Uranus: Diferență între versiuni

Modifică legăturile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Navighează interactiv prin istoric
← Diferența anterioarăDiferența următoare →
Conținut șters Conținut adăugat
VizualWikitext
Fără descriere a modificării
Fără descriere a modificării
Linia 141: Linia 141:


Perioada de rotație în jurul propriei axe a lui Uranus este de 17 ore și 14 minute. Ca toți [[Gigant gazos|giganții gazoși]], atmosfera sa superioară are vânturi puternice în direcția de rotație. La unele latitudini, cum ar fi aproximativ 60 °S, elementele proeminente ale atmosferei se mișcă mult mai repede, făcând o rotație completă în doar 14 ore.<ref>{{cite web |title=Uranus |work=World Book |author1=Gierasch, Peter J. |author2=Nicholson, Philip D. |name-list-style=amp |url=http://www.warrentboe.org/_files/TeacherPages/792/Uranus_Article.pdf |date=2004 |access-date=8 March 2015}}</ref>
Perioada de rotație în jurul propriei axe a lui Uranus este de 17 ore și 14 minute. Ca toți [[Gigant gazos|giganții gazoși]], atmosfera sa superioară are vânturi puternice în direcția de rotație. La unele latitudini, cum ar fi aproximativ 60 °S, elementele proeminente ale atmosferei se mișcă mult mai repede, făcând o rotație completă în doar 14 ore.<ref>{{cite web |title=Uranus |work=World Book |author1=Gierasch, Peter J. |author2=Nicholson, Philip D. |name-list-style=amp |url=http://www.warrentboe.org/_files/TeacherPages/792/Uranus_Article.pdf |date=2004 |access-date=8 March 2015}}</ref>

=== Înclinare axială ===
[[File:Uranus orientation 1985-2030.gif|thumb|Vedere simulată de pe Pământ asupra lui Uranus din 1986 până în 2030, de la solstițiul de vară din sud în 1986 la echinocțiul din 2007 și solstițiul de vară din nord în 2028.]]

Axa de rotație uraniană este aproximativ paralelă cu planul Sistemului Solar, cu o [[Înclinare axială|înclinare axială]] de 97,77 °. Acest lucru îi conferă schimbări sezoniere complet diferite de cele ale celorlalte planete. În apropierea solstițiului, un pol este luminat continuu de Soare, în timp ce celălalt este în întuneric. Doar o mică fâșie din jurul ecuatorului experimentează un ciclu rapid zi-noapte, dar cu Soarele scăzut la orizont (ca în regiunile polare ale Pământului). Pe cealaltă parte a orbitei planetei, orientarea polară în raport cu Soarele este inversată. Fiecare pol primește aproximativ 42 de ani de lumină solară continuă, urmat de 42 de ani de întuneric.<ref>{{cite web |title=Hubble captures rare, fleeting shadow on Uranus |author=Sromovsky, Lawrence |work=University of Wisconsin Madison |url=http://www.news.wisc.edu/releases/12826.html |date=2006 |access-date=9 June 2007 |url-status=dead |archive-url=https://web.archive.org/web/20110720221646/http://www.news.wisc.edu/releases/12826.html |archive-date=20 July 2011 }}</ref> În timpul echinocțiilor, Soarele este deasupra ecuatorului, oferind un ciclu zi-noapte similar cu majoritatea celorlalte planete. Uranus a atins cel mai recent echinocțiul său la 7 decembrie 2007.<ref>{{cite conference |last=Hammel |first=Heidi B. |title=Uranus nears Equinox |date=5 September 2006 |url=http://www.apl.ucl.ac.uk/iopw/uworkshop_060905.pdf |archive-url=https://web.archive.org/web/20090225084057/http://www.apl.ucl.ac.uk/iopw/uworkshop_060905.pdf |archive-date=25 February 2009 }}</ref><ref name="weather" />

{| class="wikitable" style="text-align: center; margin-left: 20px;"
|-
! Emisfera nordică
! An
! Emisfera sudică
|-
| Solstițiu de iarnă
| 1902, 1986, 2069
| Solstițiu de vară
|-
| Echinocțiu de primăvară
| 1923, 2007, 2092
| Echinocțiu de toamnă
|-
| Solstițiu de vară
| 1944, 2030
| Solstițiu de iarnă
|-
| Echinocțiu de toamnă
| 1965, 2050
| Echinocțiu de primăvară
|}

Unul dintre rezultatele orientării axei este că, în medie într-un an, regiunile polare de pe Uranus primesc o cantitate mai mare de energie solară decât regiunea ecuatorială. Cu toate acestea, Uranus este mai fierbinte la ecuator decât la poli. Mecanismul de bază care cauzează acest lucru este necunoscut. Motivul neobișnuitei înclinări axiale a lui Uranus nu este, de asemenea, cunoscut cu certitudine, dar speculațiile obișnuite sunt că în timpul formării Sistemului Solar, o [[protoplanetă]] de dimensiunea [[Pământ]]ului s-a ciocnit cu Uranus, provocând orientarea înclinată.<ref>{{cite book |author1=Bergstralh, Jay T. |author2=Miner, Ellis |author3=Matthews, Mildred |title=Uranus |date=1991 |pages=485–486 |isbn=978-0-8165-1208-9}}</ref> Cercetările efectuate de Jacob Kegerreis de la Universitatea Durham sugerează că înclinarea a rezultat dintr-o rocă mai mare decât Pământul care s-a prăbușit pe planetă cu 3-4 miliarde de ani în urmă.<ref>{{cite news |url=https://www.apnews.com/d1e2c440af57450ab82b62d035adac61 |title=Science Says: A big space crash likely made Uranus lopsided |work=Associated Press |last=Borenstein |first=Seth |date=21 December 2018 |access-date=17 January 2019}}</ref> Polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct spre Soare la momentul survolului lui ''[[Voyager 2]]'' în 1986. Etichetarea acestui pol ca «sudic» utilizează definiția aprobat în prezent de către [[Uniunea Astronomică Internațională]], și anume că polul nord al unei planetei sau al unui satelit este polul de deasupra planului invariant al Sistemului Solar, indiferent de direcția în care se rotește planeta.<ref>{{cite journal |url=http://www.hnsky.org/iau-iag.htm |title=Report of the IAU/IAG working group on cartographic coordinates and rotational elements of the planets and satellites: 2000 |volume=82 |issue=1 |pages=83 |journal=Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy |date=2000 |access-date=13 June 2007|bibcode=2002CeMDA..82...83S |last1=Seidelmann |first1=P. K. |last2=Abalakin |first2=V. K. |last3=Bursa |first3=M. |last4=Davies |first4=M. E. |last5=De Bergh |first5=C. |last6=Lieske |first6=J. H. |last7=Oberst |first7=J. |last8=Simon |first8=J. L. |last9=Standish |first9=E. M. |last10=Stooke |first10=P. |last11=Thomas |first11=P. C. |doi=10.1023/A:1013939327465 }}</ref><ref>{{cite web |url=http://pds.jpl.nasa.gov/documents/sr/stdref_021015/Chapter02.pdf |title=Cartographic Standards |work=NASA |access-date=13 June 2007 |url-status=dead |archive-url=https://web.archive.org/web/20040407151631/http://pds.jpl.nasa.gov/documents/sr/stdref_021015/Chapter02.pdf |archive-date=7 April 2004 }}</ref> Uneori se folosește o convenție diferită, în care polii nord și sud ai unui corp sunt definiți în conformitate cu [[regula mâinii drepte]] în raport cu direcția de rotație.<ref>{{cite web |url=http://roger.ecn.purdue.edu/~masl/documents/masl/coords.html |title=Coordinate Frames Used in MASL |date=2003 |access-date=13 June 2007 |archive-url=https://web.archive.org/web/20041204061125/http://roger.ecn.purdue.edu/~masl/documents/masl/coords.html <!--Added by H3llBot--> |archive-date=4 December 2004}}</ref>


