Scuderia Ferrari

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ferrari
Logo ferrari.jpg
Numele oficial Scuderia Ferrari
Sediu Maranello, Italia
Manager Stefano Domenicali
Director Tehnic Aldo Costa
Piloți 4. Felipe Massa
3. Fernando Alonso
Piloți de teste Giancarlo Fisichella
Marc Gené
Luca Badoer
Șasiu F138
Motor Ferrari 056
Pneuri Pirelli
Debut 1950
Starturi 812
Titluri la constructori 1961, 1964, 1975, 1976, 1977, 1979, 1982, 1983, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2007, 2008
Titluri la piloți Alberto Ascari
(1952, 1953)
Juan Manuel Fangio
(1956)
Phil Hill
(1961)
John Surtess
(1964)
Niki Lauda
(1975, 1977)
Jody Scheckter
(1979)
Michael Schumacher
(2000, 2001, 2002, 2003, 2004)
Kimi Räikkönen
(2007)
Victorii 215
Pole positions 205
Tururi rapide 224
Puncte {{{Puncte}}}
Loc sezonul trecut 2 (2012)


Scuderia Ferrari este o echipă de Formula 1, singura care a participat până acum la toate edițiile Campionatului Mondial de Formula 1, luând startul în 812 curse, fiind astfel cea mai de succes echipă din campionat, dominând cu autoritate toate clasamentele statistice.

Scuderia Ferrari este subordonată direct companiei Ferrari, care la rândul ei face parte din grupul de companii Fiat.

Enzo Ferrari[modificare | modificare sursă]

Articol de bază: Enzo Ferrari

Născut în 1898, Enzo Ferrari, fost pilot de curse, a fondat Scuderia Ferrari în 1929, preparând automobile Alfa Romeo pentru piloții privați. După opt ani Scuderia Ferrari devine Alfa Course, echipa de uzină a fabricantului de automobile, însă Enzo Ferrari a rămas manager.

După cel de-al doilea război mondial Enzo Ferrari pleacă de la Alfa Romeo și decide să construiască primul său automobil, în ciuda unui contract pe care îl semnase cu Alfa Romeo și care îi interzicea acest lucru. În paralel cu construcția de automobile de stradă, Enzo Ferrari se ocupa și de echipa de curse, care a debutat în Formula 1 în 1950, odată cu prima ediție a campionatului mondial de profil.

Enzo Ferrari a fost înzestrat cu o personalitate extrem de puternică, acest lucru ajutându-l de nenumărate ori în contrele pe care le-a avut de-a lungul anilor cu Federația Internațională a Automobilului. Conștient de puterea sa și mai ales de importanța prezenței echipei sale în campionatul mondial, Enzo Ferrari a amenințat de multe ori cu retragerea echipei dacă regulamentul nu este schimbat după bunul său plac.

Enzo Ferrari a condus Scuderia Ferrari până în ultimii ani ai vieții. A decedat în 1988.

Il Cavallino Rampante[modificare | modificare sursă]

Caluțul cabrat este cel mai cunoscut simbol atât al echipei de Formula 1 cât și a diviziei de automobile de stradă. La origine el a fost simbolul familiei Baracca, o familie nobiliară din Italia. Francesco Baracca, fiul conților Baracca, a luptat în primul război mondial alături de Alfredo Ferrari, fratele mai mare a lui Enzo, ambii fiind piloți de vânătoare, căluțul fiind simbolul escadrilei.

După război, conții Baracca i-au permis lui Enzo Ferrari să folosească simbolul în memoria fiului lor dispărut în luptă. Acestuia i-au fost adăugate fundalul galben, culoarea orașului Modena, steagul Italiei în partea de sus, precum și literele S și F, inițialele Scuderiei Ferrari.

Istoric[modificare | modificare sursă]

1929 - 1949[modificare | modificare sursă]

În primii patru ani de activitate, Scuderia Ferrari a avut parte de suportul direct al companiei Alfa Romeo, însă retragerea companiei milaneze în 1933 l-a aruncat pe Enzo Ferrari într-o profundă criză, de unde a fost ajutat să iasă de catre producatorul de pneuri Pirelli.

Deși Scuderia Ferrari a încorporat de-a lungul acelor ani piloți celebri ai acelor vremuri - Tazio Nuvollari, Achille Varzi și Louis Chiron, rezultatele au fost modeste. În ciuda câtorva victorii Scuderia Ferrari nu putea face față echipelor germane.

În 1938 Alfa Romeo cumpără echipa lui Enzo Ferrari și îi schimbă numele în Alfa Course. Deși era în continuare manager, Enzo Ferrari depindea acum de directorul tehnic al echipei, unul numit de Alfa Romeo. Aceasta situație nu i-a convenit lui Enzo Ferrari care a decis să plece de la Alfa Course.

În ciuda faptului ca atunci când a părăsit Alfa Romeo, Enzo Ferrari nu avea dreptul de a construi automobile, încalcă contractul semnat și proiectează împreună cu inginerii săi modelul Ferrari Tipo 815, primul prototip Ferrari construit vreodată. Scăparea din contractul cu Alfa Romeo a fost faptul că Enzo Ferrari fondase Auto Avio Costruzioni, o companie producătoare de unelte, iar Tipo 815 era considerat un prototip și nu un automobil. Cu Ferrari Tipo 815 are loc redebutul Scuderiei în cursele auto, luându-se startul la Mille Miglia în 1940.

Venirea războiului a pus punct activităților pentru o perioadă. Tot atunci fabrica sa de la Modena fusese bombardată de aliați, fiind mutată la Maranello, unde este și astăzi. La reinstalarea păcii, însă, Scuderia Ferrari și-a reluat activitatea și în 1947 construiește Ferrari 125', primul automobil fabricat vreodată de Ferrari. Construit un doar trei exemplare, fiecare însă diferit, Ferrari 125 avea un motor V8 de 1.500 cmc.

Cu 125 Scuderia Ferrari se alinează la startul primului Mare Premiu, cel al Italiei din 1948, an în care s-a câștigat ș-au câștigat și primele curse majore - Targa Florio și Mille Miglia, ambele cu Ferrari 166', al doilea automobil produs la Maranello.

1950 - 1959[modificare | modificare sursă]

Într-un mod extrem de curios Scuderia Ferrari a lipsit de la prima cursă a nou înființatului Campionat Mondial de Formula 1, motivul fiind acela că Enzo Ferrari a dorit să protesteze pentru regulamentul scris de Federația Internațională a Automobilului și pe care îl considera avantajos pentru Alfa Romeo, marii săi rivali. Scuderia Ferrari s-a prezentat totuși la startul celei de-a doua etape - Marele Premiu al Principatului Monaco - unde Alberto Ascari a terminat al doilea.

