Experimentul Piteşti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Închisoarea Piteşti este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Piteşti, România, renumit pentru aşa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizaţia autorităţilor comuniste în perioada anilor 1949-1952 (cunoscute şi sub denumirea Experimentul Piteşti sau Fenomenul Piteşti). Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi şi torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deţinuţii politici, majoritatea studenţi, membri în grupări interzise de comunişti ca Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, precum şi cei inspiraţi de Garda de Fier sau membri sionişti ai comunităţii evreieşti din România.[1] Esenţa metodei folosite la Piteşti este transformarea victimelor în cǎlǎi, tortura putând fi apreciatǎ drept un simplu mijloc, nu un scop.

Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor şi ideilor politice şi religioase a deţinuţilor, şi în cele din urmă alterarea personalităţii până la punctul obedienţei absolute.[2] Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000[3] şi 5000.[4] Este considerat a fi cel mai mare şi cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.[5]

Cuprins

[modifică] Istoric

[modifică] Începuturile

Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârşitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol, şi a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.[6] Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Române, a continuat să funcţioneze ca arest pentru cei vinovaţi de infracţiuni minore.[7]

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Piteşti, şi cu intensitate mai redusă, la Gherla.[8] Grupul de supraveghetori a fost format tot din deţinuţi politici şi a fost condus de Eugen Ţurcanu, fost student la Universitatea din Iaşi şi fost membru al Gărzii de Fier, pentru scurt timp şi membru al PCR.[9] Ţurcanu, probabil la ordinele comandantului Securităţii Alexandru Nicolschi,[10] a ales un grup unit format din „veterani” trecuţi prin reeducare, ca asistenţi pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”)[11] - i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe şi dizident Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi evreul Petrică Fux.[12]

Primul val de deţinuţi de la Suceava care au trecut prin „iniţiere” a fost trimis la Piteşti, unde tratamentul iniţial uman a devenit subiectul unor restricţii din ce în ce mai severe — potrivit lui Măgirescu, situaţia s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie.[13]

[modifică] Stadiile "reeducării"

Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) şi tortură fizică.[14]

Deţinuţii, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliţi să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialităţile dinaintea încarcerării.[15] Gardienii i-au forţat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic şi istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare şi îndemnuri la demascare pentru diferite abateri reale sau inventate.[16]

Toate victimele experimentului au fost iniţial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viaţa personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit "demascarea externă").[17] Aşadar, deţinuţii erau obligaţi să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranţa că vor putea evita torturile, mulţi deţinuţi au "recunoscut" păcate imaginare.[18] A doua etapă, "demascarea internă", avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puţin brutal sau oarecum indulgent faţă de ei în detenţie.[19]

Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea morală publică");[20] deţinuţii erau siliţi să denunţe toate convingerile, ideile şi valorile personale. Trebuie menţionat faptul că deţinuţii credincioşi erau îmbrăcaţi ca Iisus Cristos, iar ceilalţi erau siliţi să-i insulte;[21] erau forţaţi să blasfemeze simboluri religioase şi texte sfinte.[22]

Deţinuţii erau siliţi să accepte noţiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, groteşti; au fost obligaţi să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanţe de comportament pervers.[23] Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informaţii opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale şi adevărate în subconştientul victimei, prin alterarea şi deprecierea constantă a realităţii existente şi înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obţinut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens."[24] Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci".[25]

Pe lângă violenţa fizică, deţinuţii supuşi "reeducării" erau obligaţi să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să cureţe podeaua cu o cârpă ţinută între dinţi). Prost hrăniţi şi ţinuţi în condiţii degradante şi nesanitare,[26] deţinuţii nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, şi erau forţaţi să-şi acopere ochii în rarele situaţii când ieşeau din celule.[27] Tratamentul la care noii veniţi erau supuşi de către veteranii "reeducării" includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligaţi să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ţinute la spate, şi chiar siliţi să mănânce fecale sau băgaţi cu capul în găleţi cu urină.[28]

S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei şi penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare.[29] În cel puţin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspiraţie de însuşi Ţurcanu.[30]

Închisoarea asigura şi o selecţie preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ocnele Mari şi altele, unde echipe de foşti deţinuţi urmau să continue experimentul.[31]

[modifică] Sfârşitul şi urmările

În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorităţi.[32] Membrii ODCC a fost judecaţi în secret pentru abuzuri, procesul rezultând în peste douăzeci de condamnări la moarte (Ţurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deţinuţi şi pentru abuzurile exercitate asupra altor 780);[33] cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecaţi în anul următor; toţi au primit sentinţe uşoare şi au fost puşi în libertate la scurt timp.[34] În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenţilor Statelor Unite şi a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România.[35]

Abandonată şi parţial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcţii în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate.[36] Un memorial a fost construit în faţa intrării închisorii.[37]

[modifică] Deţinuţi

[modifică] Note

  1. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.316-317; Măgirescu; Rusan; Wexler
  2. ^ Rusan
  3. ^ Rusan
  4. ^ Popa
  5. ^ Ierunca, p.41
  6. ^ Măgirescu
  7. ^ Măgirescu
  8. ^ Măgirescu; Rusan
  9. ^ Cioroianu, p.316-317; Măgirescu
  10. ^ Bacu, passim; Cioroianu, p.317
  11. ^ Cioroianu, p.317
  12. ^ Wexler
  13. ^ Măgirescu
  14. ^ Cesereanu; Măgirescu; Rusan
  15. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317; Măgirescu; Rusan
  16. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317; Măgirescu
  17. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317
  18. ^ Cioroianu, p.317; Măgirescu
  19. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317
  20. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317
  21. ^ Măgirescu
  22. ^ Cioroianu, p.317
  23. ^ Cesereanu; Cioroianu, p.317
  24. ^ Bacu, p.103
  25. ^ Bacu, p.104
  26. ^ Cioroianu, p.318; Măgirescu
  27. ^ Măgirescu
  28. ^ Mureşan, p.75
  29. ^ Cioroianu, p.317; Măgirescu
  30. ^ Măgirescu
  31. ^ Cioroianu, p.317; Măgirescu
  32. ^ Rusan
  33. ^ Cioroianu, p.318
  34. ^ Rusan; Wexler
  35. ^ Cioroianu, p.318; Rusan
  36. ^ Popa
  37. ^ Popa

[modifică] Referinţe

[modifică] Legături externe

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Pite%C5%9Fti
Unelte personale
În alte limbi