Idilă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Idila este o specie de poezie lirică (aparține genului poetic) și erotică din sfera poeziei bucolice, în care este prezentată, în formă optimistă sau idealizată, viața și dragostea în cadrul rustic; bucolică. [Var.: idíl, -e s.n.] – Din fr. idylle. Cf. germ. I d y l l.

Teoreticienii idilei - de la Jean Paul la Hegel și Friedrich Sengle - extind semnificația tradițională și etimologică ce se conține în grecescul eidullion și latinescul idyllium (mic tablou poematic de inspirație rurală și pastorală), vorbind despre o stare de spirit beatitudinală într-un univers închis, despre o identificare perfectă a idealului cu realitatea, așa cum remarca Schiller, despe echilibrul și seninătatea clasicistă care domină. Apare și delimitarea dintre pastorală ca gen și idilă ca model: "Dacă pastorala ca gen include scrieri asemănătoare în termeni de formă, stil sau chiar finalitate, modelul idilic nu definește o clasă de obiecte (literare). El nu constituie frecvent subiectul unei opere literare în sine, reprezentând, mai curând, un număr de funcții posibile într-o serie; texte în proză, poetice, lirice, epice, dramatice sau chiar teoretice pot, în egală măsură, să-l cuprindă sau să-l evoce la modul aluziv. De asemenea, spre deosebire de pastorală, modelul idilic depășește rareori granițele secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. El joacă un rol important, atât în neoclasicism cât și în romantism: în primul, temperează duritatea purismului clasicist, făcând loc concretului, în cel de-al doilea, se situează în antiteză cu titanismul romantic, oferind un fundal contrastiv, sigur, pentru aventură și mister". La noi idilicul este prezent în poezia romantică (Bolintineanu, Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu - într-o formulă foarte specială) dar izbucnește vulcanic în poezia lui George Coșbuc, un poet neo clasic care are are chiar un volum intitulat Balade și idile. Studiul fundamental rămâne cartea profesorului Virgil Nemoianu ”Microarmonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură”. Virgil Nemoianu propune în această carte o interpretare originală asupra idilei societale, concepută ca tip de realitate estetică, în opoziție cu pastorala. Dacă pastorala este genul literar tradițional, idila este mai curînd un "model", un "topos lărgit", cu o personalitate cu totul deosebită de formele înrudite care au precedat-o și care i-au urmat. Idila societală este un fenomen specific perioadei în care a apărut și s-a dezvoltat (între secolele alXVIIlea și al XIXlea) și care avea de transmis un mesaj important. Ea răspunde, ca formă de realitate ideală, realității sociale existente. Dacă, într-o primă fază, modelul idilic coexistă cu formulele literare înrudite, în cea de-a doua atinge un moment de vîrf: o serie de scriitori importanți consideră idila un model uman excepțional și încearcă să-i exploateze potențialul în opere majore. În cele din urmă, dezvoltarea romantismului duce la pierderea de credibilitate a modelului idilic, acesta adaptîndu-se situației prin folosirea ironiei, a spiritului ludic, a ambiguității și a nesiguranței.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Virgil Nemoianu: Microarmonia, Editura Polirom, Iași, 1996