Invaziile maghiarilor în Europa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Invaziile maghiarilor în secolul al X-lea
Istoria Ungariei

Acest articol este parte a unei serii
Panonia, formarea Ungariei
Panonia
Preistoria maghiarilor
Cucerirea Bazinului Panonic
Anii incursiunilor militare
Evul Mediu
Principatul Ungariei
Regatul Ungariei
Regatul Ungariei la începutul Epocii Moderne
Ocupația otomană
Regatul Ungariei Răsăritene
Principatul Transilvaniei
Războiul de independență condus de Rákóczi II. (1703-1711)
Ungaria Regală
Istoria maghiară în secolul al XIX-lea
Anii de reformă
Revoluția de la 1848
Ausgleich
Imperiul Austro-Ungar
Istoria maghiară în secolul al XX-lea
Revoluția Mîja-de-toamnă
Republica Ungară (1918 - 1919)
Republica Ungară a Sfaturilor
Tratatul de la Trianon
Regatul Ungariei (1920–1944)
Ungaria în Al Doilea Război Mondial
Statul Maghiar (1944-1945)
Republica Populară Ungară
Revoluția din Ungaria, 1956
Ungaria contemporană
Republica Ungară

Portal Ungaria
 v  d  m 

Invaziile maghiarilor în Europa[1][2] au avut loc în secolele al IX-lea și al X-lea, în contextul mai larg al atacurilor asupra continentului a trei grupuri: vikingii, musulmanii și ungurii[1]. Pe termen scurt, invaziile au produs uriașe pierderi materiale și umane dar, pe termen lung, toate aceste grupuri au fost absorbite de populația europeană și au devenit elemente constituente ale noii civilizații europene [1].

Istoric[modificare | modificare sursă]

Mai înainte de așezarea în Panonia (secolul al IX-lea)[modificare | modificare sursă]

Ungurii la Kiev

Prima menționare a războinicilor maghiari datează de la începutul secolului al IX-lea. În 811, hanul bulgar Krum a primit ajutorul maghiarilor împotriva împăratului bizantin Nicefor I Genikos, pe care l-a învins în bătălia din Pasul Vărbița din Munții Balcani[3]. Cronicarul grec Ghiorghios Hamartolus a menționt într-un dintre scrierile sale de pe la 837 că Țaratul Bulgar a fost interesat să se alieze cu ungurii[3][4]. Constantin al VII-lea Porfirogenet a scris în lucrarea sa De Administrando Imperiohaganul și comandantul militar al hazarilor i-au cerut împăratului Theophil să le ofere cetatea Sarkel[4]. Se consideră că această mențiune are legătură cu ungurii, de vreme ce fortăreața le-ar fi fost necesară hazarilor pentru a se apăra de maghiari, singurul inamic de care ar fi trebuit să se teamă în acea vreme[4]. Ahmad ibn Rustah a scris în secolul al X-lea că „mai înainte, hazarii s-au întărit împotriva atacurilor maghiarilor și a altor popoare”[4].

În 860–861, soldații maghiari au atacat convoiul lui Chiril de Salonic, dar acesta din urmă a reușit să negocieze o încheiere pașnică a conflictului[3]. Sfântul Chiril călătorea la curtea de la Chersonesos. Învățații musulmani au notat atacurile regulate ale maghiarilor asupra triburilor slave, din rândul cărora luau sclavi pe care îi vindeau în Kerci negustorilor bizantini[5][6].

Există unele informații despre raidurile maghiarilor în Francia Răsăriteană în 862[7].

În 881, ungurii și kavarii au atacat Francia Răsăriteană, ale cărei trupe le-au înfruntat în două bătălii, primii (ungari) la Wenia (probabil Vienna)[7] și ceilalți (cowari) la Culmite (probabil Kulmberg ori Kollmitz în Austria)[8]. În 892, după cum este notat în Annales Fuldenses, regele Arnulf a atacat Moravia Mare, iar maghiarii au luptat alături de trupele sale[4][7]. După 893, bizantinii au transportat peste Dunăre trupele maghiare aliate și împreună i-au învins pe bulgari în trei bătălii[6]. În 894, maghiarii au invadat Panonia ca aliați ai moravilor regelui Svatopluk I[4][7].

