Sezonul de Formula 1 din 1958

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sezonul de Formula 1 din 1958
Durată
19 ianuarie - 19 octombrie
Nr. curse
11
Nr. piloți
78
Nr. echipe
20
Campionul la Piloți
Regatul Unit Mike Hawthorn (Primul titlu)
Campionul la Constructori
Regatul Unit Vanwall (Primul titlu)

Sezonul de Formula 1 din 1958 a fost cel de-al 12-lea sezon al curselor auto de Formula 1 FIA. A inclus cea de-a noua ediție a Campionatului Mondial al Piloților,[1] și prima ediție a Cupei Internaționale pentru Constructorii de F1.[2] Sezonul a fost disputat pe parcursul a unsprezece curse, începând cu Marele Premiu al Argentinei pe 19 ianuarie și terminându-se cu Marele Premiu al Marocului pe 19 octombrie. În 1958 s-au desfășurat și alte cinci curse care nu au făcut parte din campionat.

Acesta a fost primul sezon de Formula 1 în care a fost acordat un titlu pentru construtori, Cupa Internațională pentru Constructorii de F1, fiind disputată concomitent cu Campionatul Mondial al Piloților, cu excepția cursei Indianapolis 500 care nu a contat pentru Cupă. Englezul Mike Hawthorn a câștigat titlul la piloți după o luptă strânsă cu compatriotul Stirling Moss, iar Vanwall a câștigat premiul inaugural pentru constuctori în fața lui Ferrari. Hawthorn s-a retras din cursele auto la sfârșitul sezonului, doar pentru a muri trei luni mai târziu, după un accident rutier. A fost prima dintre cele două ocazii din istoria Formulei 1 în care un pilot a câștigat campionatul, câștigând o singură cursă în sezon, cealaltă fiind Keke Rosberg în 1982.[3]

Sezonul a fost unul dintre cele mai importante și tragice sezoane din istoria Formulei 1. Patru piloți au murit în patru curse diferite în acest sezon. Italianul Luigi Musso într-un Ferrari de fabrică în timpul Marelui Premiu al Franței de la Reims; Coechipierul lui Musso, englezul Peter Collins în timpul Marelui Premiu al Germaniei de la Nürburgring, englezul Stuart Lewis-Evans în Vanwall-ul său la Marele Premiu al Marocului de la Casablanca, și americanul Pat O'Connor la Indianapolis 500. Hawthorn s-a retras din cursele cu motor după succesul său, dar a murit într-un accident rutier doar câteva luni mai târziu. Acest sezon a fost, de asemenea, ultimul an de curse de Grand Prix în care grila a fost dominată de mașini cu motor frontal; acesta a fost cazul încă de la începutul anilor 1900, când cursele de mașini aveau loc în evenimente informale în Europa și Statele Unite. Sezoanele 1959 și 1960 urmau să fie ani de tranziție, în care grilele de la evenimentele de Grand Prix ar prezenta tot mai multe mașini cu motor central și mai puține mașini cu motor frontal. Mașinile cu motor central, cu o așezare pe drum mai bună, un confort sporit de condus, o greutate mai ușoară și ușurință în anvelope și componente mecanice (în special frâne), au fost calea de urmat. Chiar și un tradiționalist de modă veche precum Enzo Ferrari a trebuit să recunoască faptul că mașinile cu motor central erau ceea ce avea nevoie echipa sa pentru a fi competitivă, iar Ferrari nu a avut o mașină cu motor central pregătită pentru curse decât în 1961.

Rezumatul sezonului[modificare | modificare sursă]

Deși nu s-au modificat parametrii motoarelor utilizate, combustibilul bazat pe alcool a fost definitiv înlocuit cu benzina comercială.[4] De asemenea, s-a hotărât ca o cursă să se dispute fie pe o distanță minimă de 300 de kilometri, fie pe parcursul a două ore. În acest sezon s-a introdus și o competiție între constructori, pe lângă cea între piloți, competiție în care Vanwall a ocupat prima poziție. Victoria finală în clasamentul piloților i-a revenit lui Mike Hawthorn de la Ferrari, care s-a impus la limită în fața compatriotului său, Stirling Moss. Cele 4 curse câștigate de Moss s-au dovedit a fi insuficiente, Hawthorn devenind campion mondial obținând 5 locuri secunde în cele 10 curse la care a participat. După Marele Premiu al Portugaliei, antepenultima cursă a sezonului, Hawthorn a suferit o penalizare, dar Moss a vorbit sportiv pentru el, iar punctele pe care Hawthorn a fost capabil să le păstreze i-au permis ulterior să treacă înaintea lui Moss pentru titlu.[5]

