Holodomor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută şi ca Holodomor (în limba ucraineană: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane ^[1]. În timp ce foametea din Ucraina a fost parte a unei foamete care a afectat şi alte regiuni ale Uniunii Sovietice, prin Holodomor se înţeleg strict evenimentele care au afectat teritoriile locuite de etnicii ucraineni.

Cercetătorii sunt de acord că foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului sovietic şi a lui Stalin decât din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit şi „genocidul ucrainean”, ^{[2] [3] [4] [5]} ceea ce ar implica faptul că Holodomorul a fost pus la cale de guvern, cu scopul distrugerii naţiunii ucrainene ca factor politic şi entitate socială.^[6] Istoricii încă mai discută dacă politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidenţa prevederilor Convenţiei asupra genocidului, iar mai multe ţări au recunoscut între timp Holodomorul ca genocid. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezoluţie care afirmă că foametea forţată din perioada sovietică a fost un act de genocid împotriva poporului ucrainean.^[7]

Cuprins 1 Etimologie 2 Cauze şi efecte 3 Piederile de vieţi omeneşti – estimări 4 Eliminarea elitei culturale ucrainene 5 A fost Holodomorul un genocid? 6 Poziţii faţă de Holodomor 7 In memoriam 8 Vedeţi şi: 9 Bibliografie 10 Resurse externe 10.1 Declaraţii şi acte legale 10.2 Cărţi 10.3 Resurse internet

[modifică] Etimologie

Holodomor vine de la cuvântele ucrainene голод (golod = foamete)^[8] şi мор (mor = năpastă). Termenul poate să-şi aibă originea şi în expresia Морити голодом (moriti golodom), ceea ce se traduce prin „a provoca moartea prin înfometare”.

[modifică] Cauze şi efecte

Cauzele Holodomorului, deşi complexe, pot fi înţelese prin studierea contextului mai larg al revoluţiei sociale de sus în jos care a avut loc în Uniunea Sovietică în acele vremuri.

În deceniul al treilea al secolului trecut, când Uniunea Sovietică avea nevoie să câştige simpatia populaţiei noului stat comunist, a fost introdusă o politică de promovare a reprezentanţilor naţiunilor titulare ale republicilor sovietice, ca şi a minorităţilor naţionale, în funcţii de conducere la toate nivelurile administraţiei sau vieţii publice. (Vedeţi şi: Korenizaţia). Pe teritoriul Ucrainei, ca şi în zonele locuite de ucraineni din alte republici, ucrainizarea a devenit parte a mai largii politici de korenizaţie. În aceste condiţii, ucrainenii din URSS s-au bucurat de un deceniu de renaştere a culturii naţionale, ceea ce a dus la creşterea conştiinţei naţionale şi la dezvoltarea rapidă a unei elite culturale şi sociale naţionale. După numai un deceniu, acest proces a devenit alarmant pentru regimul sovietic, care considera că ucrainenii vor deveni mai loiali propriei naţiuni decât ideologiei comuniste sau statului sovietic.^[9] La începutul deceniului al patrulea, politicile ucrainizatoare au fost oprite brusc şi au fost înlocuite cu o politică rapidă de rusificare, ceea ce a produs numeroase probleme sociale, culturale şi politice în teritoriile populate de ucraineni.

În acelaşi timp, a fost introdusă politica de colectivizare a agriculturii, iar la începutul anului 1932, 69% din gospodăriile ucrainene erau deja în colhozuri.^[10] Deşi în alte regiuni ale Uniunii Sovietice colectivizarea atinsese proporţii mult mai mari—în regiunea cursului inferior al Volgii, proporţia gospodăriilor colectivizate atingea 83%^[11]—agricultura ucraineană a fost cea mai puternic afectată ca urmare a acestui proces. Campania de colectivizare s-a dovedit foarte nepopulară în rândul ţăranilor ucraineni. În perioada în care colectivizarea mai era un proces voluntar, foarte puţini ţărani se înscriseseră în colhozuri. Din acest motiv, regimul sovietic a început să supună ţărănimea unor presiuni tot mai mari pentru acceptarea colectivizării agriculturii. În perioada 1929 – 1930, zeci de mii de activişti ai Partidului Comunist au fost trimişi în zonele rurale din Ucraina pentru a asigura accelerarea procesului de colectivizare.

Aşa numiţii "douăzecişicinci miişti" (muncitori industriali şi cei mai devotaţi bolşevici) au fost trimişi să ajute la conducerea fermelor colective. În plus, aceşti activişti trebuiau să zdrobească rezistenţă pasivă şi nou apăruta rezistenţă activă la colectivizare prin aşa-numita politică de "deculacizare", (arestarea culacilor, despre care se afirma că s-ar fi opus regimului, ar fi exploatat munca ţăranilor săraci şi ar fi dosit grânele) prin transferarea forţată a familiilor de culaci în Urali şi Asia Centrală, unde erau forţaţi să muncească în alte sectoare ale economiei, perecum exploatarea parchetelor forestiere.^[12] Practic, eticheta de culac a fost aplicată oricărui individ care se opunea procesului de colectivizare, indiferent de avere. Documentele arată că în jur de 300.000 de ţărani din populaţia de aproximativ 30.000.000 de ucraineni au căzut victime acestei politici în anii 1930-1931, iar ucrainenii au reprezentat 15% din totalul de 1,8 milioane de culaci colonizaţi cu forţa pe cuprinsul întregii Uniuni Sovietice.^[13]

Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar dat fiind faptul că Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs în Imperiul Rus provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut efecte dramatice aici. În vreme ce cantităţile de cereale recoltate au scăzut, cotele datorate statului au rămas constante. Pentru anul agricol 1931-1932 se planificase colectarea a 29,5 milioane de tone de cereale dintr-un total de 90,7 milioane de tone producţie programată. Ca urmare a politicii duse de sovieţi în domeniul agricol, recolta din Ucraina a fost de numai 55-60 de milioane de tone. Statul a reuşit să recolteze aproximativ 18,5 milioane de tone de cereale.^[14] Dacă în anii 1930 şi 1931 se colectaseră cam 22,8 milioane de tone cereale în fiecare an, scăderea la numai 18,5 milioane de tone în 1932 a reprezentat o uriaşă problemă pentru economia sovietică.

