Războiul de optzeci de ani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul de 80 de ani
Parte a {{{partea}}}
Eliberarea oraşului Leiden (1574) de Otto van Veen Polderele inundate permit accesul flotei olandeze la poziţiile infanteriei spaniole
Perioada: 1568–1648 Locaţia: Ţările de Jos (război colonial mondial) Rezultat: Pacea de la Westphalia; Independenţa provinciilor din nord Casus belli: {{{casus}}} Modificări teritoriale: {{{teritorii}}}
Combatanţi
rebeli olandezi	Imperiul Spaniol
Conducători
{{{conducător1}}}	{{{conducător2}}}
Forţă
{{{forţa1}}}	{{{forţa2}}}
Pierderi omeneşti
{{{decese1}}}	{{{decese2}}}

Războiul de 80 ani, sau Revolta olandeză ori Revoluţia olandeză, (1568^[1]–1648) a fost un război între cele Şaptesprezece Provincii ale Ţărilor de Jos şi Imperiul (Habsburgic) Spaniol.

La început Spania a reuşit să reprime revolta. Însă în 1572, rebelii au capturat oraşul Brielle (Den Briel), iar astfel revolta a renăscut. Provinciile din nord au devenit independente, mai întâi de facto, iar apoi şi oficial, în 1648. În timpul revoltei, Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos (sau Republica Olandeză) au devenit rapid prin vasele lor comerciale o putere a lumii secolului XVII şi au cunoscut o perioadă de mare avânt economic, ştiinţific şi cultural.

Provinciile Ţărilor de Jos din sud (situate pe teritoriul de azi al Belgiei, al Luxemburgului şi al nordului Franţei) au rămas sub stăpânirea Spaniei. Represiunea continuă a spaniolilor în aceste provincii a făcut ca mare parte a elitei financiare, intelectuale şi culturale să plece în provinciile din nord, contribuind astfel la succesul Republicii Olandeze. În plus, la sfârşitul războiului, zone întinse ale Ţărilor de Jos de sud au fost pierdute de spanioli în favoarea Franţei.

În acea vreme nu se folosea încă expresia „război de intependenţă”, iar secesiunea faţă de o monarhie era ceva de neconceput. Prima fază a conflictului poate fi considerată ca fiind Războiul de independenţă olandez. A doua fază a avut ca obiectiv central obţinerea oficială a recunoaşterii independenţei Ţărilor de Jos, deja stabilită de facto. Această fază a coincis cu ascensiunea Republicii Ţărilor de Jos ca putere importantă şi cu primii paşi în construirea imperiului colonial olandez.

Cuprins 1 Premise 1.1 Taxele 1.2 Protestantismul 1.3 Centralizarea 2 Etapele de început (1555–1572) 2.1 Preludiul rebeliunii (1555–1566) 2.2 Nobilimea în opoziţie 2.3 1566 — Iconoclasm şi represiune 2.4 Willem van Oranje 3 Reaprinderea rebeliunii (1572–1585) 3.1 Pacificarea de la Gent 3.2 Uniunile de la Atrecht (Arras) şi Utrecht 3.3 Jurământul abjurării 3.4 Căderea oraşului Antwerp 4 Independenţa de facto a nordului (1585–1609) 5 Armistiţiul de doisprezece de ani (1609–1621) 6 Etapele finale (1621–1648) 6.1 Reînceperea războiului 6.2 Teatrul colonial 6.3 De la război la pace 6.4 Pacea 7 Deznodământul 7.1 Natura războiului 7.2 Efectele pentru Ţările de Jos 7.3 Efectele pentru Imperiul Spaniol 7.4 Implicaţiile politice europene 8 Vezi şi 9 Legături externe 10 Bibliografie 11 Note

[modifică] Premise

Printr-o serie de căsătorii şi cuceriri, o succesiune de duci de Burgundia şi-a extins ducatul, formând Imperiul Burgundiei care a inclus şi cele Şaptesprezece Provincii. Deşi însăşi Burgundia a fost pierdută în favoarea Franţei, în 1477, imperiul Burgund era încă la apogeul puterii sale, când Carol V (sau Carol Quintul) s-a născut în Gent. El a fost crescut în Ţările de Jos şi vorbea fluent neerlandeza, franceza şi spaniola, având şi cunoştinţe de germană. În 1506 a devenit conducător al statelor Burgunde, printre care şi Ţările de Jos. Apoi, în 1516, a moştenit mai multe titluri, dintre care importante fiind: rege al Aragonului şi rege al Castiliei şi Leonului, regate care împreună au devenit un imperiu întins în toată lumea odată cu colonizarea Americilor de către spanioli. În 1519 a devenit conducătorul imperiului Habsburgic, iar în 1530 a câştigat titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman.

[modifică] Taxele

Flandra era de mult o regiune prosperă şi de multă vreme râvnită de regii Franţei. Celelalte Ţări de Jos, ca regiuni în Imperiul Habsburgic, au crescut şi ele în bunăstare şi au dezvoltat activităţi antreprenoriale. Sub Carol V, Imperiul Habsburgic a devenit un imperiu întins în toată lumea, cu mari teritorii în Americi şi Europa. Teritoriile europene însă, erau presărate pe tot continentul. Controlul şi apărarea acestora erau îngreunate de împrăştierea lor şi de lungimea imensă a graniţelor. Întinsul regat era mai tot timpul în război cu vecinii din inima Europei: mai cu seamă cu Franţa (războaiele italiene) şi cu turcii în Marea Mediterană. Alte războaie erau purtate împotriva prinţilor protestanţi ai statelor germane. Ţările de Jos plăteau taxe foarte mari pentru a finanţa aceste războaie, pe care le percepeau ca inutile, iar uneori de-a dreptul dăunătoare — îndreptate fiind împotriva celor mai importanţi parteneri de afaceri ai lor.

