Antreprenoriat

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Antreprenoriatul a început să fie recunoscut în timpul monarhului francez Ludovic al XIV-lea care obișnuia să afirme că „burghezii și meșteșugarii vor deveni artizanii bogăției”. De-a lungul timpului mai multe instituții naționale și internaționale având ca principalǎ activitate studierea mediului și a comportamentului antreprenorial au definit antreprenorul astfel: „Un antreprenor este o persoanǎ care, pe baza unor clauze și condiții contractuale, se obligǎ sǎ presteze în favoarea altei persoane și organizații, diverse lucrǎri (industriale, de construcții, etc.), în schimbul unei recompense dinainte stabilite. De obicei, aceste lucrǎri sunt pǎrți componente ale unui proiect.” sau „Antreprenorul care contracteazǎ cu subantreprenori pǎrți din lucrarea pentru care s-a angajat fațǎ de beneficiar, se numește antreprenor principal. Rǎspunderea pentru întregul proiect ii aparține antreprenorului principal. Contractul prin care atreprenorul se obligǎ fațǎ de beneficiar sǎ execute un anumit proiect se numește contract de antrepriză..” Cea de-a doua definiție este mai puțin cuprinzătoare, dar introduce concepte noi privind activitatea unui antreprenor.

Semnificația conceptului de antreprenor și antreprenoriat.[modificare | modificare sursă]

Conform DEX, expresia „antreprenor”[1] este de proveniență franceză și pune accent pe funcția primarǎ a antreprenorului: „Antreprenor, -oare, antreprenori, -oare, s.m. si s.f. Persoanǎ care conduce o antrepriza – Din fr. entrepreneur”.

În sensul modern al economiei de piațǎ, un antreprenor este un agent economic care adoptǎ un comportament activ și novator, care acceptǎ deliberat riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. În acest sens, un numǎr semnificativ de societǎți acordǎ o mare atenție și recunoaștere antreprenorilor, în mare parte și datoritǎ aportului pe care îl aduc aceștia la evoluția mediului antreprenorial și a influenței pe care o au asupra indicatorilor macroeconomici.

Recunoaștera valorii antreprenorilor – prin antreprenor înțelegându-se un concept foarte asemǎnǎtor cu cel cunoscut astǎzi – dateazǎ încǎ din secolul al XVIII-lea în Franța, când economistul Richard Cantillona asocia asumarea de riscuri în economie cu antreprenoriatul. În Anglia, în jurul aceleiași perioade Revoluția Industrialǎ își fǎcea simțitǎ prezența, iar antreprenorii beneficiazǎ de primele oportuniǎți de a juca un rol din ce în ce mai vizibil în transformarea și valorificarea resurselor; se înregistreazǎ primele influențe asupra indicatorilor macroneconomici.

Joseph Schumpeter (1934), considerat de unii un geniu al economiei secolului XX, spunea: „În antreprenoriat existǎ o înțelegere pe care o facem în legaturǎ cu un anumit tip de comportament care include: inițiativǎ, organizarea și reorganizarea mecanismelor socio-economice și acceptarea riscului și a eșecului”. Antreprenoriatul ca subiect de discuție și analizǎ a fost introdus de economiști în secolul al XVIII-lea și a continuat sǎ atragǎ interesul economiștilor în secolul al XIX-lea.

Pentru a completa lista de informații despre activitatea și calitǎțile care impulsioneazǎ rezultatele antreprenorilor s-au întreprins numeroase studii. Concluzia comunǎ a acestora a fost cǎ toți antreprenorii de succes prezentau urmǎtoarele calitǎți: controlul interior, capacitatea de planificare, asumarea riscurilor, inovația, folosirea feedback-ului, luarea deciziilor, independența. Aceastǎ listǎ se aflǎ între-un proces de îmbunǎtǎțire continuǎ prin adǎugarea de noi caracteristici.