În tabelul de mai jos poate fi urmărită evoluţia recoltelor şi colectărilor de cereale în perioada 1930-1933: ^[14]

Producţia de cereale şi colectarea la rezerva statului (în milioane de tone)

Anul	Producţia	Colectări	Rămas la populaţie	Colectare faţa de producţie, în procente
1930	73-77	22,1	51,0-55,0	30,2-28,7
1931	57-65	22,8	34,0-43,0	40,0-35,1
1932	55-60	18,5	36,5-41,5	33,6-30,8
1933	70-77	22,7	47,3-54,3	32,4-29,5

Pe 7 august 1932, guvernul sovietic a emis un decret prin care se impunea pedeapsa capitală în URSS pentru orice faptă de furt din avutul public ^{[15] [16] [17]}. Această lege acoperea practic orice faptă reală sau incorect calificată de furt, inclusiv cele mai neînsemnate dosiri de cereale pentru uzul familiei ţărăneşti. Totuşi, legea nu a fost aplicată ferm şi a fost revizuită în mod substanţial.

Procesele verbale ale şedinţelor Politburo au dezvăluit că acest decret a fost modificat de mai multe ori prin decizii secrete. Pe 16 septembrie 1932, a fost aprobată o măsură pentru exceptarea furturilor mărunte din avutul public de la aplicarea pedepsei cu moartea. Această decizie hotăra ca "organizaţiile sau grupările care distrug propritatea statului, socială sau cooperatistă printr-o modalitate organizată prin foc, explozii sau distrugeri de masă a proprietăţii, vor fi condamnate la moarte fără întârziere " şi dădea o listă a cazurilor în care "culacii, foştii negustori şi alte persoane alienate social" pot fi executaţi. Aşa-numiţii "culaci", indiferent dacă deveniseră sau nu membri ai colhozurilor, care "organizau sau luau parte la furturile din averea colhozurilor sau de grâne", trebuiau să fie de asemenea condamnaţi "la pedeapsa cu moartea fără întârziere". Dar "ţăranii muncitori individuali sau colectiviştii" care furau din averea colhozurilor sau din recoltele de grâne trebuiau condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate pentru 10 ani, pedeapsa capitală putând fi impusă numai pentru "furtul sistematic de cereale, sfeclă de zahăr, animale, etc. "^[18]

Când a devenit clar că livrările de cereale pentru anul 1932 nu aveau să se ridice la nivelurile prognozate de planificatori, scăderea producţiei agricole a fost pusă pe seama "culacilor", "naţionaliştilor" şi "petliuriştilor". În conformitate cu raportul preşedintelui Curţii Supreme, până pe 5 ianuarie 1933, 103.000 de cetăţeni fuseseră condamnaţi sub prevederile decretului din 7 august. Dintre 79.000 de cazuri cunoscute de Curtea Supremă, 4.880 de împricinaţi au fost condamnaţi la moarte, 26.086 la 10 ani de închisoare şi 48.094 la alte pedepse. Cei condamnaţi la moarte erau în principal culaci, iar cei mai mulţi dintre cei condamnaţi la 10 ani de închisoare erau în principal ţărani individuali. ^[19]

În Ucraina a fost trimisă o comisie specială prezidată de Viaceslav Molotov pentru strângerea întregii cote de cereale hotărâtă de planul centralizat.^[20] Pe 9 noiembrie a fost emis un decret secret prin care agenţiile sovietice de securitate erau îndemnate să-şi crească "eficienţa".

Pe 6 decembrie, a fost emis un nou decret care impunea următoarele sancţiuni împotriva satelor ucrainene care erau considerate "neproductive" în campania de colectare a cerealelor: oprirea aprovizionării cu orice bunuri alimentare sau nealimentare a satelor vinovate, interzicerea oricărei forme de comerţ, confiscarea oricăror alimente sau cereale găsite la percheziţii şi, măsura ultimă, confiscarea tuturor resurselor băneşti.^[21][22] Au fost luate măsuri pentru pedepsirea păstrării sau comercializarea cerealelor. In acest scop au fost create aşa-numitele brigăzi de şoc, care efectuau raiduri de colectare a cerealelor. Confiscările de cereale erau făcute fără a ţine seama de faptul că ţăranii puteau să rămână fără stocuri de cereale pentru hrana proprie, a animalelor sau pentru însămânţările din anul care avea să vină.

Foametea a afectat în mod special zonele rurale şi, în comparaţie cu foametea din 1921-1922 sau cea din 1947, care au fost cauzate de secetă, foametea din Ucraina anilor 1932-1933 nu a fost cauzată de prăbuşirea infrastructurii datorată războiului, de secetă, invazii de lăcuste sau alte catastrofe naturale, ci de politica guvernului central şi de deciziile administrative luate în cunoştinţa de cauză.^[23] Rezultatele au fost dezastruoase. În numai câteva luni, regiunile rurale ale Ucrainei, unele dintre cele mai fertile zone agricole din lume, au fost lovite de o foamete de proporţii. Până la sfârşitul anului 1933, Holodomorul a provocat şi sfârşitul rezistenţei petliuristă cu bazele în Polonia.^[24]

Guvernul sovietic a negat orice raport cu privire la foametea din Ucraina şi a impiedicat jurnaliştii străini să călătorească in zonă. Istoricii care au cercetat arhivele declasificate au aflat că ^[25] "Politburo şi comitetele locale ale Partidului au insistat că trebuie întreprinse acţiuni imediate şi decisive ca răspuns la foamete astfel încât "ţăranii cinstiţi" să nu sufere, iar comitetele regionale de partid au fost instruite să asigure lapte tuturor copiilor şi au decretat că cei care nu reuşeau să mobilizeze resursele necesare hrănirii înfometaţilor sau refuzau spitalizarea victimelor foametei urmau să fie puşi sub acuzare."