[modifică] Protestantismul

În timpul secolului XVI, protestantismul a câştigat rapid teren în nordul Europei. Ţările de Jos nu erau predominant protestante în anii 1560, dar protestanţii au constituit o minoritate importantă, care după ce iniţial a fost subiectul unei represiuni, a fost tolerată mai apoi de autorităţile locale. Într-o societate dependentă de comerţ, libertatea şi toleranţa erau considerate esenţiale. Cu toate acestea, Carol V, iar mai târziu Filip II, au simţit că este de datoria lor să lupte împotriva protestantismului, pe care îl considerau erezie. Măsurile aspre luate de ei au dus la rupturi crescânde în Ţările de Jos, unde guvernele locale s-au angajat pe direcţia unei coexistenţe paşnice. În a doua jumătate a secolului, situaţia a escaladat: Filip a trimis trupe pentru a zdrobi rebeliunea şi pentru a transforma Ţările de Jos încă o dată într-o regiune catolică.

Olandezii apreciau valorile lor calviniste umile, iar nu obiceiurile luxoase ale nobilimii catolice spaniole. Mişcarea calvinistă preţuia valori creştine precum: modestiea, curăţenia spirituală, cumpătara şi munca asiduă. Pildele simbolice din Noul Testament, care aveau în centrul lor pescari, constructori de corăbii sau alte ocupaţii simple, şi-au găsit rezonanţă printre olandezi. Elementele calviniste ale rebeliunii au reprezentat o provocare morală pentru Imperiul Spaniol.

[modifică] Centralizarea

Făcând deja parte din echilibrul puterii în evul mediu târziu, pe lângă nobilii locali, mulţi dintre administratorii olandezi de atunci nu erau aristocraţi prin tradiţie, ci se trăgeau din familii care nu erau de viţă nobilă şi care s-au ridicat ca statut în ultimele secole prin comerţ şi finanţe. Opus acestui proces, colecţia de regate aristocratice răsfirate aflate în uniuni personale, sub conducerea ducilor de Burgundia de exemplu, a devenit mai mult ca niciodată proprietatea exclusivă a nobilimii mari şi a guvernelor lor. Până în secolul XV, Brussel a devenit capitala de facto a celor Şaptesprezece Provincii.

Totuşi, începând cu evul mediu, districtele Ţărilor de Jos, reprezentate de nobilimea lor şi de oraşele comerciale prospere, au avut un mare grad de autonomie în alegerea administratorilor lor. Carol V şi Filip II au pus în practică îmbunătăţirea gestiunii imperiului prin creşterea autorităţii guvernului central în materie de lege şi taxe. Nobilimea şi comercianţii, deopotrivă, erau foarte suspicioşi faţă de această schimbare. Un exemplu este preluarea puterii oraşului Utrecht în 1528, când Carol V a înlocuit consiliul ghildei meşterilor care guverna oraşul printr-un regent şi a comandat construirea castelului Vredenburg, puternic fortificat, pentru a controla locuitorii.

[modifică] Etapele de început (1555–1572)

[modifică] Preludiul rebeliunii (1555–1566)

În 1556, Carol V a cedat tronul fiului său Filip II. Carol V, în ciuda acţiunilor sale nemiloase, a fost privit ca un conducător sensibil la nevoile Ţărilor de Jos. Filip în schimb, a fost crescut în Spania şi nu vorbea nici neerlandeză, nici franceză. În timpul domniei lui Filip, tensiunile s-au aprins în Ţările de Jos din motive de taxare excesivă, represiune a protestantismului şi eforturi de centralizare. Conflictul crescând a atins punctul critic şi a condus în cele din urmă la războiul de independenţă.

[modifică] Nobilimea în opoziţie

În efortul de a construi un guvern stabil şi de încredere, Filip a numit mai mulţi membrii ai marii nobilimi a Ţărilor de Jos în Staten-Generaal, organismul conducător al celor şaptesprezece Ţări de Jos. I-a acordat funcţia de cap al Staten-Generaal omului său de încredere Antoine Perrenot de Granvelle. Mai mult, a numit-o pe Margaretha de Parma guvernator de Ţările de Jos. Cu toate acestea, în 1558, statele au început să se opună dorinţelor lui Filip, obiectând la propunerile lui în chestiunea taxelor şi cerând retragerea trupelor spaniole. Reformele care au urmat au fost întâmpinate cu multă opoziţie, care a fost în principal direcţionată spre Granvelle. Petiţiile marii nobilimi către Filip au rămas fără răspuns. Unii din cei mai influenţi nobili, incluzând aici pe Willem van Oranje, contele de Egmont şi contele de Horne, s-au retras din Staten-Generaal până când Filip l-a rechemat pe Granvelle. În ultima parte a anului 1564, nobilii au remarcat puterea crescândă a reformei şi i-au cerut imperativ lui Filip să vină cu măsuri realiste de prevenire a violenţelor. Răspunsul a fost: opresiunea severă este singura soluţie. Ca urmare, Egmont, Horne şi Oranje s-au retras încă o dată din Staten-Generaal, iar Bergen şi Meghem au renunţat la funcţia de stadhouder. Între timp, în ciuda opresiunii crescânde, protestele religioase s-au înteţit. În 1566, o ligă formată din aproape 400 de mari nobili, a prezentat o petiţie guvernatoarei Margaretha de Parma, pentru a suspenda persecuţiile până la revenirea în funcţie a celor retraşi. Contele Berlaymont a numit prezentarea acestei petiţii un act de implorare, de cerşală (neerlandeză geuzen), denumire luată în onoarea petiţionarilor. Petiţia a fost trimisă lui Filip pentru a se da un verdict.