În viziunea reprezentanților școlii behavioriste, cea care acordǎ cea mai mare atenție elementelor ce caracterizeazǎ antreprenorii, principalele aspecte care le sunt specifice sunt acelea de: inovatori, lideri, asumatori de riscuri, independenți, creatori, tenaci, energici, originali, optimiști, orientați spre rezultate, flexibili, materialiști, însǎ un progres remarcabil în ceea ce privește abordarea conținutului muncii și a caracteristicilor antreprenorului realizeazǎ Jacques Fillon . În unul din ultimele sale studii el realizeazǎ o abordare integratoare deosebit de interesantǎ și utilǎ a activitǎților și caracteristicilor specifice antreprenorilor .

Alte caracteristici ale antreprenorilor sunt urmǎtoarele:

Determinare și perseverențǎ: Mai mult decât oricare alt factor, dedicarea totalǎ cǎtre succes ca antreprenor poate depǎși obstacolele. Determinarea puternicǎ și perseverența pot face un antreprenor sǎ facǎ fațǎ oricǎror greutǎți pe care alte persoane le-ar considera insurmontabile și chiar pot compensa lipsa de experiențǎ și de îndemânare a personalului angajat.

Dorința de a câștiga: Antreprenorii examineazǎ o situație, determinǎ cum își pot mǎri șansele de câștig și trec mai departe. Ca rezultat riscurile considerate mari de persoanele obișnuite sunt riscuri mari pentru antreprenori.

Cǎutarea feedback-ului: Antreprenorii eficienți sunt adesea descriși ca având capacitatea de a învǎța repede și dorința puternicǎ de a ști cât de bine se descurcǎ și cum își pot îmbunǎtați rezultatele. Feedback-ul este important deoarece antreprenorul este dispus sǎ învețe din greseli și din experiențele anterioare.

Rezolvarea problemelor persistente: Antreprenorii nu sunt intimidați de situații dificile. Încrederea în sine și optimismul general îl fac sǎ vadǎ imposibilul ca pe ceva ce doar necesitǎ mai mult timp pentru a fi rezolvat. Problemele simple îl plictisesc, antreprenorii sunt extrem de persistenți însǎ sunt realiști în a aprecia ceea ce pot și ceea ce nu pot sǎ facǎ și unde au nevoie de ajutor pentru rezolvarea unor probleme dificile, dar de neevitat.

Inițiativǎ și responsabilitate: Antreprenorii au fost întotdeauna considerați persoane independente, ei cautǎ și preiau inițiativa, se pun în situații în care sunt personal rǎspunzǎtori pentru succesul sau eșecul întregii operațiuni. Le place sǎ se implice în probleme în care impactul lor personal sǎ poatǎ fi mǎsurat.

Orientare spre oportunitǎți: Un lucru care îi diferențiazǎ clar pe antreprenori este concentrarea spre oportunitate mai mult decât spre resurse, structurǎ sau strategie. Când se hotǎrǎsc sǎ întreprindǎ o acțiune o fac într-un mod calculat, încearcǎ sǎ facǎ totul pentru a obține cât mai multe șanse de câștig, dar evitǎ sǎ-și asume riscuri ce nu sunt necesare.

Toleranțǎ pentru eșec: Antreprenorii folosesc eșecul ca pe o experiențǎ din care pot învǎța ceva. Cei mai eficienți antreprenori sunt cei care se așteaptǎ la dificultǎți și nu sunt dezamǎgiți, descurajați sau deprimați de un eșec.

Încredere în sine și optimism: Deși antreprenorii întâmpinǎ adesea obstacole majore încrederea în abilitǎțile personale îi determinǎ sǎ le depǎșeascǎ și îi face pe ceilalți sǎ-și menținǎ propriul optimism.

Realizarea de viziuni: Antreprenorii știu unde vor sǎ ajungǎ. Ei au o viziune sau concept despre ceea ce vor sǎ fie firma lor. De exemplu, Steve Jobs de la Apple Computers dorește ca firma sa sǎ producǎ microcomputere ce pot fi folosite de oricine, de la copiii din școli pânǎ la oamenii de afaceri. Nu toți antreprenorii au viziuni predeterminate pentru firmele lor, unii își dezvoltǎ viziunea în timp, conștientizând ce este firma și ce poate ajunge.