Până în cele din urmă, ajutoarele date regiunilor lovite de foamete au avut un impact limitat asupra fenomenului foametei. Între februarie şi iulie 1933 au fost luate cel puţin 35 de decizii ale Politburoului şi ale Sovnarkomului cu privire la aprovizionarea selectivă cu numai 320.000 de tone de cereale pentru cei aproximativ 30 de milioane de oameni loviţi de catastrofă.^[26] Documentele cercetate dovedesc că au existat cazuri în care liderii sovietici şi-au exprimat interesul personal în asigurarea distribuirii ajutoarelor. ^[27]

Documentele sovietice cercetate în arhivele desecretizate demonstrează că ajutoarele au fost distribuite selectiv, iar scopul principal al ajutoarelor a fost salvarea forţei de muncă din agricultură. O rezoluţie specială a Comitetulului Central al Partidului Comunist (bolşevic) Ucrainean ordona împărţirea ţăranilor spitalizaţi pentru distrofie în pacienţi suferinzi şi pacienţi aflaţi în convalescenţă. Rezoluţia ordona ca în cazul celor din urmă să fie îmbunătăţită hrănirea în limitele resurselor avute, astfel încât ţăranii să poată fi trimişi cât mai repede posibil la muncă în campania de însămânţare a noului an. ^[28] Alimentele au fost distribuite în conformitate cu rezoluţiile speciale ale guvernului şi au fost oferite dierct muncitorilor agricoli.

În acelaşi timp, exporturile de cereale în perioada 1932-1933 au continuat, deşi la niveluri mai scăzute decât in anii precedenţi. În 1930-1931 se exportaseră 5.832 de mii de tone de cereale, iar în 1931-1932 exportul scăzuse la 4.786 de mii de tone, în 1932-1933 la 1.607 mii de tone, iar în 1933-1934 la 1.441 de mii de tone.^[29]

Există voci care afirmă că şi condiţiile climaterice au contribuit la declinul producţiei agricole şi la declanşarea foametei.^[30] Rusia şi unele părţi ale Ucrainei sufereau de cicluri de secete relativ regulate, care reduceau în mod simţitor recoltele. Fluctuaţiile nivelurilor temperaturilor anuale şi a cantităţilor de precipitaţii căzute pe teritoriul URSS-ului erau mai mari decât în cazul restului marilor producători agricoli ai lumii. Clima sovietică era în principal continentală şi este complicată de vânturile neregulate care băteau dinspre Asia Centrală peste regiunea Volgii, a Caucazului de Nord şi a Ucrainei la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Lipsa critică a umidităţii din aer făcea ca teritorii întinse să fie ameninţate de secetă, rezultând temperaturi ridicate şi ploi puţine. Vremea nefavorabilă a fost responsabilă pentru recoltele proaste din anii 1909-1913. Condiţiile climaterice din 1925-1929 au fost doar cu puţin mai proaste decât media. Dar în 1930-1934, condiţiile meteo s-au înrăutăţit mult, iar vârful crizei a fost atins în 1930-1931. ^[31]

În perioada 1925-1929 vremea fost favorabilă agriculturii. Singurul an mai slab din punct de vedere agricol a fost 1927. În 1930 vremea a fost excelentă, dar în 1931 condiţiile s-au schimbat radical. Primăvara a fost mult mai rece decât de obicei, iar iunie şi iulie au fost luni toride. Combinaţia primăverii reci cu vara prea călduroasă s-a dovedit a fi dezastruoasă: însămânţările au fost întârziate, iar perioada de maximimă vegetaţie a plantelor a corespuns cu torida lună iulie. Începând cu luna iulie, în sud-vestul URSS putea să bată aşa-numitul "suhovei" (vânt uscat). Acest vânt aducea cam odată la 10-12 ani valuri de aer fierbinte, fără ploi. În anii 1891, 1906 şi 1921, acest vânt uscat a provocat foametea în regiunile de sud-vest ale ţării. În 1931, seceta care începuse în mai în vestul Siberiei s-a intins spre regiunile Volgii în iunie şi iulie.^[32]

În 1931, în regiunile Volgii inferioare şi ale Ucrainei nu s-a însămânţat nicio cultură în mai, iar în aprile campania agricolă a fost întârziată cu aproape trei săptămâni, în timp ce în alte regiuni ale URSS lucrările agricole au fost întârziate de ploi torenţiale. Comisarii poporului pentru agricultură afirmau că întâzierea de 2-3 săptămâni în declanşarea campaniei agricole fusese determinată de "condiţiile meteorologice şi climaterice foarte dificile ale primăverii".^[33]

Calamităţile naturale au lovit regiunile Volgii centrale şi inferioare în 1931. În august, un ziar agricol publica numeroase rapoarte cu privire la condiţiile meteo neobişnuite: ploi torenţiale care au întârziat secerişul şi au deteriorat recolta strânsă şi care nu apucase să fie depozitată, sau, în unele zone, secetă care a lovit lanurile aflate în pârg, secetă urmată în timpul recoltării de ploi cu debite de trei ori mai mari decât media anuală.^[33]

În Ucraina, în 1932, temperaturile în luna martie au fost sensibil mai scăzute decât media multianuală a lunii. În schimb, în mai şi iunie, temperaturile au fost cu mult peste mediile anuale. A urmat o schimbare bruscă: au căzut ploi torenţiale în cea mai mare parte a URSS-ului, în special în regiunea Kiev. Temperaturile au fost mai aproape de medie, dar combinaţia de temperaturi scăzute în perioada iniţială de vegetaţie şi de umiditate crescută în perioada imediat următoare a crescut mult vulnerabilitatea recoltelor.^[33]