== Caracteristici ==
== Caracteristici ==
Linia 295: Linia 325:
<ref name="georgeforbes">
<ref name="georgeforbes">
{{cite web |title=History of Astronomy |author=Forbes, George |date=1909 |url=http://www.vinnysa1store.com/historyofastronomy2.html#8 |access-date=7 August 2007 |url-status=dead |archive-url=https://web.archive.org/web/20151107100736/http://www.vinnysa1store.com/historyofastronomy2.html#8 |archive-date=7 November 2015 }}
{{cite web |title=History of Astronomy |author=Forbes, George |date=1909 |url=http://www.vinnysa1store.com/historyofastronomy2.html#8 |access-date=7 August 2007 |url-status=dead |archive-url=https://web.archive.org/web/20151107100736/http://www.vinnysa1store.com/historyofastronomy2.html#8 |archive-date=7 November 2015 }}
</ref>
<ref name="weather">
{{cite web |url=https://www.sciencedaily.com/releases/2006/10/061001211630.htm |title=Hubble Discovers Dark Cloud in the Atmosphere of Uranus |website=Science Daily |access-date=16 April 2007}}
</ref>
</ref>


Versiunea de la 10 ianuarie 2021 18:13

Pentru alte sensuri, vedeți Uranus (dezambiguizare).
Uranus

Fotografiat ca un disc fără caracteristici de Voyager 2 în 1986
Descoperire
Descoperit deWilliam Herschel
Descoperit la13 martie 1781
Denumiri
Numit dupăforma latină Ūranus a zeului grec Οὐρανός Ouranos
AdjectiveUranian
Caracteristici orbitale
Afeliu3.008.413.180 km
Periheliu2.742.128.970 km
Axa semimajoră2.875.031.718 km
Excentricitate0.046381
Per.orbitală84,0205 ani
30.688,5 zile[1]
42,718 zile uraniene[2]
Per.sinodică369,66 zile [3]
Viteză orbitală medie6,80 km/s [3]
Anomalie medie142,238600°
Înclinație orbitală0,773° față de planul eliptic
6,48° față de ecuatorul Soarelui
1,02° față de planul invariabil[4]
Longitudinea nodului ascendent74,006°
Argumentul periastrului96,998857°
Sateliți27
Caracteristici fizice
Raza medie25.362±7 km [5]
Raza ecuatorială25.559±4 km [5]
Raza polară24.973±20 km [5]
Aplatizare0,0229±0,0008 [5]
Circumferință159.354,1 km [1]
Suprafață8,1156×109 km2 [1]
Volum6,833×1013 km3 [1]
Masă(8,6810±0,0013)×1025 kg
Densitatea medie1,27 g/cm3 [3]
Gravitația de suprafață8,69 m/s2 [3]
Viteza de evacuare21,3 km/s v
Per.de rotație siderală−0,71833 z (retrogradă)
17 h 14 min 24 s[5]
Viteză de rotație ecuatorială2,59 km/s
Înclinare axială97,77° (față de orbită)
Ascensie dreaptă pol nord17h 9m 15s
257,311°[5]
Declinație pol nord−15,175° [5]
Albedo0,300 (Bond) [6]
0,488 (geom.)[7]
Temperaturămin. 76 K (−197.2 °C)
Magnitudine aparentă5,38[8] - 6,03[8]
Diametru unghiular3,3″ la 4.1″ [3]
Compoziție atmosferică
Presiune atmosferică1,2 kPa
Hidrogen83 ± 3%
Heliu15 ± 3%
Metan2,3%
Hidrogen deuterid0,009%

Uranus este a șaptea planetă de la Soare. Numele său este o referință la zeul grec al cerului, Uranus, care, conform mitologiei grecești, a fost bunicul lui Zeus (Jupiter) și tatăl lui Cronos (Saturn). Este a treia planetă ca mărime și a patra ca masivitate din Sistemul Solar. Uranus are o compozție similară cu Neptun și ambele au compoziții chimice diferite de cele ale celor mai mari giganți gazoși: Jupiter și Saturn. Din acest motiv, oamenii de știință clasifică adesea Uranus și Neptun ca „giganți de gheață” pentru a-i deosebi de ceilalți giganți gazoși. Atmosfera lui Uranus, deși este similară cu cea a lui Jupiter și a lui Saturn în compoziția sa primară de hidrogen și heliu, conține mai multă „gheață” cum ar fi apă, amoniac și metan, precum și urme de alte hidrocarburi.[9] Are cea mai rece atmosferă planetară din Sistemul Solar, cu o temperatură minimă de 49 K (−224 °C). Uranus are o structură complexă de nori stratificați și se crede că apa formează cei mai mici nori, iar metanul stratul superior de nori.[9] Interiorul lui Uranus este compus în principal din gheață și rocă.[10]