Juan Manuel Fangio, pilotul care a dominat anii de debut ai Campionatului Mondial, a luat startul în numai două curse, retrăgându-se din viața sportivă după Marele Premiu al Franței. El a rămas unul dintre cei mai valoroși piloți de F1 din toate timpurile. Echipa Cooper-Climax, patronată de Rob Walker, a uimit asistența prin cele două victorii din debutul sezonului. Mașina cu care au concurat piloții acestui constructor privat era o mașină cu motor pe spate. Victoriile sale au fost aduse de: Stirling Moss în Argentina (Vanwall - echipa lui Moss - nu a participat) și de Maurice Trintignant la Monaco. După câștigarea trofeului suprem, Hawthorn s-a retras și el din activitate, dar a decedat la începutul anului 1959, în urma unui accident de mașină, pe șosea. Luigi Musso a murit în Marele Premiu al Franței, Peter Collins în Marele Premiu al Germaniei, o lună mai târziu, iar Stuart Lewis-Evans și-a pierdut viața în ultima cursă a sezonului. Tot în acest an, Maria Teresa de Filippis a devenit prima femeie care a concurat într-o cursă de Campionat Mondial.

Piloții și echipele înscrise în campionat[modificare | modificare sursă]

Următorii piloți și constructori au participat în Campionatul Mondial al Piloților din 1958 și în Cupa Internațională a Constructorilor de F1 din 1958.

Imagine Concurent Constructor Motor Șasiu Pneu Piloți
Numele pilotului Etape
BRM P25 Regatul Unit Owen Racing Organisation BRM BRM P25 2,5 L4 P25 D Franța Jean Behra 2–3, 5–11
Statele Unite ale Americii Harry Schell 2–3, 5–11
Franța Maurice Trintignant 6
Suedia Jo Bonnier 10–11
Regatul Unit Ron Flockhart 11
Connaught Type B Regatul Unit Bernie C. Ecclestone Connaught[a] Alta GP 2,5 L4 Type B A Regatul Unit Bernie Ecclestone 2
Statele Unite ale Americii Bruce Kessler 2
Regatul Unit Paul Emery 2
Regatul Unit Jack Fairman 7
Regatul Unit Ivor Bueb 7
Cooper T45 Regatul Unit Cooper Car Company Cooper Climax FPF 2,0 L4 T45
T44
D Australia Jack Brabham 2–3, 5–7, 9–10
Regatul Unit Roy Salvadori 2–3, 5–11
Regatul Unit Ian Burgess 7
Regatul Unit Jack Fairman 11
Ferrari 246 F1 Italia Scuderia Ferrari Ferrari Ferrari 143 2,4 V6 246 F1 E Italia Luigi Musso 1–3, 5–6
Regatul Unit Peter Collins 1–3, 5–8
Regatul Unit Mike Hawthorn 1–3, 5–11
Germania de Vest Wolfgang von Trips 2, 6–10
Belgia Olivier Gendebien 5, 10–11
Statele Unite ale Americii Phil Hill 10–11
Lotus 16 Regatul Unit Team Lotus Lotus Climax FPF 2,0 L4
Climax FPF 2,2 L4
12
16
D Regatul Unit Cliff Allison 2–3, 5–8, 10–11
Regatul Unit Graham Hill 2–3, 5–7, 9–11
Regatul Unit Alan Stacey 7
Maserati 250F Argentina Scuderia Sud Americana Maserati[a] Maserati 250F1 2,5 L6 250F P Argentina Juan Manuel Fangio 1
Argentina Carlos Menditeguy 1
Australia Ken Kavanagh P Franța Jean Behra 1
Italia Luigi Taramazzo 2
Australia Ken Kavanagh 2, 5
Suedia Jo Bonnier P Statele Unite ale Americii Harry Schell 1
Suedia Jo Bonnier 2–3, 5, 7, 9
Statele Unite ale Americii Phil Hill 6
Italia Giulio Cabianca 10
Germania de Vest Hans Herrmann 10–11
Spania Francesco Godia Sales P Spania Paco Godia 1–2, 5–6
Regatul Unit H.H. Gould D Regatul Unit Horace Gould 1–3
Statele Unite ale Americii Masten Gregory 3
Italia Maria Teresa de Filippis P Italia Maria Teresa de Filippis 2, 5, 10
Italia Giorgio Scarlatti P Italia Giorgio Scarlatti 2–3
Suedia Jo Bonnier 6
Italia Scuderia Centro Sud P Italia Gerino Gerini 2, 6–7, 10–11
Franța Maurice Trintignant 5
Statele Unite ale Americii Masten Gregory 5
Germania de Vest Wolfgang Seidel 5, 11
Statele Unite ale Americii Carroll Shelby 6–7, 10
Statele Unite ale Americii Troy Ruttman 6, 8
Suedia Jo Bonnier 8
Germania de Vest Hans Herrmann 8
Regatul Unit Cliff Allison 9
Italia Maria Teresa de Filippis 9
Monaco André Testut P Monaco André Testut 2
Monaco Louis Chiron 2
Argentina Juan Manuel Fangio P Argentina Juan Manuel Fangio 6
Statele Unite ale Americii Temple Buell D Statele Unite ale Americii Carroll Shelby 9–10
Statele Unite ale Americii Masten Gregory 10–11
Italia OSCA Automobili OSCA OSCA 372 1,5 L4 F2 P Italia Giulio Cabianca 2
Italia Luigi Piotti 2
Porsche RSK Țările de Jos Ecurie Maarsbergen Porsche[a] Porsche 547/3 1,5 F4 RSK D Țările de Jos Carel Godin de Beaufort 3
Vanwall VW 5 Regatul Unit Vandervell Products Vanwall Vanwall 254 2,5 L4 VW 5 D Regatul Unit Stirling Moss 2–3, 5–11
Regatul Unit Tony Brooks 2–3, 5–11
Regatul Unit Stuart Lewis-Evans 2–3, 5–7, 9–11

