Giacomo Leopardi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Giacomo Leopardi

Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi, Conte (n. 29 iunie 1798, Recanati - d. 14 iunie 1837, Napoli) este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum și unul dintre cei mai mari gânditori ai acestei țări.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Giacomo Leopardi s-a nascut la Recanati, Italia, pe 29 iunie 1798. Mama, Adelaide dei marchesi Antici era cunoscuta pentru zgarcenia ei exagerata si se spune ca se inveselea la moartea unui fiu nou-nascut, luand in considerare cheltuelile care ar fi rezultat dupa nastere. Probabil pentru a compensa aceasta lacomie maniaca, tatăl său, contele Monaldo, nobil si intelectual s-a dedicat sa risipeasca averea familiei; in schimbul acesteia "a acumulat" o vasta biblioteca.

Crescut cu o rigida educatie religioasa, Giacomo Leopardi si-a gasit repede drumul din prietenoasa biblioteca a tatalui care a ocupat locul jucariilor din copilarie. La varsta de 15 ani, Giacomo cunoatea deja mai multe limbi si a citit aproape tot: limbile clasice, ebraica, limbi moderne, istorie, filosofie si filologie (precum stiintele naturii si astronomie). Profesorii care ar fi trebuit sa-l pregateasca pentru preotie si-au dat seama repede ca nu au multe de-l invatat. In cei sapte ani care i-a urmat, Leopardi s-a aruncat intr-un studiu "nebun si disperat" in care traducea clasicii, practica sapte limbi, a scris un text de specialitate despre astronomie si a scris un poem fals in greaca antica, suficient de convingator pentru a pacali un expert

Nu i-a fost permis să iasă din casă până ce a implinit douăzeci de ani. Ambițiile sale academice au fost subminate de insistența tatălui său care se gandea ca ar putea deveni preot. Exasperat de familie și de închidere, în special culturală din Marche, Stato Pontificio, a încercat să fugă de acasă, dar tatăl său a reusit să prevină și să contracareze planurile sale. Din cauza studiilor scapare de sub control s-a imbolnavit. Era slabit, suferea de astm și era afectat de o forma de scolioza. Se auto-definea un "mormânt de mers pe jos" și era conștient de aspectul său si de efectul care-l provoca asupra oamenilor pe care-i intalnea. Cu toate acestea, nu a incetat sa se indragosteasca de fetele care nu-i raspundeau reciproc afecțiunii sau îl ignorau in totalitate.

Pierzand credința, Leopardi isi indrepta atenția spre filosofia materialistă și senistica (Pascal, Voltaire, Rousseau). Asa incheia convertirea lui filosofica. În această perioadă (1819-1823) aparținand de asemenea, compoziției cu numele de "Idilli", Infinitul, Luna si alte Canturi (publicate în Bologna în 1824) și convertirea lui "de la frumos la adevar", cu intensificarea ulterioară a elaborărilor sale filosofice, inclusiv teoria placerii. In final, în 1822, părinții lui au fost de acord sa faca o vizita la un văr din Roma, dar capitala l-a dezamăgit și chiar dezgustat. Viata și mediul literar al capitalei, i s-au părut mărunte și mediocre. Cu toate acestea scrierile sale au găsit mulți admiratori în cele mai bune cercuri literare din Roma; admiratori pe care ii gasea insuportabili si nici nu se ferea sa-si ascunda comportamentu fata de ei.

Opera[modificare | modificare sursă]

Motivele centrale ale operei sunt constituite de meditația neliniștită a eului poetic, pierdut în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și imposibilitatea atingerii fericirii umane, conștiința durerii cosmice și a neantului, care anihiliează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și naturală, instinctuală - considerată ca un blestem al naturii - și frânată, de asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism.

Viziunea lirică este predominant idilică, cu unele accente polemice, survenite din acceptarea solitară a salvării și din înțelegerea inutilității revoltei.

Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • 1815: Eseu asupra erorilor populare ale anticilor ("Saggio sopra gli errori popolari degli antichi")
  • 1831/1835: Cântece ("Canti")
  • 1827/1834: Mici opere morale ("Operette morali")
  • 1845: Studii filologice ("Studi filologici")
  • 1898/1900: Însemnări ("Zibaldone'")
  • 1813: Istoria astronomiei de la origini până în 1811 ("Storia dell'astronomia dalle origini al 1811")
  • 1878/1880: Opere inedite.

De asemenea, Leopardi a efectuat traduceri din poeții consacrați ai antichității eline și latine și a lăsat în urmă o bogată corespondență.

Infinitul[modificare | modificare sursă]

Infinitul este o poezie de Giacomo Leopardi scrisa in anii tineretii sale la Recanti, orasul sau natal. Aceasta opera a fost scrisa intre anii 1818 si 1821, cel mai probabil in perioda dintre primavara si toamna a anului 1819. "L'infinito" apartine seriei cu numele Idilli (idile) publicate in 1826. Pe langa "infinitul" (l'infinito), in aceasi serie de scrieri, sunt prezente opere ca "Luna" (La luna) si "Seara di ziua sarbatorii" (La sera del dì di festa)

Textul[modificare | modificare sursă]

Aceasta poezie este compusa din cincisprezece versuri endecasilabi, intrerupte de numeroare enjambements, care amplifica ideal semnificatul unei perioade, anuland pauza de ritm. "Infinitul, se compune din patru lungi perioade din care prima si ultima, se termina la finalul uniu vers. Folosirea de termeni vagi, ajuta sa dea o senzatie de spatiu temporar indefinit, care este necesara concentrandu-se pe "Eu" si care solicita imaginatia cititorului. Trebuie remarcata utilizarea demonstrativelor "acesta", "acela" menite sa descrie distanta obiectului in plan subiectiv si nu in cel obiectiv.

Infinitul in viziunea Leopardina, nu este un infinit real, dar este rezultatul imaginației omului și prin urmare, e de tratat într-un sens metafizic.