosebită a „verismului pur“, scene zguduitoare, văzute, trăite în copilărie și în adolescență, în satul românesc, parcă spre a servi realizării frescelor unui templu / monument al Supraviețuirii Țărănimii Române în deceniile terorii comuniste, ca, de exemplu, scena cu „țărănci apărându-și recolta la rechiziție, în fața milițienilor comuniști“: Zac țărăncile, pe grămezi de porumb; / Încovrigate pe sacii de grâu și-acoperite / Cu sămânță de floarea-soarelui: / Nu putură să le ia nici-un grăunte: mușcând, / Rupând cu ghearele și-au apărat / Hrana copiilor; / Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe / Grămezile de porumb; cu sacii de grâu la piept; / Îngropate-n sămânță le-au dat boală. // (...) // Pe căpițele de iarbă, pe grămezile de porumb, / Și pe movilele de grâu – ca pe pântece / Gigantice – / Au fost bătute țărăncile cu cizma; / În matcă a lovit zdrobitorul – / În ulciorul burții – pân-a dat apa din el; / Au ieșit copiii ca peștii risipiți, / Zbătându-se sub labă; / În amfora pântecului de femelă a țăranului / A dat cizma – pe grămezile de semințe... («La matcă» – GEP, 161). Mesianic, poetul este exponent al clasei țărănești și își face datoria de a apăra-o „în templu“, împotriva „profeților mincinoși“: Eu, dormind încă-n pântecul clasei / Materne; eu, ca peștele-n matca râului, / Eu ca fëtusul în lichidul primordial, / Eu, ca puiul de pasăre-n matricea oului, / Eu, ca mielul în casa nașterii – / Am fost scăpat pe lume, din durerea / Loviturilor în burțile țărăncilor / Bătute pe grămezile de porumb, încovrigate / Pe sacii de floarea-soarelui – de-și apără și-acuma / Pâinea și laptele pentru copii. // Ci eu în templu,/ Mă-nfrunt cu înțelepții mincinoși. (GEP, 163).

Bibliografia de sub sigle etc.

GEP = Ion Gheorghe, Elegii politice, București, Editura Cartea Românească, 1982.

PPg = Ion Pop, Poezia unei generații, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973.

TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Ion Gheorghe – un clopot de bronz chemând la luptă împotriva programului comunist de distrugere a clasei țărănești din România, în lucrarea Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Timișoara, Editura Augusta, 2005, pp. 295 – 297; 406 – 408.

Site-ul personal al poetului