Concurența cu Alfa Romeo practic nici nu a existat în 1950 pentru ca milanezii erau mult prea puternici, nefiind ajunși de Ferrari în ciuda faptului că de-a lungul sezonului s-au folosit mai multe monoposturi, fiecare înglobând soluții tehnice diferite.

Nici în 1951 Ferrari nu a putut face față rivalilor, totuși sezonul avea să aducă prima victorie, odată cu trimful lui José Froilán González în Marele Premiu al Marii Britanii de la Silverstone. Această victorie ar fi trebuit să fie a lui Alberto Ascari, primul pilot al echipei, dar abandonul acestuia l-a făcut pe Enzo Ferrari să îl cheme la boxe pe Gonzalez cerându-i să îi încredințeze mașina lui Ascari, doar pentru a se lovi de refuzul acestuia din urmă de a mai concura în acea cursă.

Schimbarea regulamentului Formulei 1 înainte de sezonul 1952 a făcut ca Scuderia Ferrari să domine campionatul, beneficiind și de retragerea din campionat a celor de la Alfa Romeo. Dacă în 1950 Enzo Ferrari a acuzat federația că avantajează Alfa Romeo, în 1952 rolurile s-au inversat.

Ferrari 500, model folosit în 1952

Rămași fară rivali, cei de la Ferrari au dominat sezoanele 1952 și 1953, reușind primele două titluri mondiale în întrecerea piloților, ambele fiind semnate de Alberto Ascari. Pe atunci campionatul constructorilor nu se organiza. Tot în acei doi ani Alberto Ascari și Ferrari a reușit două recorduri care mai dăinuie și astăzi. Mai întâi Ferrari a câștigat 14 curse consecutive la care a participat, nouă dintre ele fiind ale lui Ascari.

În 1954 echipa a înregistrat un recul neputând face față lui Juan Manuel Fangio care în acel an a condus pentru Maserati și Mercedes Benz. Perioada mai puțin fastă a continuat și în 1955 când a fost al doilea sezon, după 1950 în care Ferrari nu a câștigat nici o cursă.

Falimentul echipei Lancia, la finele anului 1955, i-a făcut pe cei de la Ferrari să cumpere șasiurile acesteia și să le folosească în 1956. În 1955 Lancia a fost singura echipă din campionat care a reușit să pună unele probleme celor de la Mercedes Benz. Mai mult decât atât, retragerea Mercedes Benz l-a făcut pe Juan Manuel Fangio liber de contract, acesta fiind înregimentat la Ferrari, cu care a și câștigat de altfel campionatul în 1956.

Un al patrulea titlu mondial la piloți a fost adus de către Mike Hawthorn în 1958, la volanului unui Ferrari 246 Dino, denumit așa în memoria lui Dino Ferrari, fiul lui Enzo Ferrari decedat în 1956 de leucemie la doar 21 de ani, britanicul fiind primul dintre cei doi piloți din istoria Formulei 1 care devenit campioni mondiali l-a finele unui sezon în care nu au reușit să câștige decât o singura cursă. Titlul constructorilor, primul acordat vreodată, a fost însă pierdut în detrimentul echipei britanice Vanwall. O altă echipă britanică, de această dată Cooper, a dominat lupta cu Ferrari în 1959.

În anii '50 Scuderia Ferrari nu a participat doar în Formula 1. Piloții și inginerii de la Maranello erau an de an prezenți la toate întrecerile auto de seamnă din acei ani, încluzând aici Cursa de 24 ore de la Le Mans și Mille Miglia. Acest fapt s-a petrecut pentru că Enzo Ferrari avea un principiu: toate automobilele pe care le constuia trebuiau să participe la curse. Astfel, victoriei din 1949, prima reputată de Scuderia Ferrari la Le Mans când câștigator a fost declarat cuplul Luigi Chinetti - Peter Mitchell-Thomson care a pilotat un Ferrari 166MM, i s-a adăugat victoriile reușite de cuplurile José Froilán González - Maurice Trintignant în 1954 și Olivier Gendebien - Phil Hill în 1958.

Scuderia Ferrari a dominat Campionatul Mondial de Automobile Sport, înființat în 1953, acolo unde a câștigat cinci dintre titlurile puse în joc în perioada 1953 - 1958 inclusiv.

Succesul de la Mille Miglia a fost și mai pronunțat, Scuderia Ferrari câștigând opt din cele unsprezece curse la care a participat între 1948 și 1957. Cea din 1957 avea să fie și ultima pentru că autoritățile italiene au interzis cursa ca urmare a unui accident provocat de Ferrari-ul lui Alfonso de Portago în urma căruia au decedat doisprezece spectatori, incluzând șapte copii, Enzo Ferrari fiind acuzat de omucidere.

Succeselor reputate în 1948 și 1949 de la Targa Florio li s-au adăugat un altul în 1958.

În 1952 Scuderia Ferrari l-a trimis pe Alberto Ascari să participe la Indianapolis 500, cea mai celebră cursă americană. Pilotul italian a avut parte de o evoluție relativ bună, luând în considerare faptul că era totuși la prima sa participare, terminând la un tur distanță de lideri. Pentru câteva minute chiar a crezut că a câștigat cursa, pentru ca a fost primul pilot căruia i s-a arătat steagul de finiș, însă mai apoi oficialii i-au luat "victoria".

1960 - 1969[modificare | modificare sursă]

După un nou sezon, 1960, în care nu a reușit să câștige nici un titlu mondial, Ferrari, s-a prezentat la startul sezonului 1961 cu o mașină nouă - Ferrari 156, revoluționară din mai multe puncte de vedere, care avea o parte frontală distinctivă, de unde și porecla mașinii - Nas de rechin. Cu această mașină, Ferrari a spulberat opoziția în acel sezon, Phil Hill reușind să câștige un nou titlu mondial, iar ajutorul acordat de către Wolfgang von Trips și Giancarlo Baghetti a fost hotărâtor în câștigarea primului titlul în campionatul constructorilor, un titlu la care Enzo Ferrari ținea foarte mult pentru că el era convins că mașinile sale și nu piloții câștigau curse.

Phil Hill și Wolfgang von Trips au mers cap la cap în 1961 până înainte cu cursa de la Monza, penultima a campionatului, când von Trips era lider cu 33 de puncte, față de 25 ale lui Hill. Înainte de cursa de la Monza cei doi piloți se înțeleseseră ca acela care va câștiga în Italia să devină campion mondial, însă tragedia s-a produs în momentul în care von Trips a pierdut controlul volanului în virajul Parabolica, după o coliziune cu Lotus-ul lui Jim Clark, mașina lui luându-și pur și simplu zborul. În urma acelui accident și-au pierdut viața 13 spectactori și pilotul.