Piloții și echipele private care nu și-au construit propriul șasiu și au folosit șasiurile constructorilor existenți sunt arătați mai jos.

Concurent Constructor afiliat Motor Șasiu Pneu Piloți
Numele pilotului Etape
Regatul Unit R.R.C. Walker Racing Team Cooper Climax FPF 2,0 L4 T43
T45
C
D
Regatul Unit Stirling Moss 1
Franța Maurice Trintignant 2–3, 7–11
Regatul Unit Ron Flockhart 2
  • Notă: Tabelele de mai sus nu includ piloții și echipele care au participat doar la cursa de Campionat Mondial de la Indianapolis.

Calendar[modificare | modificare sursă]

Următoarele zece Mari Premii și Indianapolis 500 au avut loc în 1958.

1. Argentina 2. Monaco 3. Țările de Jos 4. Indianapolis
Marele Premiu al Argentinei
19 ianuarie
Marele Premiu al Principatului Monaco
18 mai
Marele Premiu al Țărilor de Jos
26 mai
Indianapolis 500
30 mai

Buenos Aires (P)

Monaco (S)

Zandvoort (P)

Indianapolis (P)
5. Belgia 6. Franța 7. Regatul Unit 8. Germania de Vest
Marele Premiu al Belgiei
15 iunie
Marele Premiu al Franței
6 iulie
Marele Premiu al Marii Britanii
19 iulie
Marele Premiu al Germaniei
3 august

Spa-Francorchamps (S)

Reims-Gueux (S)

Silverstone (P)

Nürburgring (P)
9. Portugalia 10. Italia 11. Maroc
Marele Premiu al Portugaliei
24 august
Marele Premiu al Italiei
7 septembrie
Marele Premiu al Marocului
19 octombrie

Boavista (S)

Monza (P)

Ain-Diab (S)
(P) - pistă; (S) - stradă.

Rezultate și clasamente[modificare | modificare sursă]

Marile Premii[modificare | modificare sursă]

Etapa Mare Premiu Pole position Cel mai rapid tur Pilotul câștigător Constructorul câștigător Pneu
1 Argentina Marele Premiu al Argentinei Argentina Juan Manuel Fangio Argentina Juan Manuel Fangio Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Cooper-Climax C
2 Monaco Marele Premiu al Principatului Monaco Regatul Unit Tony Brooks Regatul Unit Mike Hawthorn Franța Maurice Trintignant Regatul Unit Cooper-Climax D
3 Țările de Jos Marele Premiu al Țărilor de Jos Regatul Unit Stuart Lewis-Evans Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Vanwall D
4 Indianapolis Indianapolis 500[b] Statele Unite ale Americii Dick Rathmann Statele Unite ale Americii Tony Bettenhausen Statele Unite ale Americii Jimmy Bryan Statele Unite ale Americii Epperly-Offenhauser F
5 Belgia Marele Premiu al Belgiei Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Tony Brooks Regatul Unit Vanwall D
6 Franța Marele Premiu al Franței Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Mike Hawthorn Italia Ferrari E
7 Regatul Unit Marele Premiu al Marii Britanii Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Peter Collins Italia Ferrari E
8 Germania de Vest Marele Premiu al Germaniei Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Tony Brooks Regatul Unit Vanwall D
9 Portugalia Marele Premiu al Portugaliei Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Vanwall D
10 Italia Marele Premiu al Italiei Regatul Unit Stirling Moss Statele Unite ale Americii Phil Hill Regatul Unit Tony Brooks Regatul Unit Vanwall D
11 Maroc Marele Premiu al Marocului Regatul Unit Mike Hawthorn Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Stirling Moss Regatul Unit Vanwall D