După cucerirea Panoniei (secolul al X-lea)[modificare | modificare sursă]

Vedeți și: Principatul Ungariei
Frescă din Italia înfățișând un războinic maghiar
Europa pe la anul 900
Statuia lui Árpád din Budapesta

În jurul anului 896[9], cel mai probabil sub conducerea lui Árpád, ungurii au traversat Munții Carpați și au intrat în Câmpia Panonică.

În 899, maghiarii au invadat regiunea nordică a Italiei și au jefuit zona orașelor Treviso, Vicenza, Verona, Brescia, Bergamo și Milano[6]. În aceeași perioadă, ungurii l-au înfrânt pe cneazul croat Braslav. În 901, maghiarii au reluat raidurile în Italia[10]. Un an mai târziu, ei au lansat o campaniei împotriva Moraviei Mari, reușind în cele din urmă să contribuie la dispariția acestui stat[6]. După anul 900, aproape în fiecare an, maghiarii au lansat raiduri de jaf atât în vest, împotriva statelor catolice, cât și în răsărit, împotriva bizantinilor ortodocși. În 905, regele Berengario de Friuli a semnat o amicitia cu maghiarii pentru 15 ani, ceea ce a asigurat o perioadă lungă de pace pentru Italia[11].

În perioada 907-910, maghiarii au reușit să obțină trei victorii importante împotriva armatelor france[12]: în 907 la Pressburg,în 908 la Eisenach[8] și în 910 la Augsburg.

Unități mici de cavalerie maghiară au ajuns în 915 până la Bremen[13]. În 919, după moartea lui Conrad I al Germaniei, ungurii au atacat Saxonia, Lotharingia și Francia Occidentală. Între 917 și 925, maghiarii au atacat Basel, Alsacia, Burgundia, Provența și regiunea Pirineilor[13] .

„Cronica de la Duklja” (manuscris din secolul al XII-lea) amintește că pe la 925 regele Tomislav al Croației a reușit să îi înfrângă pe maghiarii care îi invadaseră regatul[14], dar veridicitatea acestei informații este pusă la îndoială datorită faputului că nu există o altă înregistrare[14].

În 926, ungurii au jefuit Suabia și Alsacia și și-au continuat campania militară până în Luxemburg și pe malurile Atlanticului[11]. În 933, o mare armată maghiară a atacat Saxonia, dar regele Henric I al Germaniei a obținut o victorie decisivă la Merseburg[11]. Maghiarii au continuat campaniile în vest împotriva Burgundiei (935) și Saxoniei (936)[11]. În 937, ungurii au efectuat noi raiduri în vest fiind atacate Reims, Lotharingia, Suabia, Franconia și Burgundia[15] and Italy as far as Otranto in the south.[11]. Maghiarii au continuat atacurile asupra Bulgariei și Imperiului Bizantin, reușind să ajungă până în fața porților Constantinopolului. Bizantinii au fost obligați să le plătească o „taxă” pentru următorii 15 ani[16]. În 938, ungurii au reluat atacurile împotriva Saxoniei[11] In 940, they ravaged the region of Rome.[11]. În 942, raidurile ungurilor au atins Spania musulmană, conform croncii lui Ibn Hayyan[17]. În 947, Taksony a condus un raid în Italia, ajungând până la Apulia. Regele Berengar al II-lea a fost obligat să le plătească ungurilor o mare sumă de bani pentru a se retrage.

Bătălia de la Lechfeld avea să pună capăt raidurilor maghiarilor în vest, deși atacurile lor asupra Imperiului Bizantin au continuat până în 970.