Nivelul mare de energie: Cantitatea mare de munca depusǎ de antreprenori presupune din partea acestora existența unei energii superioare. Mulți antreprenori își dozeazǎ cantitatea de energie monitorizând cu grijǎ ce mǎnâncǎ, ce beau, fac exerciții fizice și știu când sǎ se retragǎ pentru relaxare.

Creativitatea și spiritul de inovație: Creativitatea a fost privitǎ timp îndelungat ca ceva genetic, cu care te naști și nu o poți dobândi. Una dintre teoriile celebre apǎrute spre sfârșitul secolului al-XX lea afirmǎ cǎ aceasta poate fi învǎțatǎ.

Independența: Frustrarea în fața sistemelor birocratice, împreunǎ cu dorința de a face o „diferenta” îi face pe antreprenori niște persoane foarte independente care doresc sǎ facǎ lucrurile în felul lor. Totuși antreprenorii nu iau toate deciziile, ci doresc ca autoritatea sǎ le ia pe cele importante.

Lucrul în echipǎ: Dorința de independențǎ și autonomie nu îl oprește pe antreprenor sǎ doreascǎ lucrul în echipǎ. De fapt în timp ce antreprenorul știe clar unde se aflǎ firma (sau unde ar dori sǎ se afle) personalul se ocupǎ de activitǎțile de „zi cu zi” din firmǎ.

Abilitǎți manageriale: Aceasta nu reprezintǎ o caracteristicǎ absolut necesarǎ a antreprenorilor însǎ este important de știut cǎ un antreprenor de succes are nevoie și de acest tip de cunoaștere.

Antreprenorul este un actor principal și un simbol al economiei de piațǎ. Rolurile și contribuția antreprenorilor se amplificǎ substanțial, simultan cu manifestarea lor pe plan calitativ superior, ceea ce se reflectǎ în revoluția antreprenorialǎ actualǎ, care potrivit afirmațiilor a numeroși specialiști, va ajunge la apogeu în secolul XXI, generând multiple mutații, unele încǎ dificil de imaginat în prezent.

În societǎțile dezvoltate, pentru a permite accesul noilor domenii, multe universitǎți dezvoltǎ adevǎrate incubatoare de afaceri, care sunt puse la dispoziția antreprenorilor, pentru a avea posibilitatea de a experimenta și verifica noile teorii de business.

Formele și tipologia antreprenoriatului[modificare | modificare sursă]

Cele mai frecvente forme de antreprenoriat sau muncǎ pe cont propriu sunt: formele de activitate comercialǎ cu licențǎ sau forma companiilor comerciale. Principala diferențǎ între cele douǎ forme este cǎ un comerciant (persoanǎ fizicǎ) face afaceri pe cont propriu și are nevoie de autorizație comercialǎ, în timp ce o companie (persoanǎ juridicǎ) face afaceri în contul companiei, adicǎ pentru toți patronii sǎi. În acest caz va fi nevoie de autorizația comercialǎ a fondatorilor și de un contract legal încheiat între aceștia.

Activitǎți cu autorizație comercialǎ

O activitate cu autorizație comercialǎ este cea mai simplǎ modalitate de a începe o afacere. Trebuie solicitatǎ o autorizție comercialǎ care sǎ confere dreptul de a face afaceri într-un anumit domeniu. Existǎ diferite cerințe pentru fiecare tip de activitate comercialǎ (toate necesitǎ probitate):

a. Comerț liber - nu este necesarǎ o calificare specificǎ, ci numai un extras de cazier judiciar (aceste activitǎți includ, de exemplu, activitatea obișnuitǎ de vânzare sau activitǎți intermediare diverse).

b. Activitǎți meșteșugǎrești: este necesarǎ ucenicia sau alte cursuri specifice de învǎțǎmânt și pregǎtire profesionalǎ sau 6 ani de experiențǎ în activitǎțile sau ocupațiile respective (exemplu: tâmplaria, fierǎria, activitǎțile mecanice, zidǎria, tinichigeria, serviciile cosmetice).

c. Activitǎți reglementate: pe lânga calificǎrile adecvate existǎ cerințe suplimentare definite în diverse regulamente (exemplu: contabilitatea, montajul, repararea și controlul aparatelor electrice, producția chimicǎ, opticǎ, serviciile de masaj, consilierea psihologicǎ etc.).