În 1961 s-a produs o premieră în Formula 1, Giancarlo Baghetti câștigând Marele Premiu al Franței, chiar cursa sa de debut în Formula 1. Această performanță nu a fost egalată până în prezent.

Ferrari 156 în 1962

Apariția a numeroase echipe britanice, care aveau pretenții din ce în ce mai mari, dar și politica dusă de Enzo Ferrari, una neînțeleasă de multă lume, a făcut ca echipa din Maranello să înregistreze un nou recul în 1962 și 1963 acesta datorându-se plecării de la echipă a mai multor ingineri, în frunte cu directorul tehnic Carlo Chiti, care nu a fost de acord cu unele decizii luate de Enzo Ferrari. Cei care au plecat au format o echipă nouă - ATS.

Ferrari a revenit pe prima poziție a campionatului în 1964 când a semnat o noua dublă, John Surtess câștigând în campionatul piloților, dar numai după ce Jim Clark, protagonistul acelui sezon, a avut parte de numeroase probleme tehnice, John Surtess nefiind nici măcar primul pilot al Scuderiei, acest avantaj fiind de partea lui Lorenzo Bandini, iar postura de prim pilot al echipei oferea multe avantaje chiar și în timpul curselor. Succesul s-a datorat în mare parte unui nou motor proiectat de inginerii de la Maranello.

Ultima parte a anilor '60 a fost mai puțin prolifica pentru Scuderia Ferrari, în ciuda numeroaselor mașini și configurații de motoare folosite. Bătălia purtată până atunci de la egal la egal cu echipele britanice fusese în cele din urmă pierdută, această în mare parte și datorită firii deosebit de conservatoare a lui Enzo Ferrari, fire care înconjura și echipa de curse. Era însă și un secret la mijloc: lui Enzo Ferrari îi plăceau mai mult cursele de Sport Prototip, acolo unde materialul de concurs folosit se apropia mult mai mult de automobile pe care le producea pentru a circula pe drumurile publice decât o facea materialul de concurs folosit în Formula 1.

Situația avea să se schimbe însă în 1968 când Enzo Ferrari vinde 50% din acțiunile Ferrari concernului Fiat.

Aventura Scuderiei Ferrari la Le Mans a continuat și în anii '60 când a câștigat șase curse consecutive între 1960 și 1965, înainte ca Le Mans să devină o afacere Ford pentru câteva sezoane. Victoriilor de la Le Mans li s-a asociat și titlurile din Campionatul Mondial de Automobile Sport din 1960, 1961, 1962, 1963, 1964, 1965 și 1967.

În anii '60 au fost câștigate și trei curse la Targa Florio, în 1961, 1962 și 1965.

1970 - 1979[modificare | modificare sursă]

Deși inițial Fiat l-a lăsat pe Enzo Ferrari să își conducă în continuare cum dorește echipa de Formula 1, faptul că aceasta nu mai putea ridica nici un fel de pretenții la cucerirea titlurilor mondiale, i-a făcut pe noii acționari de la Torino să-l promoveze pe Luca di Montezemolo în postul de asistent personal a lui Enzo Ferrari în 1973, noul asistent intrând imediat în pâine prin cooptarea în echipă a lui Niki Lauda, văzut la vremea aceea drept unul dintre cele mai promițătoare talente din Formula 1.

Și di Montezemolo nu s-a înșelat cu Lauda, austriacul câștigând primele sale curse cu Ferrari în 1974, anunțându-se un real pretendent la titlul suprem în 1975. Succesul lui Lauda l-a promovat pe di Montezemolo în funcția de director sportiv la Scuderia Ferrari, un post care practic însemna conducerea efectivă a echipei.

O altă mișcare inteligentă a lui Luca di Montezemolo a fost faptul că a reușit sâ îl convingă pe Enzo Ferrari sâ îl promoveze din nou în funcția de director tehnic pe Mauro Forghieri, cel care construise mașina care adusese ultimele titluri mondiale câștigate de Ferrari la acea dată. Și din nou di Montezemolo a avut dreptate pentru că soluția abordată de Forghieri, una prin care a amplasat transversal cutia de viteze a mașinii, a adus echipei șapte titluri mondiale în perioada 1975 - 1979, un al optulea fiind oprit doar de atitudinea lui Niki Lauda.

Niki Lauda în 1976 înainte de accidentul din Germania

După un început mai slab de sezon în 1975, Niki Lauda s-a dezlănțuit începând cu etapa a cincea, câștigând trei curse consecutive, sosind al doilea în a opta etapă a sezonului, înainte de a o câștiga pe a noua. În fine, a cincea sa victorie în 1975 a venit în ultima etapă a sezonului, când austriacul era deja campion mondial. Scuderia Ferrari a câștigat în 1975 șase curse Clay Regazzoni impunându-se și el odată, astfel ca 1975 fusese cel mai bun an din 1964 încoace.

Dominarea lui Niki Lauda a continuat în 1976 când deja după câteva etape era clar că austriacul își va trece în cont un al doilea titlu mondial, dar în Marele Premiu al Germaniei s-a produs drama: Lauda a avut parte de un accident în al doilea tur al cursei, în urma căruia mașina sa a luat foc. Rănile suferite l-au făcut să stea departe de curse pentru o vreme, permitându-i lui James Hunt de la McLaren să refacă diferența de puncte. Când Lauda a revenit la curse, în Marele Premiu al Italiei, o lună și jumătate după accidentul din Germania, avea totuși în buzunar un avans considerabil, dar victoriile lui Hunt din Canada și SUA au neutralizat complet acel avantaj, ultima bătălie, decisivă pentru titlu, urmând să se dea in Japonia, acolo unde Lauda a refuzat să concureze, invocând condițiile meteo, permițându-i lui Hunt să câștige titlul piloților, Ferrari trebuind să se mulțumească doar cu titlul constructorilor.

Atitudinea lui Lauda nu a fost deloc gustată de Luca di Montezemolo, austriacul fiind dat afară de la Ferrari un an mai târziu, imediat după ce a adus, totuși, echipei sale două noi titluri mondiale. În acel an de la Ferrari a plecat și Luca di Montezemolo, acestuia preluând un alt rol în cadrul concernului Fiat.

În 1978 Ferrari a pierdut bătălia cu Lotus, echipa lui Colin Chapman având avantajul folosirii efectului de sol, dar italienii au revenit la putere în 1979 când Jody Scheckter a câștigat un nou titlu mondial pentru Ferrari, echipă care s-a impus și în campionatul constructorilor.

