Sari la conținut

Experimentul Pitești

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.
Experimentul Pitești
LocațiePitești, România
Coordonate44°51′54″N 24°51′50″E / 44.8648791°N 24.8638569°E ({{PAGENAME}})
Staredesființată
PopulațiePrizonieri politici
Închis1952
DirectorAlexandru Dumitrescu
Adresa stradalăStrada Carpați 4
Website
Deținuți notabili
Aristide Blank, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Corneliu Coposu, Valeriu Gafencu, Ion Ioanid, Gheorghe Mihail, Elisabeta Rizea, Alexandru Todea, Eugen Țurcanu, A. L. Zissu
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Parte dintr-o serie despre
România comunistă
Coat of arms of the Socialist Republic of Romania Coat of arms of PCR
Organizații
De partid
De stat
Alte organizații
Lideri
Ideologie
Politici
Cultură
Represiune
Proteste și rezistență
Relațiile cu URSS
Relațiile cu alte state

Experimentul Pitești (sau Fenomenul Pitești) a fost pus în practică la Penitenciarul Pitești, în scopul „reeducării” deținuților politici, un eufemism pentru spălarea pe creier. Experimentul s-a desfășurat în perioada anilor 1949-1952. Experimentul Pitești a fost terminat în septembrie 1951 imediat după înlăturarea din fruntea Partidului Muncitoresc Român a comuniștilor extremiști - facțiunea moscovită, Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca - de către noua linie a desprinderii de Moscova sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acest experiment poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în grupări interzise de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din România.[1] Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în călăi, tortura putând fi apreciatǎ drept un simplu mijloc, nu un scop.

Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.[2] Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000[2] și 5000.[3] A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.[4] După anul 1989, generalul de Securitate Alexandru Grunberg Nikolski a declarat că Securitatea a implementat Fenomenul Pitești la ordinul bucureștean al Anei Pauker care - implicit - executa ordinele moscovite directe ale lui Iosif Vissarionovici Stalin.

În Pitești se desfășoară anual Simpozionul Internațional „Experimentul Pitești – Reeducarea prin Tortură”, ajuns în 2016 la ediția a 16-a.[5] Piteștiul original a generat literatură memorandum a deținuților supraviețuitori, dar și opere literare de foarte mare semnificație, Fenomenul Pitești (Editura Humanitas, București, 1990; reeditat în 2007) de Virgil Ierunca (1920+2006), Patimile după Pitești (1981) de Paul Goma (1935+2020}.

Istoric

[modificare | modificare sursă]

Începutul

[modificare | modificare sursă]

Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.[6] Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Române, a continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore.[6]

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla.[7] Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și pentru scurt timp și membru al PCR.[8] Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg)[9], ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”)[10] - i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizident Gheorghe Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.[11]

Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la Pitești, unde tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în ce mai severe — potrivit lui Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie.[6]

Stadiile "reeducării"

[modificare | modificare sursă]

Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică.[12]

Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării.[13] Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului.[14]

Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit "demascarea externă").[15] Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au "recunoscut" păcate imaginare.[16] A doua etapă, "demascarea internă", avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.[15]

Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea morală publică");[15] deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte;[6] erau forțați să blasfemieze simboluri religioase și texte sfinte.[10]

Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers.[15] Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens."[17] Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci".[18]

Pe lângă violența fizică, deținuții supuși "reeducării" erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare,[19] deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule.[6] Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii "reeducării" includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.[20]

S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare.[16] În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.[6]

Închisoarea asigura și o selecție preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ocnele Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Târgșor și altele, unde echipe de foști deținuți urmau să continue experimentul.[16]

În penitenciarul Pitești au murit în urma torturilor la care au fost supuși, între 100 și 200 deținuți, fără a se cunoaște deocamdată numărul total al acestora. În orice caz, cauza morții era falsificată în certificatul de deces, pentru a nu rămâne dovezi posterității.

Sfârșitul și urmările

[modificare | modificare sursă]

În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități.[2] Membrii ODCC au fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra altor 780);[21]. Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap, în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul următor; toți au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp.[22] În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România.[23] După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare pentru opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafața curții penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a închisorii. La conducerea închisorii s-au aflat : Stănescu Vasile (1944 - 1949); căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 - 1951); locotenent Kovacs Anton (1951 - 1953); locotenent Savu Victor (1953 - 1954); căpitan Mândreș Petre (1954 - 1956); maior Ivașcu Ștefan (1956 - 1958); maior Cârstoiu Sebastian (1958 - 1961); maior Toma Mihai (1961 - 1977).

După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate.[3] Un memorial a fost construit în fața intrării închisorii.[3]

Deținuți în timpul experimentului

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.316-317; Măgirescu; Rusan; Wexler
  2. ^ a b c Rusan
  3. ^ a b c Popa
  4. ^ Ierunca, p.41
  5. ^ Urmașii victimelor regimului comunist, întâlnire la Pitești, 4 octombrie 2016, Carmen Anghel, Evenimentul zilei, accesat la 6 octombrie 2016
  6. ^ a b c d e f Măgirescu
  7. ^ Măgirescu; Rusan
  8. ^ Cioroianu, p.316-317; Măgirescu
  9. ^ Bacu, passim; Cioroianu, p.317
  10. ^ a b Cioroianu, p.317
  11. ^ Wexler
  12. ^ Cesereanu; Măgirescu; Rusan
  13. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317; Măgirescu; Rusan
  14. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317; Măgirescu
  15. ^ a b c d Cesereanu; Cioroianu, p.317
  16. ^ a b c Cioroianu, p.317; Măgirescu
  17. ^ Bacu, p.103
  18. ^ Bacu, p.104
  19. ^ Cioroianu, p.318; Măgirescu
  20. ^ Mureșan, p.75
  21. ^ Cioroianu, p.318
  22. ^ Rusan; Wexler
  23. ^ Cioroianu, p.318; Rusan
  24. ^ VIDEO Nicolae Purcărea, supraviețuitor al „Fenomenului Pitești“. Victima care a refuzat să devină călău, mărturii despre reeducarea prin tortură, 17 martie 2013, Laurențiu Ungureanu, Adevărul, accesat la 26 mai 2013

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Experimentul Pitești

Mărturii

Documentare

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Experimentul_Pitești&oldid=16319366