Un alt factor care a determinat declinul producţiei agricole a fost criza de animale de tracţiune sau tractoare în campania de arături, care a fost mult mai acută în 1932 decât în 1931. Efectivele de cai au scăzut de la 19,5 milioane în 1931 la 16,2 milioane anul următor. Eforturile disperate de a înlocui animalele pierdute cu tractoare nu au asigurat suficientă forţă motrice la ţară. Dacă, în 1931, aproape 60% din numărul de tractoare trimise pe ogoare fusese asigurat din import, în anul următor, datorită crizei economice mondiale, nu a mai fost importat niciun tractor.^[34] În ciuda eforturilor industriei sovietice, în 1932 numărul de tractoare livrate agriculturii era numai de 70% din cel livrat cu un an în urmă. Mai mult, numai jumătate au fost disponibile în campania de recoltare. Calitatea animalelor de tracţiune se deteriorase mult de-a lungul timpului. Caii erau din ce în ce mai prost hrăniţi şi întreţinuţi.^[34] Lipsa acută de cai a dus la o decizie istorică de folosire a vacilor în locul animalelor de povară. Pe 23 februarie, biroul regional de partid de pe Volga inferioară a hotărât ca 200.000 de vaci să fie folosite pentru muncile agricole. În tabelul următor se poate urmări evoluţia efectivelor de cai în URSS: ^[35]

Cabaline în URSS

Anul	Mii cai
1930	30.237
1931	26.247
1932	19.368
1933	16.579
1934	15.664

Pentru a împiedica răspândirea informaţiilor despre foamete, călătoriile din Ucraina şi unele regiuni ale Donului au fost interzise în mod special prin directivele din 22 ianuarie 1933, semnate de Molotov şi Stalin, şi de pe 23 ianuarie 1933 ale colegiilor reunite ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS şi Sovnarkomului. Directivele decretau că toate căloriile "pentru pâine" din aceste regiuni sunt organizate de inamicii puterii sovietice, cu scopul agitaţiei contrarevoluţionare şi anticolhoznice în zonele de nord ale URSS-ului. De aceea, biletele de călătorie pe calea ferată nu puteu fi vândute celor cu permise ispolkom, iar cei care totuşi reuşeau să se strecoare în nord în ciuda interdicţiilor, trebuiau să fie arestaţi.^[36]

[modifică] Piederile de vieţi omeneşti – estimări

Dacă încă mai există discuţi cu privire la cursul evenimentelor şi a motivelor determinante, faptul că la sfârşitul anului 1933 muriseră milioane de oameni de foame sau din alte cauze nenaturale asociate, atât in Ucraina dar şi în alte republici sovietice, rămâne de necontestat.

Uniunea Sovietică a negat de-a lungul timpului nu doar amploarea foametei, dar chiar şi existenţa acesteia. Arhivele NKVD (şi a urmaşului KGB) se deschid încă într-un ritm lent. Numărul exact al victimelor este incă necunoscut şi este foarte probabil că nu va fi aflat niciodată cu precizie.^[37]

Estimările cu privire la decesele datorate foametei în Ucraina (altele decât cele datorate altor represiuni) variază de la câteva milioane la mai mult de 10 milioane. ^[38] Chiar şi rezultatele bazate pe metode ştiinţifice variază destul de mult, (datorită puţinătăţii surselor primare de informaţii), de la 2,5 milioane (Volodimir Kubiovci) până la 4,8 milioane (Vasil Hrişko).

O estimare mai nouă, care se bazează pe datele demografice din arhivele sovietice recent desecretizate dă o cifră a pierderilor de 3,2 milioane, sau, dacă se iau în calcul lipsa de credibilitate a unora dintre surse, între 3 şi 3,5 milioane de oameni.^{[39][40][41][42]} & http://www.triburile.ro/55434.html

Arhivele sovietice deschise în ultima vreme arată că plusul de decese înregistrate în Ucraina în 1932-1933 se ridică la 1,54 milioane.^[43] În 1932-1933, au mai existat în plus 1,2 milioane de cazuri de tifos şi 500 de mii de cazuri de febră tifoidă. Decesele rezultate din complicaţiile apărute la persoanele bolnave de tifos sau febră tifoidă sunt datorate mai degrabă slabei rezistenţe a organismelor afectate de malnutriţie decât foametei în sine.^[44] Toate tipurile importante de boli, (mai puţin cancerul), au tendinţa de creştere în perioadele de foamete datorită unei mai scăzute rezistenţe la boală a persoanelor subnutrite, care trăiesc în condiţii precare de igienă. În perioada 1932-1934, cea mai ridicată rată de creştere dintre toate bolile a avut-o tifosul. Păduchii sunt paraziţii responsabili pentru apariţia epidemiilor de tifos. În condiţiile foametei şi a sărăciei crescânde, mulţimile de refugiaţi sunt purtătoarele unui unui mare de păduchi. În 1933, numărul cazurilor de tifos a crecut de 20 de ori faţă de nivelul din 1929, iar numărul de cazuri înregistrate în Ucraina a fost semnificativ mai mare decât în restul URSS-ului. În iunie 1933, incidenţa bolii în Ucraina a crescut de aproape 10 ori fată de situaţia din ianuarie acelaşi an şi era mai mare decât în toată Uniunea Sovietică.^[45]

Incidenţa bolilor în Imperiul Rus şi în URSS (mii de cazuri)

Anul	Tifos	Febră tifoidă	Febră recurentă	Variolă	Malarie
1913	120	424	30	67	3.600
1918-22 (medie)	1.300	293	639	106	2940
1929	40	170	6	8	3.000
1930	60	190	5	10	2.700
1931	80	260	4	30	3.200
1932	220	300	12	80	4.500
1933	800	210	12	38	6.500
1934	410	200	10	16	9.477
1935	120	140	6	4	9.924
1936	100	120	3	0,5	6.500

Trebuie notat că numărul de decese suplimentare extrase din statisticile oficiale sovietice sunt contradictorii şi nu pot fi considerate de încredere, deoarece nu explică diferenţele dintre rezultatele recensămintelor din 1927 şi 1937.