Clasament Campionatul Mondial al Piloților[modificare | modificare sursă]

Punctele au fost acordate pe o bază de 8–6–4–3–2 primilor cinci clasați în fiecare cursă, cu un punct suplimentar revenind pilotului care a stabilit cel mai rapid tur al cursei (dacă cel mai rapid tur a fost realizat de mai mulți piloți, punctul se va împărți egal la fiecare pilot). Doar cele mai bune șase rezultate au fost luate în considerare pentru Campionatul Mondial. FIA nu a acordat o clasificare în campionat acelor piloți care nu au obținut puncte.

Poz. Pilot ARG
Argentina
MCO
Monaco
NLD
Țările de Jos
500
Indianapolis
BEL
Belgia
FRA
Franța
GBR
Regatul Unit
DEU
Germania de Vest
PRT
Portugalia
ITA
Italia
MAR
Maroc
Puncte
1 Regatul Unit Mike Hawthorn (3) RetR (5) 2P
R
1P
R
2R RetP 2R 2 2P[c] 42 (49)
2 Regatul Unit Stirling Moss 1 Ret 1R Ret 2 RetP RetR 1P RetP 1R 41
3 Regatul Unit Tony Brooks RetP Ret 1 Ret 7 1 Ret 1 Ret 24
4 Regatul Unit Roy Salvadori Ret 4 8 11 3 2 9 5 7 15
5 Regatul Unit Peter Collins Ret 3 Ret Ret 5 1 Ret[d] 14
= Statele Unite ale Americii Harry Schell 6 5 2 5 Ret 5 Ret 6 Ret 5 14
7 Franța Maurice Trintignant 1 9 7 Ret 8 3 8 Ret Ret 12
= Italia Luigi Musso 2 2 7 Ret Ret[e] 12
9 Regatul Unit Stuart Lewis-Evans Ret RetP 3 Ret 4 3 Ret Ret[f] 11
10 Statele Unite ale Americii Phil Hill 7 3R 3 9
= Franța Jean Behra 5 Ret 3 Ret Ret Ret Ret 4 Ret Ret 9
= Germania de Vest Wolfgang von Trips Ret 3 Ret 4 5 Ret 9
13 Statele Unite ale Americii Jimmy Bryan 1 8
14 Argentina Juan Manuel Fangio 4P
R
NSC 4 7
15 Statele Unite ale Americii George Amick 2 6
16 Statele Unite ale Americii Johnny Boyd 3 4
= Statele Unite ale Americii Tony Bettenhausen 4R 4
18 Australia Jack Brabham 4 8 Ret 6 6 7 Ret 3
= Regatul Unit Cliff Allison 6 6 4 Ret Ret 10 Ret 7 10 3
= Suedia Jo Bonnier Ret 10 9 8 Ret Ret Ret Ret 4 3
21 Statele Unite ale Americii Jim Rathmann 5 2
Statele Unite ale Americii Masten Gregory Ret Ret 4[g] 6 0
Statele Unite ale Americii Carroll Shelby Ret 9 Ret 4[g] 0
Regatul Unit Graham Hill Ret Ret Ret Ret Ret Ret 6 16 0
Belgia Olivier Gendebien 6 Ret Ret 0
Statele Unite ale Americii Jimmy Reece 6 0
Argentina Carlos Menditeguy 7 0
Statele Unite ale Americii Don Freeland 7 0
Spania Paco Godia 8 NSC Ret Ret 0
Regatul Unit Jack Fairman Ret 8 0
Statele Unite ale Americii Jud Larson 8 0
Italia Gerino Gerini NSC 9 Ret Ret 12 0
Germania de Vest Hans Herrmann Ret Ret 9 0
Regatul Unit Horace Gould 9 NSC NS 0
Statele Unite ale Americii Eddie Johnson 9 0
Italia Maria Teresa de Filippis NSC 10 Ret Ret 0
Statele Unite ale Americii Troy Ruttman NSC 10 NS 0
Statele Unite ale Americii Bill Cheesbourg 10 0
Țările de Jos Carel Godin de Beaufort 11 0
Statele Unite ale Americii Al Keller 11 0
Statele Unite ale Americii Johnnie Parsons 12 0
Statele Unite ale Americii Johnnie Tolan 13 0
Regatul Unit Ian Burgess Ret 0
Regatul Unit Ivor Bueb Ret 0
Germania de Vest Wolfgang Seidel Ret Ret 0