[modifică] 1566 — Iconoclasm şi represiune

Atmosfera în Ţările de Jos era tensionată datorită îndemnurilor la rebeliune ale liderilor calvinişti şi datorită foametei din urma unei recolte foatre sărace. La începutul lui august 1566 o mulţime de oameni a luat cu asalt biserica din Hondschoote, în Flandra (astăzi în nordul Franţei). Repetarea acestui gen de incident de o scară relativ mică, s-a răspândit în nord şi a dus la o masivă mişcare calvinistă iconoclastică, de asaltare a bisericilor pentru distrugerea statuilor şi imaginilor sfinţilor catolici, pe tot cuprinsul Ţărilor de Jos. Aceaste mişcări poartă denumirea de beeldenstorm. Conform calviniştilor, aceste statui reprezentau venerarea idolilor. Nimeni nu a ieşit în întâmpinare pentru a opri vandalismul calviniştilor. Chiar înainte de a răspunde petiţiei nobililor, Filip a pierdut controlul în agitatele Ţări de Jos. El nu a văzut altă soluţie decât să trimită o armată pentru a înăbuşi rebeliunea. În 1567, Fernando Álvarez de Toledo, al treilea duce de Alba mărşăluia în Brussel în fruntea a 10000 de soltaţi.

Alba a luat măsuri aspre şi a înfiinţat rapid o curte specială (Raad van Beroerten) pentru a judeca pe oricine se împotrivea regelui. Nimeni, nici chiar marii nobilii care pledau pentru măsuri mai puţin severe, nu era în siguranţă. Cele mai proeminente persoane judecate de consiliu au fost conţii Egmont şi Horne, care au fost arestaţi pentru înaltă trădare, condamnaţi şi decapitaţi un an mai târziu în Grand Place din Brussel. Egmont şi Horne au fost nobili catolici, loiali regelui Spaniei până la moartea lor. Motivul execuţiei lor a fost că Alba i-a considerat trădători ai regelui prin toleranţa lor faţă de protestantism. Moartea lor, ordonată mai degrabă de un nobil spaniol decât de o curte locală, a provocat furie pe tot cuprinsul Ţărilor de Jos. Peste 1000 de persoane au fost executate în lunile următoare. Numărul mare de execuţii a făcut ca această curte să fie numită „Curtea sângeroasă”, iar Alba să fie numit „ducele de fier”. În loc să restabilească liniştea în Ţările de Jos, aceste măsuri au contribuit la alimentarea neliniştilor.

[modifică] Willem van Oranje

Willem I van Oranje a fost stadhouder al provinciilor Olanda, Zeelanda şi Utrecht şi markgraaf de Antwerp; a fost şi cel mai influet nobil din Staten-Generaal care a semnat petiţia. După venirea lui Alba, pentru a evita arestarea, aşa cum s-a întâmplat cu Egmont şi Horne, a plecat din Imperiul Burgund şi s-a stabilit în posesiunile conduse de tatăl soţiei lui — Contele Elector de Saxonia. Toate proprietăţile şi titlurile sale din Ţările de Jos au fost confiscate de regele Spaniei, iar el a fost etichetat ca proscris.

În 1568, Willem s-a întors pentru a încerca să-l determine pe foarte nepopularul duce de Alba să părăsească Brussel. În aceast gest, nu a văzut un act de trădare faţă de rege (Filip II), ci o cale de a se împăca cu regele Spaniei. Acţiunile lui Willem, de a îndepărta consilieri neinformaţi, precum Alba, ar fi permis o dată în plus regelui să îşi ocupe locul său legal. Această perspectivă este regăsită şi în imnul naţional al Ţărilor de Jos de astăzi, Wilhelmus, în care se poate citi în ultimele linii ale primei strofe: den koning van Hispanje heb ik altijd geëerd (întotdeauna am onorat regele Spaniei).

Bătălia de la Rheindalen, din 23 aprilie 1568, lângă Roermond, este adesea văzută ca începutul neoficial al Războiului de 80 de ani, însă Bătălia de la Heiligerlee, din 23 mai 1568, este uzual luată ca reper pentru începutul conflictului. Imediat după această bătălie, după 23 mai 1568, multe oraşe au fost luate de mişcarea rebelă. Totuşi, succesele iniţiale erau datorate în mare parte garnizoanelor goale din cauza războiului pe care Spania îl purta în acelaşi timp cu Imperiul Otoman în Marea Mediterană. După victoria din bătălia de la Lepanto (1571), spaniolii au putut trimite mai multe trupe în Ţările de Jos, pentru a reprima rebeliunea. Willem van Oranje a rămas liber, iar din acest moment a fost văzut ca lider al rebeliunii. Când Ţările de Jos s-au revoltat încă o dată, el şi-a mutat curtea înapoi, însă la Delft, pentru că posesiunile familiei van Oranje, aflate la Breda, au rămas ocupate de spanioli. Delft, a rămas baza operaţiilor până la asasinarea lui de către Balthasar Gérard (sau Balthazar Gerards), în 1584.

[modifică] Reaprinderea rebeliunii (1572–1585)

Până în 1572, Spania a înăbuşit în mare parte rebeliunea, în majoritatea teritoriului Ţărilor de Jos. La aceasta au contribuit greşeli de strategie făcute de olandezi şi lipsa de vigoare în publicul general după izbucnirea furiei. Oricum, propunerea lui Alba de a introduce noi taxe, „zeciuiala”, a stârnit noi proteste atât din partea catolicilor cât şi a protestanţilor, iar suportul pentru rebeli a crescut din nou. Odată cu capturarea oraşului Brielle, de către „imploratorii mării” sau „cerşetorii mării” (Watergeuzen) pe data de 1 aprilie, 1572, rebelii au câştigat un tărâm sigur, dar mult mai important decât aceasta: au învins în nord. Acesta a fost semnalul pentru protestanţii din toate Ţările de Jos pentru redeşteptarea revoltei.