Scuderia Ferrari și-a continuat aventura în Campionatul Mondial de Automobile Sport și în anii '70, câștigând însă doar un singur titlu mondial, în 1972.

În 1972 Scuderia Ferrari a construit un circuit propriu la Fiorano, devenind astfel prima, și până în prezent singura echipă de Formula 1 cu un astfel de circuit. De fapt, la ora actuală Scuderia Ferrari are doua circuite private, al doilea fiind cel de la Mugello, însă doar Fiorano este folosit exclusiv de către Ferrari.

1972 a însemnat și ultima victorie reputată de Scuderia Ferrari la Targa Florio. Cursă a încetat să se organizeze cinci ani mai târziu.

1980 - 1989[modificare | modificare sursă]

După un an foarte bun în 1979 când Ferrari a reușit dubla, în 1980 au avut parte de un sezon foarte prost, reușind abia opt puncte și un rușinos loc zece în campionatul constructorilor. Urmare a acestei clasări, la Ferrari este adus Dr Harvey Postlethwaite pe postul de designer, pentru a neutraliza avântul aerodinamic luat de echipele britanice.

Rezultatele muncii lui Dr Harvey Postlethwaite s-au văzut imediat și după două victorii în 1981, ambele semnate de Gilles Villeneuve, în 1982 Ferrari a câștigat un nou titlu mondial la constructori, doar un accident care l-a privat de prezența în ultimele patru curse ale sezonului făcându-l pe Didier Pironi să nu câștige titlul mondial al piloților.

De fapt 1982 a fost un an tragic pentru Ferrari - a fost anul în care Gilles Villeneuve a suferit un accident fatal în timpul calificărilor pentru Marele Premiu al Belgiei. Relația dintre Gilles Villeneuve și Enzo Ferrari era una deosebită, pentru că ultimul îl considera pe canadian ca pe fiul său. Decesul lui Villeneuve l-a făcut pe Enzo Ferrari, de-acum în vârstă de 84 ani, să se retragă în sinea lui, preferând să stea din ce în ce mai mult ferit de ochii opiniei publice.

Titlul mondial din 1982 a fost dublat de cel din 1983, tot la constructori, însă la Maranello începea un nou declin.

Chiar dacă la Ferrari a fost adus la începutul lui 1984 Michele Alboreto, primul pilot italian la Maranello după aproape un deceniu, Scuderia nu a putut face față echipelor McLaren și Williams, ajungând să joace un rol secundar, câștigând totuși câteva curse, drept urmare Dr Harvey Postlethwaite este concediat, locul său fiind luat de către John Barnard, cel care ajutase McLaren să devină o echipă de top în Formula 1. Alegerea nu a fost însă extrem de inspirată pentru că Barnard a cedat insistențelor soției care nu dorea să locuiască în Italia, preferând astfel să lucreze cu Scuderia Ferrari din Marea Britanie, relația având din start probleme de comunicare.

Pe data de 14 august 1988, Enzo Ferrari deceda la vârsta de 90 ani, lăsând în urmă cea mai respectată echipă de Formula 1 din toate timpurile.

Urmare a decesului său, Fiat își urca cota de acțiuni de la 50% la 90%, restul de 10% fiind moștenite de Piero Lardi Ferrari, fiul nelegitim a lui Enzo Ferrari. Pierdo și-a asumat conducerea Scuderiei imediat după moartea tatălui său, conducându-și piloții, pe Gerhard Berger și Michele Alboreto, spre o dublă la Monza la doar câteva zile după decesul lui Enzo.

Piero Lardi Ferrari a încercat să copieze stilul managerial a lui Luca di Montezemolo și să semenze doi piloți de top. Dacă primul a fost semnat imediat, fiind vorba despre britanicul Nigel Mansell, în cazul celui de-al doilea Piero Lardi Ferrari s-a oprit asupra francezului Alain Prost, contractul fiind semnat în 1989 când Prost era încă pilot la McLaren, urmând să înceapă în 1990.

1990 - 1999[modificare | modificare sursă]

Alain Prost în 1991 în Marele Premiu al SUA

Tripla Alain Prost - Nigel Mansell - John Barnard a readus Scuderia Ferrari în top în 1990 când s-a bătut din nou pentru titlurile mondiale puse în joc în acel an. Alain Prost a câștigat cinci curse, una dintre ele, în Marele Premiu al Franței, fiind victoria cu numărul 100 pentru Scuderia Ferrari în Formula 1, iar Nigel Mansell una, Ferrari fiind astfel în cărți pentru ambele titluri mondiale până înainte de ultima cursă. În final ambele au fost însă pierdute în fața celor de la McLaren.

Evoluția din 1990 a fost însă doar meteorică, iar după ea a început cea mai neagră perioadă din istoria echipei în Formula 1, în perioada septembrie 1990 - iulie 1994 nefiind câștigată nici o cursă.

Nefiind convinși de capacitățile manageriale ale lui Piero Lardi Ferrari, directorii de la Fiat au instalat un trimviat la conducerea echipei, numindu-i și pe Marco Piccinini și Claudio Lombardi la conducere, însă acest lucru nu a făcut decât să nasca certuri interminabile între cei trei. Mai întâi la finele lui 1990 a plecat Nigel Mansell, apoi după numai un an, cu o cursă înainte de finalul sezonului, Alain Prost este concediat de Lombardi pentru că francezul și-a permis să asemuiască mașina cu un tractor. Mai apoi au plecat și Piero Lardi Ferrari și Marco Piccinini, Claudio Lombardi rămânând singur.

Cum problemele erau din ce în ce mai mari, Fiat decide numirea lui Luca di Montezemolo pe postul de președinte al Ferrari, marchizul urmând să se ocupe direct și de echipa de Formula 1, acolo unde Claudio Lombardi este numit mai întâi director tehnic, iar mai apoi șef al departamentului de motoare, postul de director tehnic fiind încredințat lui John Barnard, cel care până atunci fusese consultant. Revenirea lui di Montezemolo la Ferrari a fost primul pas spre o curățenie generală în urma căreia au căzut multe capete.

Mai întâi di Montezemolo a căutat un nou director sportiv care să îndeplinească rolul pe care l-a avut el la Scuderia Ferrari în anii '70 și, după o discuție cu Bernie Ecclestone, s-a oprit asupra lui Jean Todt, un fost navigator de raliuri, atunci director sportiv la Peugeot Sport. Todt a fost numit în această funcție în 1993, începându-și activitatea pe data de 1 iulie.