Stalislav Kulciţski face următoarea estimare.^[39] Statisticile sovietice declasificate arată o scădere cu 538.000 de oameni a populaţiei Ucrainei Sovietice, prin comparaţie între rezultatele recensământului din 1926 (28.925.976) şi a celui din 1937 (28.388.000). Numărul de naşteri şi de decese (în mii de persoane), în conformitate cu aceste înregistrări declasificate, este:

Ani	Naşteri	Decese	Spor natural
1927	1.184	523	662
1928	1.139	496	643
1929	1.081	539	542
1930	1.023	536	485
1931	975	515	460
1932	982	668	114
1933	471	1.850	-1.379
1934	571	483	88
1935	759	342	417
1936	895	361	534

Dacă se ia în consideraţie corecţia necesară pentru mortalitatea infantilă neînregistrată în mod oficial în 1933,^[46] corecţie apreciată la 150 de mii de copii de Serghei Maksudov, numărul de naşteri pentru 1933 ar trebui crescut de la 471.000 la 621.000. Presupunând că rata mortalităţii naturale în 1933 este egală cu media ratei mortalităţii anuale din perioada 1927-1930 (524 de mii pe an), creşterea naturală a populaţiei pentru 1933 ar trebui să fi fost de 97.000, ceea ce este de cinci ori mai mică decât cifrele din anii trecuţi (1927-1930). Folosind pentru calcul rata corectată a naşterilor, rata estimată a deceselor pentru anul 1933 şi datele oficiale pentru alţi ani, creşterea naturală a populaţiei pentru perioada 1927 – 1936 ar trebui să fie de 4.043.000, în vreme ce rezultatele recensământului arată o scădere de 538.000 de oameni. Suma celor două cifre ne dă o pierdere demografică estimată de 4.581.000 de oameni. O piedică importantă în estimarea corectă pierderilor umane datorate foametei este necunoaşterea cu certitudine a numărului de persoane implicate în migraţie, inclusiv a persoanelor strămutate în Gulaguri. În conformitate cu statisticile sovietice, balanţa migraţiei pentru populaţia Ucrainei pentru perioada 1927 - 1936 a dat o pierdere de 1.343.000 persoane. Chiar în momentul în care au fost luate datele acestea, instituţiile sovietice de statistică anunţau că precizia înregistrărilor este scăzută. Dacă se ia în consideraţie şi aceste ultime cifre, numărul total de decese în Ucraina datorate cauzelor nenaturale pentru cei 10 ani luaţi în calcul ar fi de 3.238.000, iar dacă se fac corecturi datorate lipsei de precizie, în special în ceea ce priveşte migraţiile voluntare sau forţate, pierderile totale estimate se cifrează între 3 şi 3,5 milioane de oameni.

În plus faţă de pierderile directe din cauze nenaturale, pierderile indirecte datorate scăderii ratei natalităţii trebuie luate şi ele în calcul pentru estimarea consecinţelor demografice ale foametei din Ucraina. Astfel, creşterea naturală a populaţie în 1927 a fost de 662.000 de persoane, în vreme ce în 1933 a fost de 97.000 şi în 1934 de numai 88.000. Suma pierderilor directe şi indirecte datorate Holodomorului ne dă o cifră de 4.469.000, din care 3.238.000 (sau, luând în consideraţie lipsa de precizie a statisticilor sovietice, între 3 şi 3,5 milioane) sunt decesele directe.

În conformitate cu estimările lui Maksudov, ^[46] 81,3% dintre victime erau etnici ucraineni, 4,5% erau ruşi, 1,4% evrei, 1,1% polonezi, restul fiind belaruşi, unguri, germani de pe Volga, tătari din Crimeea şi alţii. Populaţia rurală ucraineană a fost cea mai dur lovită de Holodomor. De vreme ce ţărănimea reprezenta baza naţiunii ucrainene, ^[47] tragedia a afectat profund şi pentru mulţi ani Ucraina.

[modifică] Eliminarea elitei culturale ucrainene

Foametea artificială din 1933-1934 a coincis cu atacul asupra culturii naţionale ucrainene. Evenimentele din 1932-1933 din Ucraina au fost considerate de liderii Partidului Comunist Ucrainean ca un instrumente de luptă împotriva oricăror încercări de autodeterminare a Ucrainei. La Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Ucrainean, Secretarul General numit direct de la Moscova, Postîşev, declara că: "1933 a fost anul înfrângerii contrarevoluţiei naţionaliste ucrainene."^[48] Această "înfrângere" a presupus nu numai exterminarea fizică a unui număr însemnat de ţărani, dar şi eliminarea practic a întregului cler ucrainean şi întemniţarea sau executarea intelectualilor ucraineni.

Până la sfârşitul deceniului al patrulea, aproape patru cincimi din elita culturală ucraineană fusese "eliminată".^[49] Unii, precum scriitorul Mikola Hvilovi, s-au sinucis. Unul dintre cei mai importanţi bolşevici veterani ucraineni, Mikola Skripnik, care a fost la cârma procesului de ucrainizare, s-a sinucis prin împuşcare în vara anului 1933, în momentele de maximă violenţă a epurărilor din Partidul Comunist Ucrainean. Partidul Comunist Ucrainean, sub conducerea unor lideri numiţi de Moscova, aşa cum au fost Lazar Kaganovici, Stanislav Kosior şi Postîşev, au accelerat la începutul anului 1934 procesul de eliminare a "contrarevoluţionarilor, naţionaliştilor, spionilor şi duşmanilor de clasă". Numeroase organizaţii academice au fost desfiinţate după arestarea membrilor lor.