Cea mai mare parte a oraşelor din provinciile Olanda şi Zeelanda şi-a declarat loaialitatea faţă de rebeli. Excepţii notabile au fost însă Amsterdam şi Middelburg, care au rămas oraşe loiale cauzei catolice până în 1578. Willem van Oraje a fost pus în fruntea revoltei. Influenţa rebelilor a crescut foarte rapid în provinciile din nord şi a dus războiul într-o a doua fază, mult mai decisivă.

Totuşi, această situaţie a dus la o discordie crescândă printre olandezi. De o parte exista o minoritate calvinistă militantă care dorea continuarea luptei împotriva regelui catolic Filip II şi convertirea tuturor cetăţenilor olandezi la calvinism. La cealaltă extremă exista o minoritate predominant catolică care dorea păstrarea loaialităţii faţă de protectorul ţării (neerlandeză landvoogd) şi faţă de guvernul Ţărilor de Jos, subordonat acestuia. Între cele două exista o mare majoritate de olandezi (catolici) care nu aveau o motivaţie specială, dar doreau restaurarea privilegiilor Ţărilor de Jos şi expulzarea armatelor de mercenari ale Spaniei. Aceasta explică de ce revolta s-ar fi stins mai târziu. Willem van Oranje a fost figura centrală care a condus aceste grupuri către un ţel comun. În cele din urmă el a fost silit să încline din ce în ce mai mult spre partea calviniştilor radicali, pentru că ei erau cei mai dedicaţi luptei împotriva spaniolilor.

[modifică] Pacificarea de la Gent

Fiind incapabil să pună capăt rebeliunii, Alba a fost înlocuit în 1573 de către Luis de Zúñiga y Requesens prin care s-a încercat o nouă politică: aceea de moderaţie. Spania, însă, a trebuit să declare faliment în 1575. De Requesens nu a reuşit să schimbe politica de o manieră acceptabilă atât pentru regele Spaniei cât şi pentru Ţările de Jos, când în prima parte a anului 1576 a murit. Incapacitatea de a plăti soldaţii spanioli a adus suferinţe care au condus la numeroase revolte în rândul armatei, care au culminat în noiembrie 1576 cu prădarea oraşului Antwerp cu costul a aproximativ 8,000 de vieţi. Această aşa zisă „furie spaniolă” a întărit opţiunea rebelilor de a-şi lua soarta în propriile mâini în cele Şaptesprezece Provincii.

Ţările de Jos au negociat un tratat intern, Pacificarea de la Ghent, în care au căzut de acord asupra toleranţei religioase şi prin care se angajază să lupte împreună împotriva forţelor spaniole furioase. Pentru majoritatea provinciilor catolice, distrugerile provocate de spaniolii furioşi au fost principalul motiv pentru participarea la o revoltă deschisă, dar formal provinciile au rămas loiale protectorului ţării, regele Filip II. Totuşi, unele animozităţi religioase au continuat, iar Spania cu ajutorul expedierii de bogăţii din Lumea Nouă către regat, a reuşit să trimită o nouă armată sub conducerea lui Alexander Farnese, duce de Parma şi Piacenza.

[modifică] Uniunile de la Atrecht (Arras) şi Utrecht

Pe 6 ianuarie 1579, la sugestia noului guvernator spaniol, Alexander Farnese, şi nemulţumiţi de calvinismul agresiv al statelor din nord, câteva din statele din sud (localizate azi în Franţa şi Valonia) au semnat Uniunea de la Atrecht (sau Uniunea de la Arras), prin care îşi declarau loialitatea faţă de regele Spaniei. Această uniune a însemnat sfârşitul cooperării pentru independenţă a celor Şaptesprezece Ţări de Jos, convenit cu doar trei ani înainte prin Pacificarea de la Gent.

Ca răspuns la Uniunea de la Atrecht, Willem van Oranje a unit statele din nord: Olanda, Utrecht, Gelre şi provincia Groeningen, în Uniunea de la Utrecht pe 23 ianuarie 1579. Oraşe din sud, precum Brugge, Gent, Brussel şi Antwerp, au aderat şi ele la Uniunea de la Utrecht. Efectiv, cele Şaptesprezece Provincii erau acum divizate într-un grup loial regelui Spaniei şi un grup rebel.

[modifică] Jurământul abjurării

În secolul XVI, nu era acceptabil ca o ţară să nu fie condusă cel puţin de un mare nobil, dacă nu de un rege, astfel că Staten-Generaal a încercat să găsească o soluţie convenabilă pentru înlocuirea lui Filip. Regina protestantă a Angliei, Elizabeth I părea a fi alegerea evidentă ca protector al Ţărilor de Jos. Însă Elizabeth nu dorea să-l provoace pe Filip mai mult decât era necesar şi a declinat oferta. Ca urmare, Staten-Generaal i-a oferit tânărului frate al regelui Franţei, ducele de Anjou, locul de conducător suveran. Anjou a acceptat, cu condiţia ca Ţările de Jos să denunţe oficial loialitatea de orice fel faţă de Filip. În 1581 a fost iniţiat Jurământul abjurării, prin care Ţările de Jos au proclamat că regele Spaniei nu şi-a îndeplinit responsabilităţile sale faţă de locuitorii din Ţările de Jos şi astfel nu va mai fi acceptat ca rege de drept. Anjou însă nu a obţinut deloc încrederea oamenilor şi a devenit foarte deranjat de influeţa limitată pe care Staten-Generaal i-a acordat-o. După unele eforturi de a-şi întări puterea prin acţiuni militare împotriva oraşelor necooperante, Anjou a părăsit Ţările de Jos în 1583. Elizabeth a primit din nou oferta de a deveni suverant al Ţărilor de Jos, dar din nou ea a declinat oferta. Toate opţiunile pentru alegerea unui rege fiind epuizate, organismul civil al Staten-Generaal a decis să guverneze ca un organism republican.