Numirea lui Jean Todt ca director sportiv la Scuderia Ferrari a însemnat plecarea lui Claudio Lombardi, locul acestuia fiind luat de Paolo Martinelli. Pentru o perioadă John Barnard a rămas în funcție, așa cum au rămas pe loc și cei doi piloți ai Scuderiei - Jean Alesi și Gerhard Berger.

Cu Todt la conducere Scuderia Ferrari a revenit rapid în lupta pentru podium, iar Gerhard Berger a câștigat Marele Premiu al Germaniei din 1994, urmat fiind de Jean Alesi care a câștigat Marele Premiu al Canadei un an mai târziu. Totuși nici Berger și nici Alesi nu erau piloți capabili să aduca titlul mondial înapoi la Maranello, astfel că în toamna lui 1995 a fost semnat Michael Schumacher, campionul mondial din Formula 1 în 1994 și 1995, germanul urmând a fi secondat de către Eddie Irvine. Seria înlocuirilor a continuat cu John Barnard, în locul său fiind adus Ross Brawn, cel care lucrase deja cu Michael Schumacher la Benetton, un alt fost colaborator de-a lui Schumacher, Rory Byrne, fiind numit designer șef.

După un an de tranziție în 1996, Scuderia Ferrari a revenit în lupta pentru titlurile mondiale în 1997 când însă le-a pierdut pe ambele în ultima etapă. Scenariul s-a repetat și în 1998, astfel că tensiunea ce se instalase la Maranello în prima parte a anilor '90 revenise. Cu calm și multă muncă, Ferrari a câștigat la finele sezonului 1999 primul titlu mondial după șaisprezece ani de secetă. În acel an Eddie Irvine s-a clasat pe locul secund în întrecerea piloților.

2000 - 2006[modificare | modificare sursă]

Cucerirea titlului mondial în întrecerea constructorilor în 1999 a dus la dispariția totală a tensiunii, pentru prima dată după mai bine de un deceniu angajații de la Scuderia Ferrari putând să lucreze în liniște, iar acest avantaj s-a văzut imediat pentru că în perioadă 2000 - 2004 s-au câștigat zece titluri mondiale din tot atâtea posibile, doborându-se record după record. Practic doar McLaren în 2000 și 2003 a fost singura echipă care a mai pus ceva probleme.

Michael Schumacher a avut parte de un debut de senzație în 2000, câștigând primele trei curse ale sezonului și instalându-se în fruntea clasamentului. Ulterior însă Mika Häkkinen și McLaren au reușit să revină și beneficiind de cele trei abandonuri consecutive ale lui Schumacher din luna iulie au redus semnificativ distanța din campionat, preluând chiar conducerea după Marele Premiu al Belgiei. Sezonul s-a terminat pentru Michael Schumacher exact așa cum începuse, adică cu victorii la rând, de această dată fiind vorba de patru, iar după cursa din Japonia, Michael Schumacher devenea campion mondial al piloților, primul titlu reușit de Scuderia Ferrari în acest campionat după o pauză de 21 de ani.

Un nou titlu mondial a urmat în 2001, de această dată McLaren fiind doar un adversar distant al celor de la Ferrari, iar în 2002 a urmat o veritabilă demonstrație de forță a echipei care a câștigat 15 din cele 17 etape ale sezonului, Michael Schumacher reușind 11 victorii, record de victorii într-un singur sezon, iar Rubens Barrichello alte patru. Monopostul Ferrari F2002 folosit de Scuderia Ferrari în acel an este considerat de mulți drept cea mai bună mașină de Formula 1 din toate timpurile.

Sezonul 2003 a debutat mai slab pentru Ferrari, nici o victorie nefiind reușită în primele trei curse, dar odată introdusă noua mașină - Ferrari F2003 GA, nimeni nu mai mai putut sta în calea lor. Totuși, schimbarea sistemului de punctare a arătat pe hârtie un sezon deosebit de disputat, pentru că de-acum victoria aducea doar două puncte mai mult decât locul secund, față de patru până în 2002, acest lucru făcând ca situația titlului mondial al piloților să se decidă abia în ultima etapă a sezonului când Michael Schumacher a câștigat al patrulea titlu mondial consecutiv.

2004 a fost în mare o repetare a sezonului 2002: Ferrari a câștigat din nou 15 curse (13 prin Michael Schumacher și două prin Rubens Barrichello), spulberând pur și simplu compeția.

Michael Schumacher în 2005

Pentru 2005 FIA a decis să schimbe semnificativ regulamentul, interzicând în primul rând schimbul de pneuri în timpul curselor, ceea ce a lovit din plin în Scuderia Ferrari care folosea pneuri Bridgestone pe când rivalii foloseau Michelin, considerate mai bune pe toată durata cursei. În aceste condiții Ferrari nu a contat în lupta pentru titlul suprem, reușind o singură victorie în înteg sezonul.

Situația s-a schimbat dramatic în 2006 când reintroducerea schimbului de pneuri a readus Ferrari în lupta pentru titlul mondial. După o prima parte a sezonului mai slabă, Michael Schumacher a avut parte de câteva curse foarte bune în perioada de vară reușind să-l egaleze pe Fernando Alonso în campionatul piloților, dar problemele de motor avute în Japonia l-au privat de titlul mondial, Ferrari terminând pe locul secund și la constructori.


Palmares în Formula 1[modificare | modificare sursă]

Sezon Piloți Puncte Loc clasament general
2013 Spania Fernando Alonso
Brazilia Felipe Massa
354 3
2012 Spania Fernando Alonso
Brazilia Felipe Massa
400 2
2011 Spania Fernando Alonso
Brazilia Felipe Massa
375 3
Sezon Piloți Șasiu Motor Puncte Loc
2010 Flag of Spain.svg Fernando Alonso (19 curse)

Flag of Brazil.svg Felipe Massa (19 curse)     

Ferrari F10      Ferrari Tipo 056
Ferrari Tipo 056     
     396       3  
2009 Flag of Finland.svg Kimi Räikkönen (17 curse)

Flag of Brazil.svg Felipe Massa (10 curse)
Flag of Italy.svg Giancarlo Fisichella (5 curse)
Flag of Italy.svg Luca Badoer (2 curse)     

F60      Ferrari Tipo 056
Ferrari Tipo 056
Ferrari Tipo 056
Ferrari Tipo 056     
     70       4  
2008 Flag of Finland.svg Kimi Räikkönen (18 curse)

Flag of Brazil.svg Felipe Massa (18 curse)     

Ferrari F2008      Ferrari Tipo 056
Ferrari Tipo 056     
     172       1  
2007 Flag of Finland.svg Kimi Räikkönen (17 curse)

Flag of Brazil.svg Felipe Massa (17 curse)     