În deceniul al treilea, Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană câştigase un număr în mare de aderenţi, în special în rândul ţărănimii, în principal datorită politicii de slăbire a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse duse de autorităţile sovietice. (Vedeţi şi: Istoria creştinismului în Ucraina). Până în cele din urmă, la sfârşitul aceluiaşi deceniu al treilea, autorităţile sovietice au porinit atacul şi împotriva bisericii ucrainene. Mii de parohii au fost desfiinţate, iar preoţii au fost deportaţi. Până în 1930, biserica ucraineană a fost ştearsă din Registrul Sovietic, iar NKVD-ul a luat toate măsurile ca biserica să nu continue să funcţioneze în clandestinitate. În acelaşi timp, măsurile împotriva parohiilor Bisericii Ortodoxe Ruse, care supravieţuiseră valului de represalii, au încetat aproape cu desăvârşire.

Mai trebuie adăugat că represaliile împotriva intelectualilor a fost un fenomen care s-a manifestat în toată Uniunea Sovietică, nefiind un fenomen specific Ucrainei. De asemenea, prepresiunea împotriva intelectualităţii ucrainene nu a afectat învăţământul în limba ucraineană. În anul şcolar 1935-1936, 83% din populaţia şcolară a RSS Ucrainene învăţa în clase cu predare în limba ucraineană, în condiţiile în care doar 80% din populaţia republicii era de etnie ucraineană.^[50]

[modifică] A fost Holodomorul un genocid?

Inventatorul termenului "genocid", Raphael Lemkin, a fost unul dintre vorbitorii invitaţi de onoare la manifestarea organizată de ucrainenii-americani în 1953 pentru comemorarea a 20 de ani de la foamete.^[6] În zilele noastre, 20 de state au recunoscut că foametea din 1932-1933 a fost un act de genocid. Printre aceste state se află Ucraina, Argentina, Australia, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Estonia, Georgia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, Statele Unite ale Americii şi Vaticanul. În plus, cercetătorii au demonstrat că foametea a afectat şi alte naţionalităţi. Cartea din 2004 The Years of Hunger: Soviet Agriculture, 1931-1933 de R.W. Davies şi S.G. Wheatcroft oferă o estimare a deceselor cauzate de foametea din 1932-1933 din întreaga Uniune Sovietică de 5,5 – 6,5 milioane de oamen. ^[51] În continuare, până în zilele noastre, Holodomorul rămâne un eveniment încărcat de numeroase semnificaţii politice, care afectează chiar şi obiectivitatea corpului cercetătorilor.

Robert Conquest, autorul uneia dintre cele mai importante studii publicate mai inainte de declasificarea arhivelor sovietice, ajungea la concluzia că foametea din 1932-1933 a fost un fenomen artificial, o crimă în masă deliberată, dacă nu chiar un genocid comis ca parte a programului de colectivizare a agriculturii sovietice a lui Stalin. Mulţi istorici au fost de acord cu aceste concluzii. În 2006, au fost declasificate mai mult de 5.000 de pagini de arhivă care priveau Holodomorul. Aceste documete arătă că Moscova a izolat Ucraina, în vreme ce altor regiuni li s-a permis aprovizionarea cu ajutoare umanitare de urgenţă.^[52]

Anumiţi istorici consideră totuşi că foametea a fost un rezultat neintenţionat al colectivizării agriculturii, care a fost agravat de un an agricol dezastruos. Aceşti cercetători afirmă că, deşi se foloseşte termenul de "genocid ucrainean" cu referire al foamete, strict din punct de vedere tehnic este greşită utilizarea acestui termen.^[6] Argumentul lor este acela că, de vreme ce Holodomorul a afectat numai zonele rurale ale Ucraine cu exceptarea celor urbane, nu este plauzibil ca guvernul să fi încercat să distrugă poporul ucrainean. S-a sugerat ca mai degrabă Holodomorul să fie clasificat drept democid.^[53]

În conformitate cu raportul Comisiei Guvernului SUA pentru foametea ucraineană,[21] rechiziţionarea de către autorităţile sovietice a recoltei din 1932 a fost principala cauză a foametei din anul următor. Comisia afirma că: "de vreme ce foametea a avut loc în anul agricol 1932-1933 în bazinul Volgii şi pe teritoriul Caucazului de Nord ca un tot, intervenţiile brutale ale lui Stalin din toamna anului 1932 şi din ianuarie 1933 în Ucraina pot fi asemănate numai cele din regiunea etnică ucraineană din Kuban, din nordul Caucazului". Totuşi, trebuie notat că 20% din populaţia Ucrainei din acele timpuri era formată din alte naţionalităţi decât cea ucraineană.

La conferinţa mondială asupra Holodomorului ucrainean (octombrie 2003) ţinut la Institutul de Istorie Socială şi Religioasă de la Venţia, 28 de participanţi la conferinţă, printre ei aflându-se unii dintre cei mai respectaţi istorici ai momentului, au sprijinit o rezoluţie adresată guvernului italian şi Parlamentului European prin care se cerea recunoaşterea Holodomorului ca act de genocid împotriva poporului ucrainean.^[54][22]

Pe 15 mai 2003, Parlamentul Ucrainei – Verhovna Rada – a votat o rezoluţie prin care foametea din 1932-1933 era declarată genocid organizat deliberat de autorităţile centrale sovietice împotriva naţiunii ucrainene. Guvernele şi parlamentele mai multor ţări au recunoscut în mod oficial Holodomorul ca act de genocid.^{[2][3][4][5][55]}