[modifică] Căderea oraşului Antwerp

Imediat după jurământul abjurării, Spania a trimis o nouă armată pentru a cuceri Provinciile Unite. În anii următori, ducele de Parma a recucerit majoritatea Flandrei şi Brabantului, precum şi mari părţi din provinciile de nord-est. Religia romano-catolică a fost reinstaurată în majoritatea acestor zone. Până în 1585, Atwerp —la acea vreme cel mai mare oraş din Ţările de Jos— a căzut în mâinile spaniolilor, ceea ce a făcut ca peste jumătate din populaţia sa să se refugieze în nord. Între 1565 şi 1590 populaţia oraşului Antwerp a scăzut de la 105000 la 40000 de locuitori.

În 10 iulie 1584 Willem de Orania a fost asasinat de un susţinător al lui Filip II. El a fost urmat ca lider al rebeliunii de fiul său Maurits van Oranje, conte van Nassau.

Ţările de Jos erau împărţite într-o parte independentă în nord, în vreme ce partea din sud a rămas sub control spaniol. Datorită conducerii aproape neîntrerupte a separatiştilor predonminant calvinişti, majoritatea populaţiei din provinciile de nord s-a convertit la protestantism în următoarele decade. Sudul, sub stăpânire spaniolă, a rămas puternic catolic; cei mai mulţi protestanţi s-au refugiat în nord. Spania şi-a menţinut o prezenţă militară importantă în sud, pe care o putea folosi şi împotriva Franţei.

[modifică] Independenţa de facto a nordului (1585–1609)

Cu războiul decurgând împotriva lor, Provinciile Unite au căutat ajutor de la regatele Franţei şi Angliei. Olandezii chiar au oferit fiecărui monarh coroana Ţărilor de Jos, dar fiecare din ei au declinat propunerea.

Deşi Anglia a susţinut neoficial Olanda de ani de zile, acum Elizabeth a decis să intervină direct. În 1585, ca urmare a tratatului de la Nonsuch, Elizabeth I l-a trimis pe Robert Dudley, Earl of Leicester să preia conducerea ca lord-regent împreună cu 5000–6000 de soldaţi, inclusiv o cavalerie de 1000 de oameni. Robert Dudley, Earl of Leicester, s-a dovedit a fi un comandant slab, iar în plus nu a înţeles aranjamentele comerciale sensibile dintre regenţii Olandei şi Spania. Mai mult, Leicester a ţinut partea radicalilor calvinişti, atrăgâd neîncrederea catolicilor şi moderaţilor. Leicester, de asemenea, a intrat în conflict cu mulţi patricieni olandezi încercând să adune mai multă putere în dauna statelor provinciale. În mai puţin de un an de la sosire, el şi-a pierdut susţinerea publică. Robert Dudley, Earl of Leicester s-a întors în Anglia, după care Staten-Generaal fiind incapabil să mai găsească un regent potrivit, l-a numit pe Maurits van Oranje (fiul lui Willem) în vârstă de 20 de ani în poziţia de Căpitan general al armatei olandeze în 1587. Această numire disperată s-a dovedit în curând a fi salvarea republicii aflate sub presiune.

Frontierele de astăzi ale Ţărilor de Jos au fost în mare măsură stabilite de campaniile lui Mauritius van Oranje. Succesele Olandei se datorează nu doar abilităţilor lui tactice, ci şi dificultăţilor financiare ale Spaniei care au implicat înlocuirea pierderilor de vase scufundate în campania dezastruoasă a invincibilei armada (spaniolă Grande ye Felicíty argi) în 1588 şi nevoia de a-şi reface marina pentru a recâştiga controlul mărilor după contraatacul englez care a urmat. În 1595 când Henric IV regele Franţei a declarat război Spaniei, guvernul spaniol a declarat din nou falimentul. Cu toate acestea, recâştigând controlul pe mare, Spania a fost în măsură să îşi mărească cu mult rezervele de aur şi argint din Americi, fapt ce i-a permis să crească presiunea militară asupra Angliei şi Franţei.

Aflat sub presiune financiară şi militară, în 1598, Filip a cedat Ţările de Jos nepoatei sale favorite Isabella şi soţului ei, nepotul lui Filip — arhiducele Albert de Austria, conform deznodământului tratatului de la Vervins cu Franţa. În acel moment Mauritius van Oranje era angajat în cucerirea oraşelor importante ale Ţărilor de Jos. Începând cu importanta fortificaţie Bergen op Zoom (1588), Mauritius a cucerit Breda (1590), Zutphen, Deventer, Delfzijl şi Nijmegen (1591), Steenwijk, Coevorden (1592), Geertruidenberg (1593), Groningen (1594), Grol, Enschede, Ootmarsum, Oldenzaal (1597) şi Grave (1602). Pe măsură ce această campanie atingea frontierele de azi ale Ţărilor de Jos, inima Olande a cunoscut pacea, timp în care a intrat în epoca sa de aur.

Deja devenise clar faptul că Spania controla puternic Ţările de Jos din sud. Totuşi, controlul în Zeelanda însemna că Ţările de Jos din nord puteau controla şi închide estuarul Scheldt, intrarea dinspre mare a importantului port Antwerp. Portul Amsterdam a beneficiat din plin de pe urma blocadei portului Antwerp într-o aşa măsură încât comercianţii din provinciile de nord au început să se întrebe dacă nu cumva era de dorit să se încerce recucerirea provinciilor din sud. O campanie pentru a câştiga controlul regiunea de coastă a provinciilor de sud a şi fost lansată, fără avizul lui Mauritius, în 1600. Deşi a fost prezentată ca eliberarea sudului Ţărilor de Jos, campania a fost menită în primul rând să elimine ameninţarea pe care o reprezentau pentru comerţul olandez piraţii din Dunkirk (neerlandeză Duinkerker kapers), sprijiniţi de spanioli. Spaniolii şi-au întărit poziţiile de-a lungul coastei, şi astfel s-a ajuns la bătălia de la Nieuwpoort.