La fel ca celelalte planete gigant, Uranus are un sistem de inele, o magnetosferă și numeroși sateliți. Sistemul uranian are o configurație unică, deoarece axa sa de rotație este înclinată lateral, aproape în planul orbitei sale solare. Prin urmare, polii săi nordici și sudici se află acolo unde majoritatea celorlalte planete își au ecuatorul.[11] În 1986, imaginile de la Voyager 2 au arătat-o pe Uranus ca pe o planetă aproape fără caracteristici în lumină vizibilă, fără benzile de nori sau furtuni asociate cu celelalte planete gigantice.[11] Voyager 2 rămâne singura navă spațială care a vizitat planeta.[12] Observațiile de pe Pământ au arătat schimbări sezoniere și o creștere a activității meteo pe măsură ce Uranus s-a apropiat de echinocțiul său în 2007. Viteza vântului poate ajunge la 250 m/s (900 km/h).[13]

Istoric

La fel ca planetele clasice, Uranus este vizibilă cu ochiul liber în condiții de vizionare bune, dar nu a fost recunoscută ca planetă de astronomii antici din cauza slabei sale strălucirii și a orbitei lente.[14] William Herschel a observat-o pentru prima dată la 13 martie 1781, ducând la descoperirea sa ca planetă, extinzând limitele cunoscute ale Sistemului Solar pentru prima dată în istorie și făcând din Uranus prima planetă clasificată ca atare cu ajutorul unui telescop.

Descoperire

William Herschel, descoperitorul planetei Uranus (1781).
Replica telescopului folosit de Herschel la descoperirea lui Uranus

Înainte de descoperirea sa ca planetă, Uranus a fost observată în multe ocazii, dar în general a fost confundată cu o stea. Probabil cea mai veche observație cunoscută a fost a lui Hiparh, care în 128 î.Hr. e posibil s-o fi înregistrat ca o stea în catalogul său de stele, care mai târziu a fost încorporat în Almagestul lui Ptolemeu.[15] Cea mai timpurie observație certă a fost în 1690, când John Flamsteed a observat-o de cel puțin șase ori, catalogând-o ca 34 Tauri. Astronomul francez Pierre Charles Le Monnier l-a observat pe Uranus de cel puțin douăsprezece ori între 1750 și 1769,[16] inclusiv în patru nopți consecutive.

William Herschel a observat planeta la 13 martie 1781 din grădina casei sale din orașul Bath, Somerset (astăzi Muzeul de Astronomie Herschel),[17] însă inițial a raportat-o (la 26 aprilie 1781) ca o cometă.[18] Herschel „s-a angajat într-o serie de observații de paralaxă ale stelelor fixe”,[19][20] folosind un telescop de construcție proprie.

El a înregistrat în jurnalul său „În quartila de lângă ζ Tauri ... este fie [o] stea a Nebuloasei, fie posibil o cometă”.[21] La 17 martie, el a menționat: „M-am uitat la cometa sau steaua Nebuloasei și am descoperit că este o cometă, datorită schimbării de loc”.[22] Când și-a prezentat descoperirea către Societatea Regală, el a continuat să declare că a găsit o cometă în timp ce o compara implicit cu o planetă.[19]

Herschel l-a notificat pe astronomul regal Nevil Maskelyne cu privire la descoperirea sa și a primit acest răspuns fulminant de la el la 23 aprilie 1781: „Nu știu cum să-i spun. Se pare că este o planetă obișnuită care se deplasează pe o orbită aproape circulară către Soare precum și o cometă care se mișcă într-o elipsă foarte excentrică. Nu am văzut încă nici o comă sau coadă”.[23]

Deși Herschel a continuat să descrie noul său obiect ca o cometă, alți astronomi începuseră deja să suspecteze contrariul. Astronomul finlandezo-suedez Anders Johan Lexell, care lucra în Rusia, a fost primul care a calculat orbita noului obiect.[24] Orbita aproape circulară l-a condus la concluzia că era mai degrabă o planetă decât o cometă. Astronomul berlinez Johann Elert Bode a descris descoperirea lui Herschel ca fiind „o stea în mișcare care poate fi considerată un obiect necunoscut până acum, de tip planetă, care circulă dincolo de orbita lui Saturn”.[25] Bode a concluzionat că orbita sa aproape circulară seamănă mai mult cu a unei planete decât a unei comete.[26]

În scurt timp, obiectul a fost universal acceptat ca o nouă planetă. În 1783, Herschel a recunoscut acest lucru președintelui Societății Regale, Joseph Banks: „Din observația celor mai eminenți astronomi din Europa, se pare că noua stea, pe care am avut onoarea să o indic în martie 1781, este o planetă majoră a sistemul nostru solar”.[27] Ca recunoaștere a realizărilor sale, regele George al III-lea i-a acordat lui Herschel o bursă anuală de 200 de lire sterline (echivalentul a 24.000 de lire sterline în 2019), cu condiția să se mute la Windsor, astfel încât familia regală să poată privi prin telescoapele sale.[28]

Nume

Numele lui Uranus face referire la vechea zeitate greacă a cerului, Uranus (greaca veche: Οὐρανός), tatăl lui Cronos (Saturn) și bunicul lui Zeus (Jupiter), care în latină a devenit Ūranus.[29]

Consensul asupra numelui nu a fost atins decât la aproape 70 de ani de la descoperirea planetei. În timpul discuțiilor inițiale care au urmat descoperirii, Maskelyne i-a cerut lui Herschel să „facă lumii astronomice faverul (sic!) pentru a da un nume planetei voastre, care este în întregime a voastră, [și] de care vă suntem atât de obligați pentru descoperire”.[30] Ca răspuns la cererea lui Maskelyne, Herschel a decis să numească obiectul Georgium Sidus („Steaua lui George”) sau „Planeta Georgiană” în onoarea noului său patron, regele George al III-lea.[31] El a explicat această decizie într-o scrisoare către Joseph Banks:[27]

„

În epocile fabuloase ale timpurilor străvechi, denumirile lui Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn au fost date planetelor, ca fiind numele eroilor și divinităților principale. În epoca actuală, mai filosofică, nu ar fi permis să recurgem la aceeași metodă și să o numim Juno, Pallas, Apollo sau Minerva, pentru un nume pentru noul nostru corp ceresc. Prima considerație a oricărui eveniment particular sau incident remarcabil pare a fi cronologia sa: dacă în vreo epocă viitoare ar trebui să fie întrebat, când a fost descoperită această ultimă planetă? Ar fi un răspuns foarte satisfăcător să spunem „În domnia regelui George al III-lea”.