Tipurile de activitǎți enumerate mai sus se numesc activitǎți înregistrate. Solicitantul care îndeplinește cerințele specifice depune documentele relevante la registrul comerțului, care elibereazǎ licența comercialǎ.

d. Concesionǎri: pentru acestea sunt definite cerințe (inclusiv calificǎri) prin legi și regulamente. În plus, pe lânga înmatriculare, solicitarea necesitǎ aprobarea din partea unei anume autoritǎți administrative de stat (exemplu: pentru schimbul valutar Banca Naționalǎ). În cazul în care aprobarea este acordatǎ, solicitantul primește, pe lângǎ licența comercialǎ, așa-numita concesionare. Printre exemplele de concesionari se numǎrǎ: producția, repararea, vânzarea și utilizarea de arme, furnizarea de servicii de comunicații, servicii de taximetrie etc.

Antreprenoriatul în forma întreprinderilor comerciale.

În cazul în care costurile de începere a afacerii sunt mari, există posibilitatea ca mai mulțe persoane să înființeze o societate comercialǎ. Societǎți comerciale se pot constitui în una din urmǎtoarele forme: societate în nume colectiv, societate în comanditǎ simplǎ, societate în comanditǎ pe acțiuni, societate pe acțiuni, societate cu rǎspundere limitatǎ.

Cea mai frecventǎ formǎ de societate comercialǎ întâlnitǎ este societatea cu rǎspundere limitatǎ (SRL). Fiecare partener este obligat sǎ facǎ o depunere de capital de bazǎ, din care vor putea fi plǎtite datoriile sau alte angajamente financiare în cazul lichidǎrii societǎții. Acesta este motivul pentru care rǎspunderea este limitatǎ: societatea este rǎspunzǎtoare numai în limita capitalului de bazǎ. Partenerii încheie contractul de parteneriat care menționeazǎ, printre altele, suma investitǎ de cǎtre fiecare partener și modul în care se va face distribuirea profitului comun. O asemenea societate cu rǎspundere limitatǎ poate fi de asemenea înființatǎ de cǎtre un singur partener.

Tipologia formelor mediului antreprenorial.

Tabloul economiei contemporane prezintǎ o mare diversitate de întreprinderi și structuri ale acestora, cu dimensiuni, roluri și caracteristici mult diferite; se regǎsesc, simultan, în lume:

- întreprinderi specifice unor moduri de producție precapitaliste și formule ale viitorului; - întreprinderi care nu au salariați, fiind o altǎ formulǎ organizatoricǎ și juridicǎ a locului de muncǎ și întreprinderi cu sute de mii de salariați; - întreprinderi care nu au sediu distinct de locuința patronului și întreprinderi care au sedii cu multe nivele în marile metropole; - întreprinderi care folosesc tehnologii primitive și cele în care roboții industriali înlocuiesc în mare mǎsurǎ munca oamenilor.

Cele mai cunoscute criterii de clasificare a întreprinderilor sunt urmǎtoarele:

a. Dupǎ ampreta unui mod de producție se disting: - întreprinderi de tip precapitalist (exploatǎri agricole tradiționale, activitatea meșteșugarilor independenți); - întreprinderi de tip capitalist (ex: societatea pe acțiuni); - întreprinderi de tip precapitalist (ex: cooperativele).

b. Dupǎ forma de proprietate se diferențiazǎ: - întreprinderile aflate în proprietate privatǎ; - întreprinderile proprietate de stat (sau publicǎ); - întreprinderile în proprietate de grup cooperatist; - întreprinderile cu un regim combinat al proprietǎții.