Ferrari F2007      Ferrari Tipo 056
Ferrari Tipo 056     
     204       1  
2006 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (18 curse)

Flag of Brazil.svg Felipe Massa (18 curse)     

Ferrari 248      Ferrari Tipo 055
Ferrari Tipo 056     
     201       2  
2005 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (19 curse)

Flag of Brazil.svg Rubens Barrichello (19 curse)     

Ferrari F2004M
Ferrari F2005     
Ferrari Tipo 054           100       3  
2004 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (18 curse)

Flag of Brazil.svg Rubens Barrichello (18 curse)     

Ferrari F2003 GA
Ferrari F2004     
Ferrari Tipo 053           262       1  
2003 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (16 curse)

Flag of Brazil.svg Rubens Barrichello (16 curse)     

Ferrari F2002
Ferrari F2003 GA     
Ferrari Tipo 052           158       1  
2002 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (17 curse)

Flag of Brazil.svg Rubens Barrichello (17 curse)     

Ferrari F2001B
Ferrari F2002     
Ferrari Tipo 050
Ferrari Tipo 051     
     221       1  
2001 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (17 curse)

Flag of Brazil.svg Rubens Barrichello (17 curse)     

Ferrari F2001      Ferrari Tipo 050           179       1  
2000 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (17 curse)

Flag of Brazil.svg Rubens Barrichello (17 curse)     

Ferrari F1-2000      Ferrari Tipo 049           170       1  
1999 Flag of the United Kingdom.svg Eddie Irvine (16 curse)     

Flag of Germany.svg Michael Schumacher (10 curse)
Flag of Finland.svg Mika Salo (6 curse)

Ferrari F399      Ferrari Tipo 048           128       1  
1998 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (16 curse)

Flag of the United Kingdom.svg Eddie Irvine (16 curse)     

Ferrari F300      Ferrari Tipo 047           133       2  
1997 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (17 curse)

Flag of the United Kingdom.svg Eddie Irvine (17 curse)     

Ferrari F310B      Ferrari Tipo 046/1B
Ferrari Tipo 046/2     
     102       2  
1996 Flag of Germany.svg Michael Schumacher (16 curse)

Flag of the United Kingdom.svg Eddie Irvine (16 curse)     

Ferrari F310      Ferrari Tipo 046           70       2  
1995 Flag of France.svg Jean Alesi (17 curse)

Flag of Austria.svg Gerhard Berger (17 curse)     

Ferrari F412T2      Ferrari Tipo 044/1           73       3  
1994 Flag of Austria.svg Gerhard Berger (16 curse)

Flag of France.svg Jean Alesi (14 curse)     
Flag of Italy.svg Nicola Larini (2 curse)     

Ferrari F412T1      Ferrari F4A/94           71       3  
1993 Flag of Austria.svg Gerhard Berger (16 curse)

Flag of France.svg Jean Alesi (16 curse)     

Ferrari F93A      Ferrari E2A/93           28       4  
1992 Flag of France.svg Jean Alesi (16 curse)

Flag of Italy.svg Ivan Capelli (14 curse)     
Flag of Italy.svg Nicola Larini (2 curse)     

Ferrari F92A      Ferrari E1A/92           21       4  
1991 Flag of France.svg Jean Alesi (16 curse)

Flag of France.svg Alain Prost (15 curse)     
Flag of Italy.svg Gianni Morbidelli (1 cursă)     

Ferrari 643      Ferrari 3.5 V12           55,5       3  
1990 Flag of France.svg Alain Prost (16 curse)

Flag of the United Kingdom.svg Nigel Mansell (16 curse)     

Ferrari F1/90
Ferrari F1/90 2     
Ferrari Tipo 036           110       2  
1989 Flag of Austria.svg Gerhard Berger (16 curse)

Flag of the United Kingdom.svg Nigel Mansell (16 curse)     

Ferrari 640      Ferrari Tipo 035           59       3  
1988 Flag of Austria.svg Gerhard Berger (16 curse)

Flag of Italy.svg Michele Alboreto (16 curse)     

Ferrari F1/87-88C      Ferrari Tipo 033E           65       2  
1987 Flag of Austria.svg Gerhard Berger (16 curse)

Flag of Italy.svg Michele Alboreto (16 curse)     

Ferrari F1/87      Ferrari Tipo 033D           53       4  
1986 Flag of Italy.svg Michele Alboreto (16 curse)     

Flag of Sweden.svg Stefan Johansson (16 curse)

Ferrari F1/86      Ferrari Tipo 032           37       4  
1985 Flag of Italy.svg Michele Alboreto (16 curse)     

Flag of Sweden.svg Stefan Johansson (15 curse)
Flag of France.svg René Arnoux (1 cursă)

Ferrari 156/85      Ferrari Tipo 031           81       2  
1984 Flag of Italy.svg Michele Alboreto (16 curse)     

Flag of France.svg René Arnoux (16 curse)

Ferrari 126C4      Ferrari Tipo 031           57,5       2  
1983 Flag of France.svg René Arnoux (15 curse)     

Flag of France.svg Patrick Tambay (15 curse)

Ferrari 126C2B      Ferrari Tipo 021           89       1  
1982 Flag of France.svg Didier Pironi (10 curse)

Flag of France.svg Patrick Tambay (6 curse)     
Flag of Canada.svg Gilles Villeneuve (4 curse)
Flag of the United States.svg Mario Andretti (2 curse)

Ferrari 126C2B      Ferrari Tipo 021           74       1  
1981 Flag of France.svg Didier Pironi (15 curse)

Flag of Canada.svg Gilles Villeneuve (15 curse)     

Ferrari 126CK      Ferrari Tipo 021           34       5  
1980 Flag of Canada.svg Gilles Villeneuve (14 curse)     

Flag of South Africa.svg Jody Scheckter (14 curse)     

Ferrari 312T5      Ferrari Tipo 015           8       10  
1979 Flag of South Africa.svg Jody Scheckter (15 curse)     

Flag of Canada.svg Gilles Villeneuve (15 curse)     

Ferrari 312T3      Ferrari Tipo 015           113       1  
1978 Flag of Argentina.svg Carlos Reutemann (15 curse)     

Flag of Canada.svg Gilles Villeneuve (15 curse)     

Ferrari 312T2      Ferrari Tipo 015           65       2  
1977 Flag of Austria.svg Niki Lauda (14 curse)     

Flag of Argentina.svg Carlos Reutemann (17 curse)     
Flag of Canada.svg Gilles Villeneuve (2 curse)     

Ferrari 312T2      Ferrari Tipo 015           112       1  
1976 Flag of Switzerland.svg Clay Regazzoni (15 curse)     