”

Numele propus de Herschel nu era popular în afara Marii Britanii și în curând au fost propuse alternative. Astronomul Jérôme Lalande a propus ca acesta să fie numit Herschel în onoarea descoperitorului său.[32] Astronomul suedez Erik Prosperin a propus numele de Neptun, care a fost susținut de alți astronomi cărora le-a plăcut ideea de a comemora victoriile flotei navale regale britanice în cursul Războiului revoluționar american numind noua planetă chiar Neptune George III sau Neptune Great Britain.[24]

Într-un tratat din martie 1782, Bode a propus Uranus, versiunea latinizată a zeului grec al cerului, Ouranos.[33] Bode a susținut că numele ar trebui să urmeze mitologia, astfel încât să nu iasă în evidență atât de diferit de celelalte planete și că Uranus era un nume adecvat ca tată al primei generații de titani.[33] El a menționat, de asemenea, că așa cum Saturn a fost tatăl lui Jupiter, noua planetă ar trebui să fie numită după tatăl lui Saturn.[28][33][34][35] În 1789, colegul lui Bode de la Academia Regală, Martin Klaproth și-a numit elementul recent descoperit uraniu în sprijinul alegerii lui Bode.[36] În cele din urmă, sugestia lui Bode a devenit cea mai răspândită și a devenit universală în 1850, când „HM Nautical Almanac Office” a trecut de la utilizarea Georgium Sidus la Uranus.[34]

Uranus are două simboluri astronomice. Primul care a fost propus, ♅, [a] a fost sugerat de Lalande în 1784. Într-o scrisoare către Herschel, Lalande l-a descris ca fiind „un glob acoperit de prima literă a numelui tău”.[32] O propunere ulterioară, ⛢, [b] este un hibrid al simbolurilor pentru Marte și Soare deoarece Uranus era Cerul în mitologia greacă, despre care se credea că este dominat de puterile combinate ale Soarelui și a lui Marte.[37]

Orbită și rotație

Imagine realizată de Telescopul Hubble în 1998 care arată nori în emisfera nordică.

Uranus finalizează o orbiră în jurul Soarelui la fiecare aproximativ 84 de ani tereștri. Distanța sa medie față de Soare este de aproximativ 3 miliarde de kilometri (20 UA). Diferența dintre distanța minimă și maximă față de Soare este de 1,8 UA, mai mare decât cea a oricărei alte planete, deși nu la fel de mare ca cea a planetei pitice Pluto.[38] Intensitatea luminii solare variază invers cu pătratul distanței, așa că pe Uranus (aflată la aproximativ de 20 de ori distanța Pământ-Soare) intensitatea luminii este de aproximativ 1/400 din intensitatea luminii pe Pământ.[39] Elementele sale orbitale au fost calculate pentru prima dată în 1783 de Pierre-Simon Laplace.[40] Cu timpul, au început să apară discrepanțe între orbitele prezise și observate, iar în 1841, John Couch Adams a propus mai întâi că diferențele s-ar putea datora atracției gravitaționale a unei alte planete nevăzute. În 1845, Urbain Le Verrier a început propria sa cercetare independentă asupra orbitei lui Uranus. La 23 septembrie 1846, Johann Gottfried Galle a localizat o nouă planetă, numită mai târziu Neptun, aproape în poziția prezisă de Le Verrier.[41]

Perioada de rotație în jurul propriei axe a lui Uranus este de 17 ore și 14 minute. Ca toți giganții gazoși, atmosfera sa superioară are vânturi puternice în direcția de rotație. La unele latitudini, cum ar fi aproximativ 60 °S, elementele proeminente ale atmosferei se mișcă mult mai repede, făcând o rotație completă în doar 14 ore.[42]

Înclinare axială

Vedere simulată de pe Pământ asupra lui Uranus din 1986 până în 2030, de la solstițiul de vară din sud în 1986 la echinocțiul din 2007 și solstițiul de vară din nord în 2028.

Axa de rotație uraniană este aproximativ paralelă cu planul Sistemului Solar, cu o înclinare axială de 97,77 °. Acest lucru îi conferă schimbări sezoniere complet diferite de cele ale celorlalte planete. În apropierea solstițiului, un pol este luminat continuu de Soare, în timp ce celălalt este în întuneric. Doar o mică fâșie din jurul ecuatorului experimentează un ciclu rapid zi-noapte, dar cu Soarele scăzut la orizont (ca în regiunile polare ale Pământului). Pe cealaltă parte a orbitei planetei, orientarea polară în raport cu Soarele este inversată. Fiecare pol primește aproximativ 42 de ani de lumină solară continuă, urmat de 42 de ani de întuneric.[43] În timpul echinocțiilor, Soarele este deasupra ecuatorului, oferind un ciclu zi-noapte similar cu majoritatea celorlalte planete. Uranus a atins cel mai recent echinocțiul său la 7 decembrie 2007.[44][45]

Emisfera nordică An Emisfera sudică
Solstițiu de iarnă 1902, 1986, 2069 Solstițiu de vară
Echinocțiu de primăvară 1923, 2007, 2092 Echinocțiu de toamnă
Solstițiu de vară 1944, 2030 Solstițiu de iarnă
Echinocțiu de toamnă 1965, 2050 Echinocțiu de primăvară

Unul dintre rezultatele orientării axei este că, în medie într-un an, regiunile polare de pe Uranus primesc o cantitate mai mare de energie solară decât regiunea ecuatorială. Cu toate acestea, Uranus este mai fierbinte la ecuator decât la poli. Mecanismul de bază care cauzează acest lucru este necunoscut. Motivul neobișnuitei înclinări axiale a lui Uranus nu este, de asemenea, cunoscut cu certitudine, dar speculațiile obișnuite sunt că în timpul formării Sistemului Solar, o protoplanetă de dimensiunea Pământului s-a ciocnit cu Uranus, provocând orientarea înclinată.[46] Cercetările efectuate de Jacob Kegerreis de la Universitatea Durham sugerează că înclinarea a rezultat dintr-o rocă mai mare decât Pământul care s-a prăbușit pe planetă cu 3-4 miliarde de ani în urmă.[47] Polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct spre Soare la momentul survolului lui Voyager 2 în 1986. Etichetarea acestui pol ca «sudic» utilizează definiția aprobat în prezent de către Uniunea Astronomică Internațională, și anume că polul nord al unei planetei sau al unui satelit este polul de deasupra planului invariant al Sistemului Solar, indiferent de direcția în care se rotește planeta.[48][49] Uneori se folosește o convenție diferită, în care polii nord și sud ai unui corp sunt definiți în conformitate cu regula mâinii drepte în raport cu direcția de rotație.[50]