Deşi armata Staten-Generaal a câştigat un mare prestigiu, atât pentru ea cât şi pentru comandanţii săi, cu lovitura dată surprinzând atunci prin înfrângerea armatei Spaniei în câmp deschis, Mauritius a oprit marşul spre Dunkirk (azi Dunkerque) şi s-a întors în provinciile din nord. Mauritius nu şi-a iertat niciodată regenţii, conduşi de van Oldenbarneveld pentru faptul că a fost trimis în această misiune. În acest moment deja divizarea Ţărilor de Jos în state separate a devenit inevitabilă. Cu eşuarea eliminării ameninţării de la Dunkirk pentru comerţ, provinciile din nord au decis să pună bazele propriei lor marine pentru protejarea comerţului maritim. Această decizie a condus la crearea Companiei Olandeze a Indiilor de Est în 1602. Puternica flotă olandeză s-a dovedit a fi o forţă redutabilă, împiedicând mai târziu ambiţiile maritime ale Spaniei.

[modifică] Armistiţiul de doisprezece de ani (1609–1621)

1609 a cunoscut încetarea focului, numită apoi Armistiţiul de doisprezece ani, între Provinciile Unite şi statele din sud controlate de Spania, mediate de Franţa şi Anglia la Haga. Acum, în timpul acestui armistiţiu, Olanda a făcut mari eforturi de a-şi construi flota care mai apoi avea să joace un rol crucial în schimbarea cursului războiului.

În timpul armistiţiului, în tabăra olandeză au apărut două fracţiuni pe teme de politică şi religie. Una era formată din arminiani, printre ai căror suporteri erau şi personalităţile Johan van Oldenbarnevelt şi Hugo Grotius. Ei tindeau să fie comercianţi realizaţi care acceptau o interpretare mai puţin strictă a Bibliei decât o făcea calvinismul clasic. Ei erau adversarii mai radicalilor gomarişti, care susţineau pe foarte popularul prinţ Mauritius. În 1617 conflictul s-a ascuţit când republicanii au înaintat „Rezoluţia tăioasă”, permiţând oraşelor să ia măsuri împotriva gomariştilor. Prinţul Mauritius l-a acuzat pe van Oldenbarnevelt de trădare, l-a arestat, iar în 1619 l-a executat. Hugo Grotius s-a refugiat părăsind ţara, după ce a evadat din castelul Loevestein unde executa pedeapsa de închisoare pe viaţă.

[modifică] Etapele finale (1621–1648)

[modifică] Reînceperea războiului

Negocierile pentru încheierea păcii au continuat pe toată durata armistiţiului. În două chstiuni majore nu s-a ajuns la un acord. Prima, cererea spaniolilor de libertate religioasă pentru catolicii din Ţările de Jos de nord era contrată de o cerere similară a olandezilor pentru libertatea religioasă a protestanţilor din provinciile Ţărilor de Jos de sud. A doua chestiune privea un dezacord care se amplifica, având ca subiect rutele comerciale către diferite colonii (spre Extremul Orient şi spre Americi), ce nu putea fi rezolvat. Spaniolii au făcut un ultim efort de a recuceri provinciile din nord, în vreme ce olandezii s-au folosit de flotă pentru a-şi mări numărul de rute comerciale în defavoarea Spaniei. Războiul a fost reluat încă o dată — de acestă dată în mod crucial — şi s-a întrepătruns cu Războiul de Treizeci de Ani.

În 1622, un atac al spaniolilor asupra importantei fortăreţe a oraşului Bergen op Zoom a fost respins. Totuşi, în 1625 Maurice a murit în timp ce spaniolii asediau oraşul Breda. Comandantul spaniol Ambrosio Spinola a reuşit cucerirea oraşului Breda (un episod imortalizat de pictorul spaniol Velázquez în faimoasa sa pictură „Las Lanzas”). După acea victorie însă, soarta s-a schimbat definitiv în favoarea Republicii Olandeze. Fratele vitreg al lui Maurice, Frederick Henry i-a urmat acestuia la comanda armatei. Frederick Henry a cucerit importantul oraş fortificat 's-Hertogenbosch în 1629. Acest oraş, cel mai mare în partea de nord a Brabantului, a fost considerat a fi inexpugnabil. Pierderea lui a fost o lovitură serioasă pentru spanioli.

În 1632, Frederick Henry a capturat Venlo, Roermond şi Maastricht în timpul faimosului său „Marş de-a lungul Meusei” într-o mişcare de încercuire ce pregătea cucerirea principalelor oraşe din Flandra. În anii următori însă, încercările de a ataca Antwerp şi Brussel au fost sortite eşecului. Olandezii au fost foarte dezamăgiţi de lipsa de suport a populaţiei flamande. Acest lucru s-a întâmplat în principal din cauza jefuirii oraşului Tienen şi a noii generaţii care a crescut în Flandra şi Brabant, în mare parte reconvertită la romano-catolicism — acum această generaţie nu avea încredere în olandezii calvinişti nici măcar cât în ocupanţii spanioli.

[modifică] Teatrul colonial

Pe măsură ce ţarile europene au început să-şi construiască imperiile lor coloniale, războaiele dintre ele s-au extins de asemenea şi în coloniile lor. S-au dat bătălii pentru colonii profitabile foarte îndepărtate precum Macao, Indiile de Est, Ceylon, Formosa (Taiwan), Filipine, Brazilia şi altele. Cel mai important dintre aceste conflicte a fost cunoscut sub numele de Războiul olandezo-portughez. Olandezii şi-au creat un imperiu al comerţului pe tot globul, profitând de avantajul dominării mărilor. Au fost fondate Compania Olandeză a Indiilor de Est, pentru administrarea comerţului Ţărilor de Jos cu Orientul, şi Compania Olandeză a Indiilor de Vest, care administra comerţul cu vestul.