Italia Giorgio Scarlatti Ret Ret 0
Italia Giulio Cabianca NSC Ret 0
Regatul Unit Ron Flockhart NSC Ret 0
Statele Unite ale Americii Bob Christie Ret 0
Statele Unite ale Americii Dempsey Wilson Ret 0
Statele Unite ale Americii A. J. Foyt Ret 0
Statele Unite ale Americii Paul Russo Ret 0
Statele Unite ale Americii Shorty Templeman Ret 0
Statele Unite ale Americii Rodger Ward Ret 0
Statele Unite ale Americii Billy Garrett Ret 0
Statele Unite ale Americii Eddie Sachs Ret 0
Statele Unite ale Americii Johnny Thomson Ret 0
Statele Unite ale Americii Chuck Weyant Ret 0
Statele Unite ale Americii Jack Turner Ret 0
Statele Unite ale Americii Bob Veith Ret 0
Statele Unite ale Americii Dick Rathmann RetP 0
Statele Unite ale Americii Ed Elisian Ret 0
Statele Unite ale Americii Pat O'Connor Ret[h] 0
Statele Unite ale Americii Paul Goldsmith Ret 0
Statele Unite ale Americii Jerry Unser Ret 0
Statele Unite ale Americii Len Sutton Ret 0
Statele Unite ale Americii Art Bisch Ret 0
Regatul Unit Alan Stacey Ret 0
Statele Unite ale Americii Mike Magill DSC 0
Australia Ken Kavanagh NSC NS 0
Statele Unite ale Americii Bruce Kessler NSC 0
Regatul Unit Paul Emery NSC 0
Monaco André Testut NSC 0
Italia Luigi Piotti NSC 0
Regatul Unit Bernie Ecclestone NSC 0
Italia Luigi Taramazzo NSC 0
Monaco Louis Chiron NSC 0
Poz. Constructor ARG
Argentina
MCO
Monaco
NLD
Țările de Jos
500
Indianapolis
BEL
Belgia
FRA
Franța
GBR
Regatul Unit
DEU
Germania de Vest
PRT
Portugalia
ITA
Italia
MAR
Maroc
Puncte
Legendă
Culoare Rezultat
Auriu Câștigător
Argintiu Locul 2
Bronz Locul 3
Verde Alte locuri care punctează
Albastru Alte locuri
Nu s-a clasat, dar a terminat cursa (NC)
Purpuriu Nu s-a clasat, retras (Ret)
Negru Descalificat (DSC)
Alb Nu a luat startul (NS)
Cursă anulată (C)
Roșu Nu s-a calificat (NSC)
Fără culoare Doar s-a antrenat (DSA)
Exclus (EX)
Nu a participat (celulă goală)
Adnotare Însemnătate
P Pole position
R Cel mai rapid tur
(6) Rezultatul nu a fost luat în considerare pentru CM
1 A împărțit mașina cu unul sau mai mulți piloți

Notă:

  • double-dagger – În Marele Premiu al Germaniei și cel al Marocului au fost înscriși și piloți care au concurat cu mașini de F2. Aceștia nu erau eligibili de puncte pentru campionat, indiferent de poziția în care încheiau cursa.

Clasament Cupa Internațională pentru Constructorii de F1[modificare | modificare sursă]

Cupa Internațională pentru Constructorii de Formula 1 din 1958 a fost disputată în aceeași serie de curse ca și Campionatul Mondial al Piloților, cu excepția Indianapolis 500, care a contat doar pentru titlul la piloți. Punctele au fost acordate primilor cinci clasați la fiecare cursă pe o bază de 8–6–4–3–2. Cu toate acestea, un constructor a primit puncte doar pentru mașina sa cea mai bine clasată și doar cele mai bune șase rezultate din cele zece curse au contat pentru Cupa Internațională.