Caracteristici

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Mărimea lui Uranus comparată cu a Pământului
Structura internă a planetei Uranus

Majoritatea planetelor se învârt pe o axă aproape perpendiculară pe planul eliptic, însă axa lui Uranus este aproape paralelă cu ecliptica. La trecerea lui Voyager 2, polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct înspre Soare. Aceasta conduce la ciudatul fapt prin care regiunile polare ale lui Uranus recepționează mai multă energie de la Soare decât regiunile ecuatoriale. Uranus este totuși mai caldă la ecuator decât la poli. Mecanismul care stă la baza acestor fapte este necunoscut.

Ba chiar este neclar care dintre polii lui Uranus este polul nord. Fie înclinația axei sale este puțin peste 90 de grade și atunci rotația sa este directă, fie este puțin sub 90 de grade și rotația este retrogradă. Problema este că trebuie trasă o linie despărțitoare „undeva”, pentru că în cazul lui Venus de exemplu, nu este clar dacă rotația este chiar retrogradă (și nu cumva o rotație directă cu o înclinație de aproape 180 de grade). Este posibil ca acest fenomen să fi fost provocat de o ciocnire cu un obiect cosmic imens.

Datorită orientării sistemului uranian și a traseului lui Voyager 2 prin el, descoperirile navetei s-au produs în același interval de timp. Un strat înalt de dispersie de fum și praf gen smog au fost găsite în zona polului luminat de soare al planetei. Oamenii de știință au numit radiația ultravioletă emanând din această zonă „strălucire de zi”.

Uranus este compusă în mare parte din stânci și felurite ghețuri, cu doar 15 % hidrogen și puțin heliu (în contrast cu Jupiter și Saturn care conțin mai mult hidrogen). Uranus (și Neptun) sunt în multe privințe similare sub aspectul miezului cu Jupiter și Saturn mai puțin stratul imens de hidrogen metalic lichid. S-ar zice că Uranus nu ar avea un miez stâncos ca și Jupiter și Saturn, dar mai degrabă materialul său este mai mult sau mai puțin distribuit uniform.

Atmosfera lui Uranus este de aproape 83 % hidrogen, 15 % heliu și 2 % metan. Ca și celelalte planete gazoase, Uranus are grupări de nori care se deplasează rapid. Dar sunt foarte mici, vizibile numai printr-o mărire semnificativă a imaginilor luate de pe Voyager 2. Observații recente ale Telescopului Spațial Hubble (HST) arată nori mai mari și mult mai bine pronunțați. Observații HST ulterioare arată chiar mai multă activitate. Uranus nu mai este planeta plictisitoare și seacă pe care a văzut-o Voyager. Acum este clar că diferențele au apărut datorită efectelor sezoniere, din moment ce Soarele se află în prezent la o latitudine uraniană mai joasă, care ar putea cauza efecte mai pronunțate asupra vremii de la zi la noapte. Până în 2007 Soarele va fi direct deasupra ecuatorului lui Uranus.

Culoarea albastră a lui Uranus se datorează absorbției culorii roșii a metanului în atmosfera superioară. Ar putea să existe benzi de culoare ca pe Jupiter însă sunt ascunse vederii de stratul protector de metan.

Modelul de centuri latitudinale din atmosferele altor planete gigant se menține și la Uranus în ciuda orientării sale. Câțiva nori de metan din atmosferă au indicat prezența unor vânturi de aproape 374 mi/h (aproape 160 m/s) la latitudini medii.

Câmpul magnetic al lui Uranus prezintă o ciudățenie și anume: nu este centrat în centrul planetei, ci, dimpotrivă, este înclinat cu aproape 60 de grade față de axa de rotație. Este generat cel mai probabil de o mișcare la adâncimi relativ reduse în interiorul lui Uranus.

Uranus este uneori abia vizibil cu ochiul liber pe un cer nocturn senin; este însă ușor de reperat cu un binoclu (dacă știi unde să te uiți exact). Un telescop astronomic va arăta un disc mai mic. Există câteva site-uri web care arată poziția curentă a lui Uranus (și a altor planete) pe cer, dar pentru a o găsi cu adevărat e nevoie de hărți mult mai precise. Astfel de hărți pot fi create cu un program planetar cum ar fi Starry Night.

Sateliți

Articol principal: Sateliții naturali ai lui Uranus.
Uranus și șase din sateliții săi cei mai mari. De la stânga la dreapta: Puck, Miranda, Ariel, Umbriel, Titania și Oberon

Uranus are 27 de sateliți naturali cunoscuți.[51] Numele acestor sateliți au fost alese dintre personajele din operele lui Shakespeare și Alexander Pope.[52][53] Cei cinci sateliți principali sunt: Miranda, Ariel, Umbriel, Titania și Oberon.[52] Masa totală a sateliților uranieni este cea mai mică dintre giganții gazoși; de fapt, masa combinată a celor cinci mari ar fi mai mică decât cea a lui Triton, cel mai mare satelit al lui Neptun.[54] Cel mai mare dintre sateliții lui Uranus, Titania, are o rază de numai 788,9 km, sau mai puțin de jumătate din raza Lunii, însă puțin mai mult decât Rhea, al doilea satelit ca mărime al lui Saturn. Sateliții lui Uranus au un albedo relativ scăzut, variind de la 0,2 pentru Umbriel la 0,35 pentru Ariel (în lumină verde).[11] Sateliții sunt conglomerate de gheață-rocă alcătuite din aproximativ 50% gheață și 50% rocă. Gheața poate include amoniac și dioxid de carbon.[55][56]

Dintre sateliții uranieni, suprafața lui Ariel pare a fi cea mai tânără (cu cele mai puține cratere) și a lui Umbriel cea mai veche.[11][55] Miranda are canioane adânci de 20 de kilometri, straturi terasate și o variație haotică de zone de vârste și topografii variate.[11] Se crede că activitatea geologică trecută a Mirandei a fost determinată de încălzirea mareelor într-un moment în care orbita sa era mai excentrică decât în prezent, probabil ca urmare a unei foste rezonanțe orbitale 3:1 cu Umbriel.[57] Procese de rift asociate cu creșterea diapirelor sunt cauza probabilă a originii coronei sale - zone extinse de fracturi paralele asemănătoare pistelor de curse.[58][59] În mod similar, se crede că Ariel a avut o rezonanță 4:1 cu Titania.[60]