Tactici[modificare | modificare sursă]

Războinic maghiar

Armatele ungurilor erau formate în principal din călăreți ai cavaleriei ușoare, caracterizată print-un grad de mobilitate foarte mare[18]. Ungurii atacau fără veste, jefuiau rapid zona și plecau mai înainte ca forțele defensive să poată organiza un răspuns[18]. Atunci când erau nevoiți să lupte, călăreții unguri își atacau inamicii cu valuri de săgeți și mimau mai apoi fuga de pe câmpul de bătălie. În cazul în care inamicii lor rupeau rândurile pentru ca să plece în urmărire, cavaleriștii maghiari se reîntorceau în luptă pentru înfrângerea oponenților dispersați[18]

Urmări[modificare | modificare sursă]

Ungurii au fost ultimul popor invadator care și-a stabilit o prezență permanentă în Europa Centrală[18]. În anii care au urmat „descălecării”, ungurii au adoptat un sistem politic asemănător celor din Europa Occidentală, au fondat un regat creștin și, din punct de vedere militar, au adoptat tacticile apusene, inclusiv folosirea pe scară largă a cavaleriei grele[18].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Barbara H. Rosenwein, A short history of the Middle Ages, University of Toronto Press, 2009, p. 152 [1]
  2. ^ Jean-Baptiste Duroselle, Europe: a history of its peoples, Viking, 1990, p. 124 [2]
  3. ^ a b c Király, Péter. Gondolatok a kalandozásokról M. G. Kellner „Ungarneinfälle...” könyve kapcsán . http://www.c3.hu/~magyarnyelv/00-1/kiraly.htm 
  4. ^ a b c d e f Tóth, Sándor László (1998). Levediától a Kárpát-medencéig. Szeged: Szegedi Középkorász Műhely. ISBN 963-482-175-8 
  5. ^ Kevin Alan Brook, The Jews of Khazaria, Rowman & Littlefield, 2009, p. 142.
  6. ^ a b c d Kristó, Gyula (1993). A Kárpát-medence és a magyarság régmultja (1301-ig) (The ancient history of the Carpathian Basin and the Hungarians - till 1301). Szeged: Szegedi Középkorász Műhely. p. 299. ISBN 963-04-2914-4. http://www.antikvarium.hu/ant/book.php?ID=39250 
  7. ^ a b c d Victor Spinei, [3], BRILL, 2009, p. 69
  8. ^ a b Csorba, Csaba (1997). Árpád népe. Budapest: Kulturtrade. p. 193. ISBN 963-9069-20-5. http://openlibrary.org/works/OL982521W/Árpád_népe 
  9. ^ Kristó, Pál (Editor); Makk, Ferenc (Editor) (1994). Korai Magyar Történeti Lexikon (9-14. század). Budapest: Akadémiai Kiadó. p. 753. ISBN 963-05-6722-9. http://www.antikva.hu/onan/reszletek.jsp?katalogusid=154657 
  10. ^ Lajos Gubcsi, Hungary in the Carpathian Basin, MoD Zrínyi Media Ltd, 2011
  11. ^ a b c d e f g Timothy Reuter, The New Cambridge Medieval History: c. 900-c. 1024, Cambridge University Press, 1995, p. 543, ISBN 978-0-521-36447-8
  12. ^ Peter Heather, Empires and Barbarians, Pan Macmillan, 2011
  13. ^ a b Peter F. Sugar, Péter Hanák, A History of Hungary, Indiana University Press, 1994, p. 13
  14. ^ a b Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250, Cambridge University Press, 2006, p. 193, ISBN 978-0521815390
  15. ^ Karl Leyser, Medieval Germany and its neighbours, 900-1250, Continuum International Publishing Group, 1982, p. 50 [4]
  16. ^ The Magyars of Hungary
  17. ^ Elter, I. (1981) Remarks on Ibn Hayyan's report on the Magyar raids on Spain, Magyar Nyelv 77, p. 413-419
  18. ^ a b c d e Stanley Sandler, Ground warfare: an international encyclopedia, Volume 1, Volume 1, ABC-CLIO, 2002, p. 527

Resurse internet[modificare | modificare sursă]