În coloniile din vest, States General în principal s-a limitat la susţinerea căpitanilor de piraţi, mai cu seamă în Caraibe, pentru a goli cuferele spaniole în favoarea lor. Cel mai de succes raid a dus la capturarea unei mari părţi a flotei de tezaur spaniole de către Piet Hein, în 1628; acest lucru i-a permis lui Frederick Henry să finanţeze asediul oraşului 's Hertogenbosch şi a adus Spaniei dificultăţi serioase în plata trupelor sale. Pe lângă acestea s-au mai făcut încercări de a cuceri colonii existente sau de a găsi coloni noi în Brazilia, America de Nord şi Africa. Majoritatea acestor încercări au avut un succes parţial sau temporar.

În Orientul Îndepărtat, acţiunile au dus la cucerirea mai multor colonii profitabile. Această evoluţie a fost un factor principal în crearea epocii de aur olandeze.

[modifică] De la război la pace

În 1639, Spania a trimis o armada, îmbarcată pentru Flandra, formată din 20000 de soldaţi pentru a face o ultimă încercare de mari proporţii de a înfrânge „rebelii” din nord. Armada a suferit o înfrângere decisivă din partea locotenent-amiralului Maarten Tromp în Bătălia din Downs (neerlandeză Slag bij Duins). Această victorie a avut consecinţe istorice cu mult după perioada Războiului de 80 de ani, pentru că ea marchează sfârşitul Spaniei ca putere maritimă dominantă.

O alianţă cu Franţa a schimbat balanţa puterii. Republica putea spera acum la recucerirea Ţărilor de Jos din sud. Totuşi, acest lucru nu însemna că ele vor deveni parte din Ţările de Jos, ci că ele erau împărţite între învingători, rezultând într-un stat francez puternic la frontiera Republicii. Mai mult, acest lucru însemna că portul Antwerp nu mai era supus unei blocade devenind astfel un competitor serios pentru Amsterdam. Odată cu încheierea Războiului de 30 de ani, nu mai era nevoie de o luptă armată pentru a susţine naţiunile protestante. Ca rezultat s-a luat decizia de a înceta războiul.

[modifică] Pacea

Pe 30 ianuarie 1648, războiul a luat sfârşit prin Tratatul de la Münster dintre Spania şi Ţările de Jos. Acest tratat, s-a înscris la scară europeană, ca parte din Pacea de la Westphalia ce a pus capăt şi Războiului de 30 de ani. Prin Tratatul de la Münster balanţa de putere din Sfântul Imperiu Roman era reajustată la realitatea geopolitică a vremii. Acest lucru însemna recunoaşterea de facto a Republicii Olandeze ca stat independent ce deţine controlul asupra teritoriilor cucerite în ultimele etape ale Războiului de 80 de ani. Noua republică era formată din şapte provincii: Olanda, Zeelanda, Utrecht, Guelders, Overijssel, Frizia şi Groningen. Fiecare provincie era guvernată local de States Provincial şi de un stadthoulder. În teorie, fiecare stadthoulder era ales şi subordonat States General. Totuşi, prinţii de Orange-Nassau, începând cu Willem I van Orange, au devenit stadthoulder pe cale ereditară în Olanda şi Zeelanda. În practică, ei au devenit de asemenea stadthoulder şi în alte provincii. O luptă de putere constantă, care deja s-a arătat în Armistiţiul de 20 de ani, a început să existe între susţinătorii deţinătorilor funcţiei de stadthoulder (orangişti) şi susţinătorii regenţei.

Statele de graniţă care erau parte din Flandra, Brabant şi Limburg, fiind cucerite de olandezi în etapele finale ale războiului, urmau să fie guvernate de States General. Aşa numitele Generaliteitslanden (teritorii generale), erau formate din Staats-Brabant (în prezent Brabantul de Nord), Staats-Vlaanderen (în prezent Zeeuws-Vlaanderen) şi Staats-Limburg (în jurul oraşului Maastricht).

Pacea nu a durat mult, pentru că noile puteri apărute: Republica Ţărilor de Jos şi Commonwealth-ul Angliei au început primul lor război în 1652, la doar patru ani după ce s-a semnat pacea.

[modifică] Deznodământul

[modifică] Natura războiului

Războiul de 80 de ani a început cu o serie de bătălii clasice, în care în principal au luptat mercenari, după cum se obişnuia în acele timpuri. Deşi succesele de ambele părţi erau limitate, costurile în schimb erau foarte mari. Pe măsură ce revolta şi represiunea ei erau centrate în mare măsură pe chestiuni de libertate religioasă şi taxe, conflictul nu a implicat doar soldaţi, ci şi civili din toate nivelelurile societăţii. Aceasta poate fi un motiv pentru hotărârile şi următoarele succese ale rebelilor olandezi în apărarea oraşelor. Alt factor a fost faptul că puţine oraşe au fost prădate după ce s-au predat. Dată fiind implicarea tuturor sectoarelor societăţii olandeze în conflict, a apărut o armată spontană, mai mult sau mai puţin organizată, în paralel cu militarii în serviciu obişnuit. Din această armată făceau parte geuzen (derivat de la cuvântul francez „gueux” care înseamnă „golan”), care au dus un război de guerilă împotriva intereselor Spaniei. În special pe mare, trupele de geuzen au fost mesagerii efectivi ai cauzei olandeze.

Au fost foarte puţine bătălii clasice în care armatele s-au întâlnit pe câmpul de luptă. Majoritatea bătăliilor au fost asedii, după tipicul vremii, rezultând în prelungirea şi folosirea excesivă a forţelor militare disponibile. Olandezii au fortificat majoritatea oraşelor lor, chiar şi oraşele mici în conformitate cu vederile moderne ale vremii. Uneori aceste asedii au fost respinse când inamicul ameninţa să atace armata care desfăşura asediul.