Flag of Austria.svg Niki Lauda (13 curse)     
Flag of Argentina.svg Carlos Reutemann (1 cursă)     

Ferrari 312T2      Ferrari Tipo 015           99       1  
1975 Flag of Austria.svg Niki Lauda (15 curse)     

Flag of Switzerland.svg Clay Regazzoni (15 curse)     

Ferrari 312T      Ferrari Tipo 015           89,5       1  
1974 Flag of Austria.svg Niki Lauda (15 curse)     

Flag of Switzerland.svg Clay Regazzoni (15 curse)     

Ferrari 312B3      Ferrari Tipo 001/12           90       2  
1973 Flag of Belgium.svg Jacky Ickx (13 curse)     

Flag of Italy.svg Arturo Merzario (9 curse)     

Ferrari 312B2      Ferrari Tipo 001/11           14       7  
1972 Flag of Belgium.svg Jacky Ickx (12 curse)     

Flag of Switzerland.svg Clay Regazzoni (10 curse)     
Flag of the United States.svg Mario Andretti (5 curse)     
Flag of Italy.svg Arturo Merzario (2 curse)     
Flag of Italy.svg Nanni Galli (1 cursă)     

Ferrari 312B2      Ferrari Tipo 001/1           47       4  
1971 Flag of Belgium.svg Jacky Ickx (11 curse)     

Flag of Switzerland.svg Clay Regazzoni (11 curse)     
Flag of the United States.svg Mario Andretti (5 curse)     

Ferrari 312B2      Ferrari Tipo 001/1           44       3  
1970 Flag of Belgium.svg Jacky Ickx (13 curse)     

Flag of Switzerland.svg Clay Regazzoni (8 curse)     
Flag of Italy.svg Ignazio Giunti (4 curse)     

Ferrari 312B      Ferrari Tipo 001           73       2  
1969 Flag of New Zealand.svg Chris Amon (6 curse)     

Flag of Mexico.svg Pedro Rodriguez (5 curse)     

Ferrari 312 F1      Ferrari Tipo 255C           6       7  
1968 Flag of New Zealand.svg Chris Amon (11 curse)     

Flag of Belgium.svg Jacky Ickx (9 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Derek Bell (2 curse)     
Flag of Italy.svg Andrea de Adamich (1 cursă)     

Ferrari 312      Ferrari Tipo 242C           37       4  
1967 Flag of New Zealand.svg Chris Amon (10 curse)     

Flag of Italy.svg Ludovico Scarfiotti (2 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Mike Parkes (2 curse)     
Flag of Italy.svg Lorenzo Bandini (1 cursă)     
Flag of the United Kingdom.svg Jonathan Williams (1 cursă)     

Ferrari 312      Ferrari Tipo 242           23       5  
1966 Flag of Italy.svg Lorenzo Bandini (7 curse)     

Flag of the United Kingdom.svg Mike Parkes (4 curse)     
Flag of Italy.svg Ludovico Scarfiotti (2 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg John Surtess (2 curse)     
Flag of Italy.svg Giancarlo Baghetti (1 cursă)     

Ferrari 312      Ferrari Tipo 218           41       2  
1965 Flag of Italy.svg Lorenzo Bandini (10 curse)     

Flag of the United Kingdom.svg John Surtess (8 curse)     
Flag of Mexico.svg Pedro Rodriguez (2 curse)     
Flag of Italy.svg Nino Vaccarella (1 cursă)     
Flag of the United States.svg Bob Bondurant (1 cursă)     

Ferrari 158/2      Ferrari B12           31       4  
1964 Flag of the United Kingdom.svg John Surtess (10 curse)     

Flag of Italy.svg Lorenzo Bandini (10 curse)     
Flag of Mexico.svg Pedro Rodriguez (1 cursă)     
Flag of Italy.svg Ludovico Scarfiotti (1 cursă)     

Ferrari 158      Ferrari Tipo 205B           60       1  
1963 Flag of the United Kingdom.svg John Surtess (10 curse)     

Flag of Italy.svg Lorenzo Bandini (4 curse)     
Flag of Belgium.svg Willy Mairesse (3 curse)     
Flag of Italy.svg Ludovico Scarfiotti (1 cursă)     

Ferrari 156      Ferrari Tipo 178           27       4  
1962 Flag of the United States.svg Phil Hill (6 curse)     

Flag of Italy.svg Giancarlo Baghetti (4 curse)     
Flag of Mexico.svg Ricardo Rodriguez (4 curse)     
Flag of Italy.svg Lorenzo Bandini (3 curse)     
Flag of Belgium.svg Willy Mairesse (3 curse)     

Ferrari 156      Ferrari Tipo 178           30       5  
1961 Flag of the United States.svg Phil Hill (7 curse)     

Flag of Germany.svg Wolfgang von Trips (7 curse)     
Flag of the United States.svg Richie Ginther (7 curse)     
Flag of Mexico.svg Ricardo Rodriguez (1 cursă)     
Flag of Belgium.svg Olivier Gendebien (1 cursă)     
Flag of Belgium.svg Willy Mairesse (1 cursă)     
Pilot privat
Flag of Italy.svg Giancarlo Baghetti (3 curse)     

Ferrari 156      Ferrari Tipo 178           87       1  
1960 Flag of the United States.svg Phil Hill (8 curse)     

Flag of Germany.svg Wolfgang von Trips (8 curse)     
Flag of the United States.svg Richie Ginther (3 curse)     
Flag of Belgium.svg Willy Mairesse (3 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Cliff Allison (1 cursă)     
Flag of Argentina.svg José Froilán González (1 cursă)     

Ferrari Dino 246      Ferrari Tipo 171           42       3  
1959 Flag of the United Kingdom.svg Tony Brooks (7 curse)     

Flag of the United States.svg Phil Hill (7 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Cliff Allison (5 curse)     
Flag of the United States.svg Dan Gurney (4 curse)     
Flag of France.svg Jean Behra (3 curse)     
Flag of Belgium.svg Olivier Gendebien (2 curse)     
Flag of Germany.svg Wolfgang von Trips (1 cursă)     

Ferrari Dino 246      Ferrari Tipo 143           61       2  
1958 Flag of the United Kingdom.svg Mike Hawthorn (10 curse)     

Flag of the United Kingdom.svg Peter Collins (7 curse)     
Flag of Germany.svg Wolfgang von Trips (6 curse)     
Flag of Italy.svg Luigi Musso (5 curse)     
Flag of the United States.svg Phil Hill (3 curse)     
Flag of Belgium.svg Olivier Gendebien (3 curse)     