c. Dupǎ natura juridicǎ, legislația țǎrilor cu economie de piațǎ reglementeazǎ urmǎtoarele: - întreprinderi individuale; - societǎți comerciale: de persoane și de capitaluri.

d. Dupǎ mǎrime (estimatǎ dupǎ numǎrul de personal, cifra de afaceri, capitalul social): - întreprinderi mici; - întreprinderi mijlocii; - întreprinderi mari.

e. Dupǎ gradul de specializare (diversitatea activitǎților): - întreprinderi strict specializate (pe un produs sau pe o anumitǎ tehnologie); - întreprinderi specializate (câteva produse sau tehnologii înrudite); - întreprinderi generale (nespecializate) cu obiect larg de activitate în mai multe ramuri.

f. Dupǎ obiectul de activitate (activitǎțile realizate, dupǎ clasificarea uzualǎ oficialǎ): - întreprinderi de producție; - întreprinderi de comerț; - întreprinderi de servicii.

g. Dupǎ sectorul economic în care poate fi încadratǎ întreprinderea: - întreprinderi din sectorul primar (agriculturǎ, pescuit, exploatare forestierǎ, industrie extractivǎ); - întreprinderi din sectorul secundar (industrie prelucrǎtoare); - întreprinderi din sectorul terțiar (distribuție, bǎnci, asigurǎri, transport, formare profesionalǎ, servicii pentru populație.

h. Dupǎ natrua tehnologiei și seria de fabricație: - întreprinderi care realizeazǎ unicate și serii mici; - întreprinderi care produc în serii mari și foarte mari.

i. Dupǎ aria de activitate: - întreprinderi cu arie activitate localǎ (un oraș sau o zonǎ din acesta, un sat); - întreprinderi cu arie activitate regionalǎ (o parte din țarǎ, mai multe județe); - întreprinderi cu arie de activitate naționalǎ; - întreprinderi cu arie de activitate transnaționalǎ sau mondialǎ.

Factori importanți, cu influențǎ asupra mediului antreprenorial[modificare | modificare sursă]

Indiferent de performanțele sale economice, activitatea unei companii se va forma la intersecția între factorii: de naturǎ legislativ-normativǎ, sociali, financiari, tehnologici, politici și globali. Fiecare factor influențeazǎ mediul antreprenorial într-un mod diferit și pot acționa atât în sensul scǎderii cât și în sensul creșterii performanțelor sale. Gradul de adaptabilitate și flexibilitate a personalitǎții antreprenorului au un cuvânt greu de spus. Astfel, un antreprenor cu cunoștințe solide în domeniul resurselor umane va da dovadǎ de tact și diplomație în cazul unei crize de personal. În aceeași mǎsurǎ un antreprenor care nu se informeazǎ despre legislația care îi reglementeazǎ activitatea, chiar dacǎ beneficiazǎ de consiliere juridicǎ, se va afla în imposibilitatea deschiderii și menținerii unui dialog productiv cu statul român sau va obține cu dificultate o finanțare, fie ea prin societǎți financiar-bancare, cât și prin instituții europene.

a. Factori de naturǎ legislativ-normativǎ Principala trǎsǎturǎ a acestor factori se referǎ la caracterul lor extern. Acest tip de factori sunt generați în principal de statul român, de instituțiile sale, și din momentul aderǎrii la Uniunea Europeanǎ și de reglementǎrile ei. Vizeazǎ în mod direct legile, actele, ordonanțele de guvern, dispozițiile cu caracter special sau alte proiecte de legi care se referǎ în mod direct la mediul antreprenorial. Spre deosebire de ceilalți factori, raportul de forțe pentru aceastǎ situație este inegal. Indiferent de statutul, domeniul de activitate sau de elementele care țin strict de persoana antreprenorului, asupra factorilor menționați societatea comercialǎ nu are putere de decizie în sensul schimbǎrii lor. La nivel individual, fiecare companie trebuie sǎ manifeste un comportament de adaptare și de înțelegere asupra condițiilor pieței pe care activeazǎ. Aici, un cuvânt greu de spus îl au organizațiile profesionale. Un astfel de organism, cu un numǎr mare de membrii, rezultate remarcabile, o anumitǎ conduitǎ și o reprezentanțǎ puternicǎ poate fi un barometru bun pentru statul român și un punct de vedere pe care organele statului îl va consulta în momentul elaborǎrii documentelor legislativ-normative .