În schimb, Federaţia Rusă neagă în mod oficial că Holodomorul ar fi fost un genocid etnic. Diplomatul rus Mihail Kaminin a declarat că Rusia este împotriva politicizării Holodomorolui, problema foametei fiind un subiect de discuţie pentru istorici, nu pentru politicieni.^[56] Totodată, vicepreşedintele Dumei Libov Sliska, atunci când, aflat la Kiev fiind, a fost întrebat dacă Rusia, statul succesor al Uniunii Sovietice, îşi va cere scuze pentru represiunile şi foametea din Ucraina, a replicat: "de ce se insită mereu ca Rusia să-şi ceară scuze pentru orice? Persoanele ale căror politici au provocat suferinţe nu numai Ucrainei, dar şi Rusiei, Belarusului, popoarelor Caucazului şi tătarilor din Crimeea rămân doar în cărţile de istorie, documentele secrete şi minutele întâlnirilor."^[56] Mass media ucraineană l-a citat pe Evgheni Guzeev, Consulul general al Rusiei în Lviv, care a afirmat că: "liderii din perioada aceea erau oameni sensibili şi este imposibil de imaginat că aceasta [fometea] a fost plănuită."^[57]

Un important pas înainte spre recunoaşterea Holodomorului a fost Declaraţia comună a Naţiunilor Unite în legătură cu a 70-a aniversare a Marii foamete din Ucraina din 1932-1933 (10 noiembrie 2003),^[58], care aprecia că Holodomorul a fost o mare tragedie. În conformitate cu aprecierile lui Valeri Kucinski, reprezentantul permanent al Ucrainei la ONU, declaraţia a fost un compromis între poziţiile Regatului Unit, Statelor Unite şi Rusiei, care nu doreau să recunoască Holodomorului statutul de genocid şi poziţia Ucrainei, care insista ca Holodomorul este o formă de genocid. ^[57]

[modifică] Poziţii faţă de Holodomor

Foametea a rămas o problemă plină de încărcătură politică. De aceea, dezbaterile pline de patimă vor continua multă vreme de acum în colo. Până pe la 1990, dezbaterile erau duse în chestiunea recunoaşterii sau respingerii a chiar existenţei foametei, sau a cauzelor declanşării acesteia: naturale sau provocate de guvernanţi. Mai exista o tăbără a istoricilor care, deşi acceptau existenţa foametei, o considerau cauzată de o serie de erori grosolane ale guvernanţilor şi o acţiune improvizată şi ineficientă de ajutorare a victimelor.

În zilele noastre, cei mai mulţi cercetători au tendinţa să accepte că foametea a afectat un număr de oameni de ordinul milioanelor. În timp ce se recunoaşte că foametea a afectat şi alte naţionalităţi alături de cea ucraineană, se mai dezbate încă dacă Holodomorul poate fi calificat sau nu ca genocid înpotriva ucrainenilor, de vreme ce existenţă foametei şi caracterul ei provocat de om nu mai sunt negate. Din punct de vedere al cauzelor naturale, dezbaterile sunt restrânse la rolul pe care l-au jucat sau nu recoltele proaste ^[30] şi în ce măsură acţiunile sovietice au fost cauzate de nevoile militare şi economice, aşa cum erau apreciate din punctul de vedere al conducerii centrale sovietice.^[59]

Subiectul Holodomorului este unul puternic politizat, care se nscrie în cadrul relaţiilor încordate dintre Rusia şi Ucraina, (dar şi între diferitele grupuri regionale şi sociale din Ucraina). Facţiunile antiruse din Ucraina au un interes clar în interpretarea Holodomorului ca genocid generat de interesele proruse ale guvernul central sovietic. Grupările proruse din Ucraina şi conducerea Rusiei au tot interesul să nege caracterul deliberat şi provocat al dezastrului şi să-i reducă gravitatea.

Comunităţile ucrainene sunt uneori criticate pentru că folosesc termenii precum Holodomor, Genocid ucrainean sau chiar acela de Holocaust ucrainean, pentru a defini tragedia colectivizării, exploatând-o în scopuri politice. .^{[60][61][62][63]}

Unul dintre cele mai puternice argumete este acela că foametea a fost precedată de atacul violent împotriva culturii ucrainene, un detaliu istoric comun care a precedat mai multe acţiuni centralizate direcţionate împotriva naţiunilor ca întreg. Represiunea politică la scară mare a început în Uniunea Sovietică în 1937 sub conducerea lui Nicolai Ejov, individ vestit pentru ferocitatea şi lipsa de milă. Lev Kopelev scria însă: "În Ucraina, 1937 a început în 1933", cu referire la declanşarea mai timpurie a represiunilor în Ucraina. ^[64].

Până la prăbuşirea Uniunii Sovietice, existenţa foametei a fost puternic negată de guvernul sovietic şi apologeţii regimului sovietic din motive ideologice, de cei care au fost induşi în eroare de autorităţile comuniste, (precum a fost cazul lui George Bernard Shaw) şi, (cel puţin în cazul lui Walter Duranty), de cei care aveau un interes material.