Inele planetare

Articol principal: Inelele lui Uranus.
Uranus are un sistem de inele complicat; a fost al doilea astfel de sistem descoperit în Sistemul Solar după cel al lui Saturn.[61]

Inelele uraniene sunt compuse din particule extrem de întunecate, care variază în mărime de la micrometri la o fracțiune de metru.[11] În prezent sunt cunoscute treisprezece inele distincte, cel mai strălucitor fiind inelul ε. Toate inelele, cu excepția a două, sunt extrem de înguste – au de obicei câțiva kilometri lățime. Inelele sunt probabil destul de tinere; considerentele dinamicii indică faptul că nu s-au format odată cu Uranus. Materia din inele ar fi putut fi odată parte a unui satelit (sau sateliți) care a fost spulberată de impacturi de mare viteză. Din numeroasele resturi care au rezultat ca urmare a acestor impacturi, doar câteva particule au supraviețuit, în zone stabile corespunzătoare pozițiilor inelelor actuale.[55][61]

William Herschel a descris un posibil inel în jurul lui Uranus în 1789. Această observație este în general considerată îndoielnică, deoarece inelele sunt destul de slabe și, în cele două secole următoare, nici unul nu a fost remarcat de alți observatori. Cu toate acestea, Herschel a făcut o descriere exactă a dimensiunii inelului ε, a unghiului său față de Pământ, a culorii roșii și a modificărilor sale aparente pe măsură ce Uranus călătorea în jurul Soarelui.[62][63]

Sistemul inelar a fost descoperit definitiv la 10 martie 1977 de James L. Elliot, Edward W. Dunham și Jessica Mink folosind Observatorul Aerian Kuiper. Descoperirea a fost întâmplătoare; au planificat să folosească ocultarea stelei SAO 158687 (cunoscută și sub numele de HD 128598) de către Uranus pentru a-i studia atmosfera. Când au analizat observațiile, au descoperit că steaua a dispărut rapid de cinci ori înainte și după ce a dispărut în spatele lui Uranus. Au ajuns la concluzia că trebuie să existe un sistem de inele în jurul lui Uranus.[64] Ulterior au detectat patru inele suplimentare.[64] Inelele au fost fotografiate direct când Voyager 2 a trecut de Uranus în 1986.[11] Voyager 2 a descoperit, de asemenea, două inele slabe suplimentare, aducând numărul total la unsprezece.[11]

În decembrie 2005, Telescopul spațial Hubble a detectat o pereche de inele necunoscute anterior. Cel mai mare este situat de două ori mai departe de Uranus decât inelele cunoscute anterior. Aceste inele noi sunt atât de departe de Uranus încât sunt numite sistemul de inele „exterior”. Hubble a observat, de asemenea, doi sateliți mici, dintre care unul, Mab , își împarte orbita cu cel mai exterior inel descoperit. Noile inele aduc numărul total de inele uraniene la 13.[65] În aprilie 2006, imaginile noilor inele realizate de Observatorul Keck au dezvăluit culorile lor: cel mai exterior este albastru și celălalt, roșu.[66][67] O ipoteză referitoare la culoarea albastră a inelului exterior este că este compus din particule minuscule de gheață de apă de pe suprafața lui Mab, care sunt suficient de mici pentru a împrăștia lumina albastră.[66][68] În contrast, inelele interioare ale lui Uranus par gri.[66]

Distanțele lor de la centrul planetei variază de la 39.600 km pentru inelul ζ la aproximativ 98.000 km pentru inelul µ.[69] În timp ce primele zece inele ale lui Uranus sunt subțiri și circulare, al unsprezecelea, inelul ε, este mai strălucitor, excentric și mai larg, extinzându-se de la 20 km în cel mai apropiat punct de planetă până la 98 km în cel mai îndepărtat.

  • Inelele lui Uranus
  • Animație despre ocultarea descoperirii în 1977. (Faceți clic pe ea pentru a începe)
    Animație despre ocultarea descoperirii în 1977. (Faceți clic pe ea pentru a începe)
  • Sistemul de inele uranian
    Sistemul de inele uranian
  • O aurora boreală a lui Uranus orientată spre inelele sale (Hubble, 2012)
    O aurora boreală a lui Uranus orientată spre inelele sale (Hubble, 2012)

Note

  1. ^ Cf. Astronomical symbol for Uranus (not supported by all fonts)
  2. ^ Cf. Astronomical symbol for Uranus (not supported by all fonts)

