Drept de proprietate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dreptul de proprietate este, conform Codului civil, dreptul unei persoane de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. În funcţie de titular şi caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică.
Cuprins |
[modifică] Dreptul de proprietate privată
[modifică] Noţiune
Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice [1]. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deţine bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.
Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât şi culegerea fructelor acestuia. Dispoziţia (jus abutendi), are două elemente: dispoziţia materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanţa acestuia) şi dispoziţia juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).
[modifică] Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la exercitarea prerogativelor proprietăţii. În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz şi nu poate fi pierdut prin intervenţia prescripţiei extinctive.
[modifică] Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
Limitele exercitării dreptului de proprietate pot fi materiale sau juridice. Limitele materiale, în cazul bunurilor corporale, constau în limitele fizice ale bunului. În cazul terenurilor, de pildă, proprietarul îşi poate exercita atributele dreptului său pe toată suprafaţa terenului, inclusiv deasupra acestuia (până la limita inferioară a spaţiului aerian, care este obiect al dreptului de proprietate publică), şi în subsol, cu menţiunile că, potrivit Constituţiei, bogăţiile subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi că subsolul poate fi utilizat pentru efectuarea de lucrări de interes general, sub condiţia însă a despăgubirii proprietarului.
Limitele juridice se stabilesc fie prin lege, fie de către o instanţă judecătorească, fie de către proprietar, printr-un act juridic încheiat de acesta. Ele sunt o modalitate de limitare a exerciţiului absolut al dreptului de proprietate într-un mod care să concilieze interesul particular al proprietarului cu cel general sau cu interesele altor particulari.
Exemple de astfel de limitări juridice (care sunt de regulă prezentate sub forma dreptului de servitute sunt: obligaţia de îngrădire a caselor, curţilor şi grădinilor, obligaţia de a respecta o distanţă minimă faţă de proprietatea vecină în cazul realizării de plantaţii sau construcţii, dreptul de trecere pe proprietate vecină în cazul lipsei unui drum de acces la drumul public etc.
Alte limitări juridice aduse exerciţiului dreptului de proprietate sunt reglementările care ţin de disciplina în construcţii, regimul terenurilor forestiere şi agricole, posibilitatea aplicării, în anumite condiţii a unor măsuri de rechiziţie, expropriere sau confiscare a bunurilor etc.
[modifică] Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale deţinute asupra unui bun al altei persoane. Ele conferă titularului lor numai o parte din atributele dreptului de proprietate, de regulă cel al folosinţei bunului. Acestea sunt dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.
[modifică] Dreptul de proprietate publică
[modifică] Noţiune
Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin declaraţie a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice [2]. Titularul dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toţi membrii comunităţii, indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel de bunuri sunt: drumurile naţionale sau locale (în cadrul unor suprafeţe mai mari de teren care sunt obiect al proprietăţii private pot exista însă şi drumuri private), bibliotecile publice naţionale sau locale etc.
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deşi nu sunt accesibile uzului public, sunt afectate funcţionării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor şi altor instituţii publice, echipamente şi instalaţii destinate apărării naţionale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod direct un interes naţional sau local (bogăţiile subsolului, opere de artă etc.).
Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în următoarele modalităţi:
- drept de administrare;
- drept de concesiune;
- drept de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică.
[modifică] Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică are următoarele caractere:
- este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat;
- este un drept insesizabil, neputând fi obiect al procedurilor de executare silită;
- este un drept imprescriptibil, în sensul că bunurile care fac obiect al proprietăţii publice nu pot fi dobândite de terţe părţi prin uzucapiune (prescripţie achizitivă).
[modifică] Dreptul de proprietate industrială
[modifică] Dreptul de proprietate intelectuală
[modifică] Note
[modifică] Bibliografie
- Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol.1, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