Ferrari Dino 246      Ferrari Tipo 143           75       2  
1957 Flag of Italy.svg Luigi Musso (6 curse)     

Flag of the United Kingdom.svg Peter Collins (6 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Mike Hawthorn (6 curse)     
Flag of France.svg Maurice Trintignant (3 curse)     
Flag of Germany.svg Wolfgang von Trips (3 curse)     
Flag of Italy.svg Eugenio Castellotti (1 cursă)     
Flag of Argentina.svg José Froilán González (1 cursă)     
Flag of Spain.svg Alfonso de Portago (1 cursă)     
Flag of Argentina.svg Alessandro de Tomaso (1 cursă)     

Ferrari 801      Ferrari 2.5 V8           -       -  
1956 Flag of Argentina.svg Juan Manuel Fangio (7 curse)     

Flag of Italy.svg Eugenio Castellotti (7 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Peter Collins (7 curse)     
Flag of Italy.svg Luigi Musso (4 curse)     
Flag of Spain.svg Alfonso de Portago (4 curse)     
Flag of Belgium.svg Olivier Gendebien (2 curse)     
Flag of Belgium.svg Paul Frère (1 cursă)     
Flag of Belgium.svg André Pilette (1 cursă)     
Flag of Italy.svg Giorgio Scarlatti (1 cursă)     

Lancia Ferrari D50      Ferrari 2.5 V8           -       -  
1955 Flag of France.svg Maurice Trintignant (6 curse)     

Flag of Italy.svg Giuseppe Farina (4 curse)     
Flag of Italy.svg Eugenio Castellotti (3 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Mike Hawthorn (3 curse)     
Flag of Italy.svg Umberto Maglioli (2 curse)     
Flag of Belgium.svg Paul Frère (1 cursă)     
Flag of the United States.svg Harry Schell (1 cursă)     
Flag of Argentina.svg José Froilán González (1 cursă)     
Flag of Italy.svg Piero Taruffi (1 cursă)     
Flag of Italy.svg Luigi Villoresi (1 cursă)     
Pilot privat
Flag of Belgium.svg Johnny Claes (1 cursă)     

Ferrari 555
Ferrari 625     
Ferrari Tipo 106
Ferrari Tipo 107     
     -       -  
1954 Flag of the United Kingdom.svg Mike Hawthorn (8 curse)     

Flag of France.svg Maurice Trintignant (8 curse)     
Flag of Argentina.svg José Froilán González (7 curse)     
Flag of France.svg Robert Manzon (5 curse)     
Flag of Italy.svg Umberto Maglioli (3 curse)     
Flag of Italy.svg Giuseppe Farina (2 curse)     
Flag of Italy.svg Alberto Ascari (1 cursă)     
Flag of Italy.svg Piero Taruffi (1 cursă)     
Piloți Privați
Flag of France.svg Louis Rosier (4 curse)     
Flag of Belgium.svg Jacques Swaters (3 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Reg Parnell (1 cursă)     

Ferrari 625
Ferrari 553
Ferrari 554
Ferrari 500     
Ferrari Tipo 106
Ferrari Tipo 107     
     -       -  
1953 Flag of Italy.svg Alberto Ascari (9 curse)     

Flag of Italy.svg Luigi Villoresi (9 curse)     
Flag of Italy.svg Giuseppe Farina (8 curse)     
Flag of the United Kingdom.svg Mike Hawthorn (8 curse)     
Flag of Italy.svg Piero Carini (1 cursă)     
Flag of Italy.svg Umberto Maglioli (1 cursă)     
Piloți Privați
Flag of France.svg Louis Rosier (7 curse)     
Flag of Belgium.svg Jacques Swaters (2 curse)     
Flag of Germany.svg Kurt Adolff (1 cursă)     
Flag of Switzerland.svg Peter Hirt (1 cursă)     
Flag of Switzerland.svg Max de Terra (1 cursă)     
Flag of Belgium.svg Charles de Tornaco (1 cursă)     

Ferrari 500
Ferrari 166C
Ferrari 553     
Ferrari Tipo 106           -       -  
1952 Flag of Italy.svg Alberto Ascari (7 curse)     

Flag of Italy.svg Giuseppe Farina (8 curse)     
Flag of Italy.svg Piero Taruffi (6 curse)     
Flag of France.svg Andre Simon (2 curse)     
Flag of Italy.svg Luigi Villoresi (2 curse)     
Piloți Privați
Flag of Switzerland.svg Rudolf Fischer (6 curse)     
Flag of France.svg Louis Rosier (4 curse)     
Flag of Belgium.svg Charles de Tornaco (3 curse)     
Flag of Switzerland.svg Peter Hirt (3 curse)     
Flag of Italy.svg Piero Carini (2 curse)     
Flag of Italy.svg Gianfranco Comotti (1 cursă)     
Flag of the United Kingdom.svg Roger Laurent (1 cursă)     
Flag of the United Kingdom.svg Roy Salvadori (1 cursă)     
Flag of Switzerland.svg Rudolf Schoeller (1 cursă)     
Flag of Germany.svg Hans Stuck (1 cursă)     
Flag of Italy.svg Peter Whitehead (1 cursă)     

Ferrari 375
Ferrari 500
Ferrari 166F2
Ferrari 212
Ferrari 125F2     
Ferrari Tipo 106           -       -  
1951 Flag of Italy.svg Alberto Ascari (8 curse)     

Flag of Italy.svg Luigi Villoresi (7 curse)     
Flag of Argentina.svg José Froilán González (6 curse)     
Flag of Italy.svg Piero Taruffi (5 curse)     
Piloți Privați
Flag of Italy.svg Peter Whitehead (4 curse)     
Flag of Switzerland.svg Rudolf Fischer (3 curse)     
Flag of Brazil.svg Chico Landi (1 cursă)     
Flag of the United Kingdom.svg Reg Parnell (1 cursă)     
Flag of Germany.svg Hans Stuck (1 cursă)     

Ferrari 375
Ferrari 212     
Ferrari 4.5 V12           -       -  
1950 Flag of Italy.svg Alberto Ascari (5 curse)     

Flag of Italy.svg Luigi Villoresi (4 curse)     
Flag of Switzerland.svg Raymond Sommer (2 curse)     
Flag of Italy.svg Dorino Serafini (1 cursă)     
Piloți Privați
Flag of Italy.svg Peter Whitehead (2 curse)     
Flag of Italy.svg Clemente Biondetti (1 cursă)     

Ferrari 125
Ferrari 275
Ferrari 375
Ferrari 166T
Ferrari 166F2     
Ferrari 1.5 V12C
Ferrari 4.5 V12     
     -       -  

Articole recomandate[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Scuderia Ferrari