Referințe

  1. ^ a b c d Munsell, Kirk (). „NASA: Solar System Exploration: Planets: Uranus: Facts & Figures”. NASA. Accesat în . 
  2. ^ Seligman, Courtney. „Rotation Period and Day Length”. Accesat în . 
  3. ^ a b c d e Williams, Dr. David R. (). „Uranus Fact Sheet”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ „The MeanPlane (Invariable plane) of the Solar System passing through the barycenter”. . Arhivat din original la . Accesat în .  (Produced with „Solex 10”. . Arhivat din original la . Accesat în .  Written by Aldo Vitagliano; see also Invariable plane)
  5. ^ a b c d e f g Seidelmann, P. Kenneth; Archinal, Brent A.; A'Hearn, Michael F.; et al. (). „Report of the IAU/IAG Working Group on cartographic coordinates and rotational elements: 2006”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy. 98 (3): 155–180. Bibcode:2007CeMDA..98..155S. doi:10.1007/s10569-007-9072-y. 
  6. ^ Pearl, J.C.; et al. (). „The albedo, effective temperature, and energy balance of Uranus, as determined from Voyager IRIS data”. Icarus. 84 (1): 12–28. Bibcode:1990Icar...84...12P. doi:10.1016/0019-1035(90)90155-3. 
  7. ^ Mallama, Anthony; Krobusek, Bruce; Pavlov, Hristo (). „Comprehensive wide-band magnitudes and albedos for the planets, with applications to exo-planets and Planet Nine”. Icarus. 282: 19–33. arXiv:1609.05048 Accesibil gratuit. Bibcode:2017Icar..282...19M. doi:10.1016/j.icarus.2016.09.023. 
  8. ^ a b Mallama, A.; Hilton, J.L. (). „Computing Apparent Planetary Magnitudes for The Astronomical Almanac”. Astronomy and Computing. 25: 10–24. arXiv:1808.01973 Accesibil gratuit. Bibcode:2018A&C....25...10M. doi:10.1016/j.ascom.2018.08.002. 
  9. ^ a b Lunine, Jonathan I. (septembrie 1993). „The Atmospheres of Uranus and Neptune”. Annual Review of Astronomy and Astrophysics. 31: 217–263. Bibcode:1993ARA&A..31..217L. doi:10.1146/annurev.aa.31.090193.001245. 
  10. ^ Podolak, M.; Weizman, A.; Marley, M. (decembrie 1995). „Comparative models of Uranus and Neptune”. Planetary and Space Science. 43 (12): 1517–1522. Bibcode:1995P&SS...43.1517P. doi:10.1016/0032-0633(95)00061-5. 
  11. ^ a b c d e f g h Smith, B. A.; Soderblom, L. A.; Beebe, A.; Bliss, D.; Boyce, J. M.; Brahic, A.; Briggs, G. A.; Brown, R. H.; Collins, S. A. (). „Voyager 2 in the Uranian System: Imaging Science Results”. Science. 233 (4759): 43–64. Bibcode:1986Sci...233...43S. doi:10.1126/science.233.4759.43. PMID 17812889. 
  12. ^ „Exploration | Uranus”. NASA Solar System Exploration. Accesat în . Jan. 24, 1986: NASA's Voyager 2 made the first - and so far the only - visit to Uranus. 
  13. ^ Sromovsky, L. A.; Fry, P. M. (decembrie 2005). „Dynamics of cloud features on Uranus”. Icarus. 179 (2): 459–484. arXiv:1503.03714 Accesibil gratuit. Bibcode:2005Icar..179..459S. doi:10.1016/j.icarus.2005.07.022. 
  14. ^ „MIRA's Field Trips to the Stars Internet Education Program”. Monterey Institute for Research in Astronomy. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ René Bourtembourg (). „Was Uranus Observed by Hipparchos?”. Journal for the History of Astronomy. 44 (4): 377–387. Bibcode:2013JHA....44..377B. doi:10.1177/002182861304400401. 
  16. ^ Dunkerson, Duane. „Uranus – About Saying, Finding, and Describing It”. thespaceguy.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  17. ^ „Bath Preservation Trust”. Accesat în . 
  18. ^ Herschel, William; Watson, Dr. (). „Account of a Comet, By Mr. Herschel, F. R. S.; Communicated by Dr. Watson, Jun. of Bath, F. R. S”. Philosophical Transactions of the Royal Society of London. 71: 492–501. Bibcode:1781RSPT...71..492H. doi:10.1098/rstl.1781.0056. 
  19. ^ a b Journal of the Royal Society and Royal Astronomical Society 1, 30, quoted in Miner, p. 8.
  20. ^ „Ice Giants: The Discovery of Nepture and Uranus”. Sky & Telescope. American Astronomical Society. . Accesat în . 
  21. ^ Royal Astronomical Society MSS W.2/1.2, 23; quoted in Miner p. 8.
  22. ^ RAS MSS Herschel W.2/1.2, 24, quoted in Miner p. 8.
  23. ^ RAS MSS Herschel W1/13.M, 14 quoted in Miner p. 8.
  24. ^ a b Lexell, A. J. (). „Recherches sur la nouvelle Planète, découverte par M. Herschel & nommée par lui Georgium Sidus”. Nova Acta Academiae Scientiarum Imperialis Petropolitanae (1): 69–82. 
  25. ^ Johann Elert Bode, Berliner Astronomisches Jahrbuch, p. 210, 1781, quoted in Miner, p. 11.
  26. ^ Miner, p. 11.
  27. ^ a b Dreyer, J. L. E. (). The Scientific Papers of Sir William Herschel. 1. Royal Society and Royal Astronomical Society. p. 100. ISBN 978-1-84371-022-6. 
  28. ^ a b Miner, p. 12
  29. ^ "Uranus". Oxford English Dictionary. Oxford University Press. 2nd ed. 1989.
  30. ^ RAS MSS Herschel W.1/12.M, 20, quoted in Miner, p. 12
  31. ^ „Voyager at Uranus”. NASA JPL. 7 (85): 400–268. . Arhivat din original la . 
  32. ^ a b Herschel, Francisca (). „The meaning of the symbol H+o for the planet Uranus”. The Observatory. 40: 306. Bibcode:1917Obs....40..306H. 
  33. ^ a b c Bode 1784, pp. 88–90.
  34. ^ a b Littmann, Mark (). Planets Beyond: Discovering the Outer Solar SystemAcces gratuit pentru testarea serviciului, necesită altfel abonament. Courier Dover Publications. pp. 10–11. ISBN 978-0-486-43602-9. 
  35. ^ Daugherty, Brian. „Astronomy in Berlin”. Brian Daugherty. Arhivat din original la . Accesat în . 
  36. ^ Finch, James (). „The Straight Scoop on Uranium”. allchemicals.info: The online chemical resource. Arhivat din original la . Accesat în . 
  37. ^ „Planet symbols”. NASA Solar System exploration. Accesat în . 
  38. ^ Jean Meeus, Astronomical Algorithms (Richmond, VA: Willmann-Bell, 1998) p 271. From the 1841 aphelion to the 2092 one, perihelia are always 18.28 and aphelia always 20.10 astronomical units
  39. ^ „Next Stop Uranus”. . Accesat în . 