Poz. Constructor ARG
Argentina
MCO
Monaco
NLD
Țările de Jos
BEL
Belgia
FRA
Franța
GBR
Regatul Unit
DEU
Germania de Vest
PRT
Portugalia
ITA
Italia
MAR
Maroc
Puncte
1 Regatul Unit Vanwall Ret 1 1 (2) (4) 1 1 1[i] 1 48 (57)
2 Italia Ferrari 2 2 (5) 2 1 1 (4) 2 (2) (2) 40 (57)
3 Regatul Unit Cooper-Climax 1 1 4 8 6 3 2 7 5 7 31
4 Regatul Unit BRM 5 2 5 Ret 5 Ret 4 Ret 4 18
5 Italia Maserati 4 Ret 10 7 4 9 Ret Ret 4[g] 6 6
6 Regatul Unit Lotus-Climax 6 6 4 Ret Ret 10 Ret 6 10 3
Germania de Vest Porsche 11 0
Regatul Unit Connaught-Alta NSC Ret 0
Italia OSCA NSC 0
Poz. Constructor ARG
Argentina
MCO
Monaco
NLD
Țările de Jos
BEL
Belgia
FRA
Franța
GBR
Regatul Unit
DEU
Germania de Vest
PRT
Portugalia
ITA
Italia
MAR
Maroc
Puncte

Curse non-campionat[modificare | modificare sursă]

Aceste curse n-au contat pentru Campionatul Mondial al Piloților sau Cupa Internațională pentru Constructorii de F1.

Nume Nume oficial Circuit Dată Câștigător Constructor
Argentina Marele Premiu de la Buenos Aires XII Gran Premio Ciudad de Buenos Aires Buenos Aires 2 februarie Argentina Juan Manuel Fangio Italia Maserati
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Trofeul Glover VI Glover Trophy Goodwood 7 aprilie Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Mike Hawthorn Italia Ferrari
Italia Marele Premiu al Siracuzei VIII Gran Premio di Siracusa Siracuza 13 aprilie Italia Luigi Musso Italia Ferrari
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord BARC Aintree 200 XIII BARC Aintree 200 Aintree 19 aprilie Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Stirling Moss Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Cooper-Climax
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Trofeul Internațional BRDC X BRDC International Trophy Silverstone 3 mai Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Peter Collins Italia Ferrari
Franța Marele Premiu al Caenului VI Grand Prix de Caen Caen 20 iulie Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Stirling Moss Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Cooper-Climax

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Connaught, Maserati și Porsche au intrat în campionat doar în calitate de constructori de șasiu.
  2. ^ Indianapolis 500 nu a fost un Mare Premiu propriu-zis. De asemenea, cursa s-a desfășurat pentru mașinile de USAC, și nu a contat pentru Cupa Internațională a Constructorilor de F1.
  3. ^ Mike Hawthorn și-a adjudecat matematic titlul la piloți la Marele Premiu al Marocului.
  4. ^ Peter Collins a decedat în urma unui accident suferit în Marele Premiu al Germaniei.
  5. ^ Luigi Musso a decedat în urma unui accident suferit în Marele Premiu al Franței.
  6. ^ Stuart Lewis-Evans a decedat la cinci zile după arsurile suferite în urma unui accident în Marele Premiu al Marocului.
  7. ^ a b c După ce și-a retras mașina inițială, introdusă de Scuderia Centro Sud, Carroll Shelby a preluat mașina lui Masten Gregory, înscrisă de Temple Buell, și a terminat pe locul patru. Nu a fost acordat niciun punct vreunuia dintre piloți sau constructorului.[6]
  8. ^ Pat O'Connor a decedat în urma unui accident suferit în cursa Indianapolis 500.
  9. ^ Vanwall și-a adjudecat matematic titlul la constructori la Marele Premiu al Italiei.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ FIA Yearbook, 1974, Grey section, page 118
  2. ^ FIA Yearbook, 1974, Grey section, page 120
  3. ^ „Stats F1- World Championship Titles-Wins”. www.statsf1.com. Stats F1. Accesat în . 
  4. ^ Lang, Mike (). Grand Prix! Vol 1. Haynes Publishing Group. p. 123. ISBN 0-85429-276-4. 
  5. ^ „DRIVERS: SIR STIRLING MOSS”. grandprix.com. Inside F1. Accesat în . 
  6. ^ Lang, Mike (). Grand Prix! Vol 1. Haynes Publishing Group. p. 138. ISBN 0-85429-276-4.