În ultimele etape, Maurice a pus la punct o armată profesionistă stabilă care era plătită şi când nu aveau loc ostilităţi — o inovaţie radicală pentru acel timp care a făcut parte din revoluţia militară. Aceasta l-a asigurat de soldaţi loiali, care erau antrenaţi să coopereze unii cu alţii şi care erau familiari cu doctrinele comandanţilor lor, fiind capabili de manevre complicate.

[modifică] Efectele pentru Ţările de Jos

În Sancţiunea Pragmatică din 1549, regele Carol Quintul a stabilit Cele Şaptesprezece Provincii ale Ţărilor de Jos ca entitate separată de Franţa, Burgundia sau Sfântul Imperiu Roman. Ţările de Jos în acel moment erau printre cele mai prospere regiuni din Europa, şi un important centru de comerţ, finanţe şi artă. Războiul de 80 de ani a adus o faliere profundă în regiune, pe de o parte cu Republica Olandeză (Ţările de Jos de astăzi) crescând într-o putere a lumii (vezi epoca de aur olandeză), iar pe de altă parte cu Ţările de Jos din sud (aproximativ Belgia zilelor noastre) pierzându-şi toată importanţa economică şi culturală pentru secolele ce vor urma.

Politic, a apărut o situaţie unică în Ţările de Jos, unde un organism republican (Staates General) conducea, dar exista o funcţie nobilă: stadthoulder (tot mai adesea ocupată pe cale ereditară) care era deţinută de Casa de Orange-Nassau. Această separare a puterilor a preîntâmpinat lupte pe scară mare între nobili şi civili, aşa cum s-a întâmplat în de pildă în Războiul civil englez. Fricţiunile dintre civili şi grupări de nobili, care deja începuseră în timpul Armistiţiului de 20 de ani, au fost numeroase şi în cele din urmă au condus la o explozie odată cu Republica Batavă susţinută de Franţa, ocazie cu care burghezia olandeză a sperat să scape pentru totdeauna de nobilimea cu conştiinţă de sine tot mai crescută. Totuşi, printr-o remarcabilă redeşteptare a nobilimii după Era napoleoniană republica va fi abandonată în favoarea fondării Regatului Unit al Ţărilor de Jos. Astfel, cea mai veche republică a Europei s-a transformat într-o monarhie, care dăinuie până astăzi.

[modifică] Efectele pentru Imperiul Spaniol

Cucerirea diverselor teritorii în Americi a făcut din Spania prima putere europeană a secolului XVI. Acest lucru a adus-o în permanenţă în conflict cu Franţa şi puterea în ascensiune care era Anglia. În plus, monarhii profund religioşi Carol Quintul şi Philip II au văzut pentru ei un rol de protectori ai credinţei catolice împotriva islamului în Mediterana şi îpotriva protestantismului în nordul Europei. Aceasta însemna ca Imperiul Spaniol era mai tot timpul în război. Dintre toate aceste conflicte, Războiul de 80 de ani a fost cel mai lung şi a avut efectul cel mai mare asupra finanţelor Spaniei şi asupra moralului poporului spaniol, care a avut parte de creşterea taxelor şi de soldaţi care nu se mai întorceau, cu foarte mic succes pentru a echilibra scara. Guvernul spaniol a trebuit să declare de mai multe ori faliment. Spaniolii puneau în discuţie tot mai intens necesitatea războiului din Ţările de Jos şi chiar necesitatea imperiului în general. Pierderea Portugaliei în 1640 şi Pacea de la Westphalia din 1648, care a pus capăt războiului, au fost primele semne că rolul Imperiului Spaniei în Europa este în declin.

[modifică] Implicaţiile politice europene

Revolta olandeză împotriva regelui lor legal, cel mai evident ilustrată prin jurământul de abjurare (1581), a implicat faptul că regele poate fi eliminat de populaţie dacă există o înţelegere că acesta nu îşi îndeplineşte responsabilităţile date de Dumnezeu şi astfel pune în chestiune conceptul de drept divin al regilor. Acest lucru a condus în cele din urmă la naşterea Republicii Olandeze. Acceptarea unei ţări fără monarhie de către alte puteri europene în 1648 s-a generalizat de-a lungul Europei, alimentând rezistenţa împotriva puterii divine a regilor. Astfel rebeliunea olandeză poate fi văzută ca precursoare a Războiului civil englez (1642–1651) şi a Revoluţiei franceze (1789–1799), unde monarhii cu putere fundamentată pe dreptul lor divin au fost înlăturaţi. Ca urmare, revolta olandeză este precursoarea liberalismului în guvernările moderne.

[modifică] Vezi şi

• Sinodul de la Dordreht
• Uniunea de la Delft
• Războiul de 30 de ani

[modifică] Legături externe

• nl en de fr es Revolta Olandeză — pagini despre Revolta olandeză la situl Universităţii din Leiden
• nl De canon van Nederland — conţine şi referiri la subiecte din perioada Războiului de 80 de ani

[modifică] Bibliografie

• Lucrări de John Lothrop Motley la Proiectul Gutenberg, lucrările lui John Lothrop Motley (1814-1877) dau o imagine mai veche, dar foarte detaliată despre Republica Olandeză (texte electronice libere)
• Pieter Geyl, The Revolt of the Netherlands, 1555–1609, Williams & Norgate, UK, 1932
• Pieter Geyl, The Netherlands Divided, 1609–1648, Williams & Norgate, UK, 1936
• Jonathan I. Israel, The Dutch Republic. Its Rise, Greatness, and Fall 1477–1806, Clarendon Press, Oxford, 1998, ISBN 0-19-820734-4.
• Geoffrey Parker, The Dutch revolt, Penguin books, London, 1977

[modifică] Note