Principala lege la care se raporteazǎ mediul antreprenorial din România este Legea numǎrul 31 din 16/11/1990 privind societǎțile comerciale. Prin aceastǎ lege se stabilesc formele de constituirea a unei societǎți comerciale, precum și obligațiile si drepturile acestora. Din momentul în care mediul anteprenorial din România a trecut de etapa “organizaționalǎ” , Statul român a trebuit sǎ elaboreze și alte proiecte de lege. Un astfel de proiect de lege se are drept obiectiv stimularea înființǎrii de întreprinderi.

b. Factorii sociali Sunt factori cu caracter dual și subiectiv, se întâlnesc atât în mediul extern cât și în mediul intern al întreprinderii. Factorii sociali în raport cu mediul extern înteprinderii sunt reprezentați de furnizori, clienți (posibili și actuali), funcționarii statului, posibilii investitori și partenerii de afaceri. În ceea ce privește factorii sociali interni, cea mai mare pondere o au angajații unei companii.

Relația antreprenor – furnizor/client este bazatǎ pe încredere, pornește de pe poziții egale și în care, fiecare element urmǎrește pǎstrarea subunitarǎ a raportului economic: minimum de efort/maximum de efect. De obicei, acest tip de relație este ghidat de cutume comerciale care s-au format de-a lungul timpului.

Relația antreprenor – intraprenor sau anagajator – angajat este reglementatǎ în primǎ instanțǎ de Codul Muncii și Drepturile de Proprietate Intelectualǎ. Deși, la nivel de structurǎ de companie este considerat un raport de subordonare, angajatul este “un consumator” sau “un client” de sarcini duse la îndeplinire, în termenele stabilite și cu rezultate semnificative. Factorul uman are un rol determinant în activitatea unei companii. Așa cum un angajat bun contribuie la bunǎstarea și extinderea unei afaceri, un angajat mai puțin competent poate da un sens negativ unor parteneriate de afaceri care pânǎ la momentul respectiv se desfǎșurau în bune condiții.

c. Factori de ordin financiar Factorii financiari nu introduc numai noțiuni teoretice în privința unor indicatori, ci prin analiza lor oferǎ informații relevante pe baza cǎrora se pot face verificǎri ale situației actuale, evaluǎri, dar și previziuni pentru o perioadǎ determinatǎ de timp. O altǎ noțiune în definirea factorilor de ordin financiar se referǎ la posibilitatea infuziei cu cash-flow prin: credite, fonduri europene, împrumuturi de la stat și alte modalitǎți. Principalii actori în categoria factorilor de ordin financiar sunt: instituțiile financiar-bancare, Banca Naționalǎ a României (BNR), Bursa de Valori București (BVB).

d. Factorii tehnologici Au în vedere evoluția tehnologicǎ și se regǎsesc pe mai multe nivele. Astfel, își fac simțite efectele atât asupra obiectului principal de activitate al firmei, cât și asupra producitvitǎții unei companii.

e. Factorii politici Pentru cǎ stau la baza dezvoltǎrii mediului antreprenorial, îi putem numi factori primari. Regimul politic a influențat în mod decisiv apariția sau dezvoltarea mediului antreprenorial într-o anumitǎ țarǎ sau zonǎ geograficǎ.

f. Factori de ordin global Trateazǎ cu precǎdere efectele pe care le au evenimentele din economiile puternice ale lumii, politica statelor care dețin monopol pe o anumitǎ piațǎ, conflictele armate, acordurile privind circulația mǎrfurilor sau ultimele descoperiri în domeniu.