[modifică] In memoriam

Pentru a cinsti amintirea celor care au pierit în timpul Holodomorului, au fost ridicare monumente şi în fiecare an sunt dedicate evenimente publice în Ucraina şi în lume. A patra sâmbătă din noiembrie este ziua oficială de comemorare a celor care au murit ca rezultat al Holodomorului şi represiunilor politice. ^{[65] [66]}

Monument din capitala Ucrainei, Kiev	Evenimentul "Aprinde lumânarea" la memorialul Holodomorului din Kiev	Cruce memorială din Harkov, Ucraina	Memorial al Holodomorului din regiunea Poltava, Ucraina
Memorial din Winnipeg, Canada	Memorial din Edmonton, Canada	Memorial din Windsor, Ontario, Canada	Memorial din Calgary, Canada

[modifică] Vedeţi şi:

• Foametea în Rusia şi Uniunea Sovietică
• Legea spicelor

[modifică] Bibliografie

[modifică] Resurse externe

[modifică] Declaraţii şi acte legale

• Concluziile Comisiei pentru foametea din Ucraina, U.S. Commission on the Ukraine Famine, raportul către Congresul SUA, 19 aprilie 1988
• Declaraţia comună la naţiunile Unite cu privire la a 70-a aniversare a marei foamete din Ucraina, 1932-1933
• Adresarea Verhovna Rada către naţiunea ucraineană la comemorarea victimelor Holodomorului din 1932-1933 (în ucraineană)

[modifică] Cărţi

• Marco Carynnyk, Lubomyr Luciuk şi Bohdan S Kordan, eds, The Foreign Office and the Famine: British Documents on Ukraine and the Great Famine of 1932-1933, prefaţă de Michael Marrus (Kingston: Limestone Press, 1988)
• Robert Conquest, The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivization and the Terror-Famine (1986)
• Wasyl Hryshko, The Ukrainian Holocaust of 1933, (Toronto: 1983, Bahriany Foundation)
• Miron Dolot, Execution by Hunger: The Hidden Holocaust (WW Norton & Compnay, 1985)
• Leonard Leshuk, ed, Days of Famine, Nights of Terror: Firsthand Accounts of Soviet Collectivization, 1928-1934 (Kingston: Kashtan Press, 1995)
• Lubomyr Luciuk, ed, Not Worthy: Walter Duranty's Pulitzer Prize and The New York Times (Kingston: Kashtan Press, 2004)
• Douglas Tottle, Fraud, Famine, and Fascism: The Ukrainian Genocide Myth from Hitler to Harvard (1987)

[modifică] Resurse internet

• uk ru The Harvest of Sorrow. Accesat la data de 2006-07-05. de Robert Conquest.
• Camera Reprezentanţilor SUA autorizează construcţia Monumentului genocidului ucrainean.
• Declaraţia papei Ioan Paul al II-lea la a 70-a aniversare a foametei.
• HR356 Exprimarea sentimentelor membrilor Camerei Reprezentanţilor cu privire la foametea artificială care a apărut în Ucraina în 1932-1933. U.S. House of Representatives, Washington, D.C. (21 octombrie 2003).
• Gareth Jones' international exposure of the Holodomor, plus many related background articles.
• Înregistrarea video a şedinţei în care Parlamentul Ucrainei a adoptat legea prin care este recunoscută foametea din 1932-1933, care a ucis până la 10 milioane de oameni ca "genocid" sovietic împotriva poporului Ucrainean
• uk Foametea din Ucraina din 1932–1933 în documentele Arhivei Centrale de Stat a Ucrainei

(fotografii, legături)

• uk Lecţii de istorie. Holodomor, 1932-33
• 1932-34 Marea foamete, aprecieri pe bază de documente de Dr. Dana Dalrymple
• Pagina oficială a memorialului Holodomorului
• Depoziţia lui Robert Conquest în faţa Comisiei SUA pentru foametea din Ucraina
• Comitetul Congresului canadiano-ucrainean pentru comemorarea genocidului foametei, secţiunea din Toronto
• uk /hu Colecţie de articole şi fotografii analitice
• Înregistrare video a intervenţiei lui Valeri Kucinski, reprezentantul permanent al Ucrainei la Naţiunile Unite, adresându-se Adunării Generale ONU la şedinţa plenară din 1 noiembrie 2005 (intervenţia ambasadorului ucrainean începe de la minutul 27.)
• Carynnyk, Marco (September 11 1983). „The New York Times and the Great Famine”. Ukraine Weekly LI (37).
• Klid, Bohdan (28 decembrie 2003). „Canadian Institute of Ukrainian Studies publicizes new research on Famine”. Ukraine Weekly LXXI (52).
• Yaroslav Bilinsky (1999). „Was the Ukrainian Famine of 1932-1933 Genocide?”. Journal of Genocide Research 1 (2).
• Web site of Mark Tauger
• Stanislav Kulciţski, Cercetări italiene în problema Holodomorului, octombrie 2005.
• en Stanislav Kulciţski, "De ce i-a exterminat Stalin pe ucraineni? Înţelegerea Holodomorului. Poziţia istoricilor sovietici" – Serie în şase părţi din ziarul Den (Ziua): partea 1, partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a, partea a 5-a, partea a 6-a; Kulciţski despre Holodomor 1-6
• ru /uk Valeri Soldatenko, "Un 1933 înfometat: gânduri subiective despre procese obiective", Zerkalo Nedeli, 28 iunie – 4 iulie 2003. Disponibil online în rusă şi în ucraineană.
• ru /uk Articolul lui Stanislav Kulciţski în ziarul Zerkalo Nedeli, Kiev, Ucraina"
  • "Câţi dintre noi au pierit în Holodomor în 1933", 23-29 noiembrie 2002. Disponibil online în rusă şi în ucraineană.
  • "Motivele foametei din 1933 din Ucraina. Mulţumită paginilor unei cărţi apropae uitate" 16-22 august 2003. Disponibil online în rusă şi în ucraineană.
  • "Motivele foametei din 1933 din Ucraina-2", October 4-10, 2003. Disponibil online în rusă and în ucraineană.
  • "Pierderi demografice în secolul al XX-lea", 2-8 octombrie 2004. Disponibil online în rusă şi în ucraineană.
  • "Holodomor-33: De ce şi cum?" 25 noiembrie – 1 decembrie. Disponibil online în rusă şi în ucraineană.
• UKRAINIAN FAMINE Dezvăluiri din arhivele ruse la Biblioteca Congresului SUA
• Holodomorul Ucrainean înregistrare a emisiunii CBC, 07-12-2006 (scroll down, necesită RealAudio)
• Fotografii ale Holodomorului de Serghei Melnikov