  40. ^ Forbes, George (). „History of Astronomy”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  41. ^ O'Connor, J J.; Robertson, E. F. (). „Mathematical discovery of planets”. Accesat în . 
  42. ^ Gierasch, Peter J.; Nicholson, Philip D. (). „Uranus” (PDF). World Book. Accesat în . 
  43. ^ Sromovsky, Lawrence (). „Hubble captures rare, fleeting shadow on Uranus”. University of Wisconsin Madison. Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ Hammel, Heidi B. (). Uranus nears Equinox (PDF). Arhivat din original (PDF) la . 
  45. ^ „Hubble Discovers Dark Cloud in the Atmosphere of Uranus”. Science Daily. Accesat în . 
  46. ^ Bergstralh, Jay T.; Miner, Ellis; Matthews, Mildred (). Uranus. pp. 485–486. ISBN 978-0-8165-1208-9. 
  47. ^ Borenstein, Seth (). „Science Says: A big space crash likely made Uranus lopsided”. Associated Press. Accesat în . 
  48. ^ Seidelmann, P. K.; Abalakin, V. K.; Bursa, M.; Davies, M. E.; De Bergh, C.; Lieske, J. H.; Oberst, J.; Simon, J. L.; Standish, E. M.; Stooke, P.; Thomas, P. C. (). „Report of the IAU/IAG working group on cartographic coordinates and rotational elements of the planets and satellites: 2000”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy. 82 (1): 83. Bibcode:2002CeMDA..82...83S. doi:10.1023/A:1013939327465. Accesat în . 
  49. ^ „Cartographic Standards” (PDF). NASA. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  50. ^ „Coordinate Frames Used in MASL”. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  51. ^ Sheppard, S. S.; Jewitt, D.; Kleyna, J. (). „An Ultradeep Survey for Irregular Satellites of Uranus: Limits to Completeness”. The Astronomical Journal. 129 (1): 518. arXiv:astro-ph/0410059 Accesibil gratuit. Bibcode:2005AJ....129..518S. doi:10.1086/426329. 
  52. ^ a b Faure, Gunter; Mensing, Teresa (). „Uranus: What Happened Here?”. În Faure, Gunter; Mensing, Teresa M. Introduction to Planetary Science. Springer Netherlands. pp. 369–384. doi:10.1007/978-1-4020-5544-7_18. ISBN 978-1-4020-5233-0. 
  53. ^ „Uranus”. nineplanets.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  54. ^ Jacobson, R. A.; Campbell, J. K.; Taylor, A. H.; Synnott, S. P. (iunie 1992). „The masses of Uranus and its major satellites from Voyager tracking data and earth-based Uranian satellite data”. The Astronomical Journal. 103 (6): 2068–2078. Bibcode:1992AJ....103.2068J. doi:10.1086/116211. 
  55. ^ a b c „Voyager Uranus Science Summary”. NASA/JPL. . Accesat în . 
  56. ^ Hussmann, Hauke; Sohl, Frank; Spohn, Tilman (). „Subsurface oceans and deep interiors of medium-sized outer planet satellites and large trans-neptunian objects”. Icarus. 185 (1): 258–273. Bibcode:2006Icar..185..258H. doi:10.1016/j.icarus.2006.06.005. 
  57. ^ Tittemore, William C.; Wisdom, Jack (iunie 1990). „Tidal evolution of the Uranian satellites: III. Evolution through the Miranda-Umbriel 3:1, Miranda-Ariel 5:3, and Ariel-Umbriel 2:1 mean-motion commensurabilities” (PDF). Icarus. 85 (2): 394–443. Bibcode:1990Icar...85..394T. doi:10.1016/0019-1035(90)90125-S. 
  58. ^ Pappalardo, R. T.; Reynolds, S. J.; Greeley, R. (). „Extensional tilt blocks on Miranda: Evidence for an upwelling origin of Arden Corona”. Journal of Geophysical Research. 102 (E6): 13,369–13,380. Bibcode:1997JGR...10213369P. doi:10.1029/97JE00802. 
  59. ^ Chaikin, Andrew (). „Birth of Uranus's Provocative Moon Still Puzzles Scientists”. Space.Com. ImaginovaCorp. Arhivat din original la . Accesat în . 
  60. ^ Tittemore, W. C. (septembrie 1990). „Tidal heating of Ariel”. Icarus. 87 (1): 110–139. Bibcode:1990Icar...87..110T. doi:10.1016/0019-1035(90)90024-4. 
  61. ^ a b Esposito, L.W. (). Planetary ringsNecesită înregistrare gratuită. Reports on Progress in Physics. 65. pp. 1741–1783. Bibcode:2002RPPh...65.1741E. doi:10.1088/0034-4885/65/12/201. ISBN 978-0-521-36222-1. 
  62. ^ „Uranus rings 'were seen in 1700s'”. BBC News. . Accesat în . 
  63. ^ „Did William Herschel Discover The Rings of Uranus in the 18th Century?”. Physorg.com. . Accesat în . 
  64. ^ a b Elliot, J. L.; Dunham, E.; Mink, D. (). „The rings of Uranus”. Cornell University. 267 (5609): 328–330. Bibcode:1977Natur.267..328E. doi:10.1038/267328a0. 
  65. ^ „NASA's Hubble Discovers New Rings and Moons Around Uranus”. Hubblesite. . Accesat în . 
  66. ^ a b c dePater, Imke; Hammel, Heidi B.; Gibbard, Seran G.; Showalter Mark R. (). „New Dust Belts of Uranus: Two Ring, red Ring, Blue Ring” (PDF). Science. 312 (5770): 92–94. Bibcode:2006Sci...312...92D. doi:10.1126/science.1125110. PMID 16601188. 
  67. ^ Sanders, Robert (). „Blue ring discovered around Uranus”. UC Berkeley News. Accesat în . 
  68. ^ Battersby, Stephen (aprilie 2006). „Blue ring of Uranus linked to sparkling ice”. New Scientist. Accesat în . 
  69. ^ „Uranus: Rings”. .

Legături externe

Puteți găsi mai multe informații despre Uranus prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:
Definiții și traduceri în Wikționar
Imagini și media la Commons
Citate la Wikicitat
Texte sursă la Wikisursă
Manuale la Wikimanuale
Resurse de studiu la Wikiversitate


v • d • m
Sistemul solar
SoareleMercurVenusLunaPământSateliții lui MarteMarteCeresCentura de asteroiziJupiterSateliții lui JupiterSaturnSateliții lui SaturnUranusSateliții lui UranusSateliții lui NeptunNeptunSateliții lui PlutonPlutonSateliții lui HaumeaHaumeaMakemakeCentura KuiperSateliții lui ErisErisDiscul împrăștiatNorul lui Oort
Probabil planete pitice
Obiecte mici
Altele
WikiProjectProiect · PortalPortal
v • d • m
Uranus
Descoperire
Uranus
Uranus
Caracteristici
Sateliți
Explorare
Diverse
Categorie:Uranus · Portal Portal:Uranus · Portal Portal:Sistemul solar · Portal Portal:Astronomie · Commons:Uranus
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Uranus&oldid=13817335