Influențe pozitive:

a. Influențele pozitive ale factorilor de naturǎ legislativ-normativǎ: - crearea unui cadru normal de desfǎșurare a activitǎților întreprinderilor mici și mijlocii, acordarea de beneficii pentru a stimula extinderea mediului antreprenorial, consultanța gratuitǎ în domeniul juridic și contabil, cursuri de perfecționare, organizarea de evenimente special adresate comunitǎții antreprenoriale, înlesnirea unei comunicǎri facile cu autoritǎțile statului român și accesul la fonduri europene.

b. Factorii sociali pot aduce mediului antreprenorial urmǎtoarele beneficii: - putere creativǎ și diferențiere în fața concurenților, “fața umanǎ” a unei companii, contracte avanatajoase pe termen lung, pot reprezenta subiecte de negociere în privința obținerii anumitor facilitǎți de la statul român.

c. Factorii de ordin financiar: - contribuie în mod semnificativ la creșterea lichiditǎților unei companii, dezvoltarea pe termen lung, bugetul de promovare a produselor/serviciilor oferite și la o îmbunǎtǎțire continuǎ în relația cu clienții, atunci când se referǎ preponderent la atragerea de fonduri prin diferite modalitǎți. Sunt principalul suport pentru dezvoltarea companiei și un fond bine gestionat crește viteza de rotație a capitalului.

d. Factorii tehnologici: - îmbracǎ activitatea antreprenorialǎ și îmbunǎtǎțește serviciile oferite, susțin evoluția și competitivitatea mediului antreprenorial.

Influențe negative:

a. Factorii de naturǎ legislativ-normativǎ: - aplicarea legilor constituie unuil dintre cele mai dese motive de disputǎ între companie și statul român, multe articole de lege suferǎ lipsa cercetǎrii sau a concordanței dintre nevoile mediului antreprenorial și ceea ce se vor a fi aceste nevoi. Deși au existat inițiative din partea statului pentru simplificarea procedurilor de înființare a unei firme, procesul este încǎ anevoios.

b. Factorii sociali: - sunt cei care reclamǎ cea mai mare atenție din partea antreprenorilor. Din cauza caracterului subiectiv necesitǎ resurse de motivare, perfecționare continuǎ și monitorizare. Influențele negative pot fi evitate de antreprenori încǎ de la început prin planul de afaceri: dacǎ se proiecteazǎ numǎrul optim de oameni de care firma va avea nevoie, un plan salarial care sǎ nu aibǎ consecințe negative asupra cash-flow-ului companiei, sarcini bine trasate și evaluare neîntreruptǎ la un anumit interval de timp. Astfel, pentru o companie care a înregistrat o creștere a numǎrului de salariați peste media admisǎ, va fi destul de complicat sǎ-și urmeze planurile de dezvoltare în perioade economice de regres.

Este factorul cel mai sensibil la schimbǎrile mediului antreprenorial și se formeazǎ într-un timp îndelungat. De multe ori, cel puțin în cazul companiilor care activeazǎ în zona serviciilor, factorul uman este determinant în stabilirea nivelului de calitate pentru produsele oferite.

c. Factorii de ordin financiar: - constituie punctul de atracție în mediul antreprenorial. În raport cu legile în vigoare, atrag impozite mai mari, cereri nejustificate de sponsorizǎri (mai bine: cereri de sponsorizare nejustificate), pretenții salariale. Cererea pentru un credit mai mare decât este capabilǎ structura financiarǎ a companiei sǎ susținǎ, va amplifica lipsa de lichididate și nu-și va arǎta eficiența.

d. Factori tehnologici: - sunt condiționați de pregǎtirea antreprenorilor, de bugetul alocat, de aceștia pentru modernizare și retehnologizare și de modul cum angajații vor ști sǎ profite de investiția fǎcutǎ. Sunt factorii cu cel mai înalt grad de perisabilitate, și din acest motiv întâmpinǎ dificultǎți din partea antreprenorului asupra luǎrii unei decizii ferme de modernizare a activității.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Basepoate - Resurse pentru afaceri

Legături externe[modificare | modificare sursă]