Tratatul de la București (1913)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Modificări teritoriale - 1 Conferința de la Londra; 2 Tratatul de la București (1913)

Tratatul de la București semnat pe 10 august 1913 a fost un tratat de pace semnat între Bulgaria pe de-o parte și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de alta.

Dat fiind faptul că Bulgaria fusese complet izolată în al doilea război balcanic, fiind amenințată la frontierele nordice de Regatul României, la cele vestice de armatele aliate greco-sârbe iar la cele sudice de armata otomană, ea a fost obligată să accepte termenii tratatului de pace impus de statele învingătoare. Toate înțelegerile importante privitoare la rectificarea liniilor controversate de frontieră au fost perfectate în întâlnirile comitetelor de specialitate, fiind încorporate în protocoale separate, ratificate oficial de adunarea finală a delegaților la tratative.

Prevederile tratatului[modificare | modificare sursă]

România[modificare | modificare sursă]

Caricatură a timpului: Regele Carol I arată cu pistolul la regii Petru I al Serbiei și Constantin I al Greciei în timp ce "fură" Dobrogea de Sud de la dezarmatul Țar al Bulgariei

În conformitate cu prevederile tratatului de pace, Bulgaria ceda României porțiunea cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene). Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ 6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și includea fortăreața Silistra și orașele Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră).

În plus, Bulgaria se obliga să distrugă toate fortărețele existente și să nu construiască altele la Ruse ori la Șumen, sau în orice altă locație dintre aceste două puncte, sau pe o rază de 20 km în jurul Balcicului.

Serbia[modificare | modificare sursă]

Frontiera estică a Sebiei avea să fie trasată de la piscul Patarika, de pe vechea frontieră, de-a lungul cursului râurilor Vardar și Struma, până la frontiera bulgaro-elenă, cu excepția cursului superior al râului Strumica, care rămânea în partea bulgărească a frontierei. Teritoriul pe care îl câștiga Serbia cuprindea Macedonia centrală, înclusiv Ohrid, Bitola, Kosovo, Štip și Kočani și partea răsăriteană a sangiacului Novi Pazar. Prin acest aranjament, Serbia a câștigat aproximativ 39.470 km² Și în jur de 1.500.000 de locuitori.

Grecia[modificare | modificare sursă]

Frontiera dintre Grecia și Bulgaria a fost trasată de la vârful Belasița spre vărsarea râului Mesta (Nestos) în Marea Egee. Această concesiune teritorială, la care Bulgaria s-a opus cu fermitate, aflată însă în conformitate cu directivele din notele prezentate la negocieri de Imperiul Rus și Austro-Ungaria, îi asigura Greciei o mărire a teritoriului cu 4.395.000 m². Acest teritoriu câștigat de Grecia cuprindea Epirul, Macedonia sudică, Salonicul, Kavala și litoralul Mării Egee până la vărsarea râului Mesta (Nestos), lăsându-i Bulgariei o ieșire al Marea Egee de numai 113 km, de la vărsarea râului Nestos până la gura râului Marița și acesul la portul de importanță secundară Alexandroupolis (Dedeagaci). Grecia și-a extins și frontiera nordică incluzând fortăreața Ianina. (În plus, Creta a fost atribuită în mod definitiv Greciei și a fost luată în stăpânire pe 14 decembrie același an).

Bulgaria[modificare | modificare sursă]

Bulgaria a căpătat în urma tratatului de pace o parte a Macedoniei, inslusiv orașul Strumica, Tracia de Vest și 70 de mile (113 km) de litoral la Marea Egee, în total 25.027 km² și o populație de 129.490 de locuitori.

Aprecierea tratatului[modificare | modificare sursă]

Termenii foarte duri ai păcii împuse Bulgariei au contrastat cu ambițiile guvernului de la Sofia din momentul declanșării războiului: nu s-a reușit cucerirea Macedoniei, (care fusese pricipalul obiectiv al războiului, în special orașele Ohrid și Bitolia). Rămânând doar cu o ieșire neînsemnată la Marea Egee și cu doar un port de mică importanță (Dedeagaci), țara a fost obligată să abandoneze proiectele pentru instaurarea hegemoniei bulgare în Balcani.

În ciuda faptului că s-a aflat în tabăra învingătorilor, cucerind importantul oraș Salonic, Grecia a fost puternic nemulțumită. Grecia primise și portul Kavala și teritoriul la est de acesta în urma insistențelor regelui Constantin I și a șefilor armatei grecești, în ciuda sfaturilor date de primul ministru Eleftherios Venizelos. Grecia a trebuit să facă față opoziției Italiei atunci când a ridicat pretenții asupra sudului Albaniei și asupra Insulelor Egeene (Vedeți și: Insulele Dodecaneze). La sfârșitul războiului, Grecia mai avea pretenții asupra unor teritorii locuite în acel moment de aproximativ 3.000.000 de greci.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Anderson, Frank Maloy și Amos Shartle Hershey, Handbook for the Diplomatic History of Europe, Asia, and Africa 1870-1914, Prepared for the National Board for Historical Service, Government Printing Office, Washington D.C., 1918

Legături externe[modificare | modificare sursă]