Nathaniel Hawthorne

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Nathaniel Hawthorne
Nathaniel Hawthorne.jpg
Naştere – 4 iulie 1804
Salem, Massachusetts
Deces – 19 mai 1864
Plymouth, New Hampshire
Profesiune – Scriitor
Naţionalitate – Flag of the United States.svg american
Genuri – Proză
Mişcare literară – Romantism

Nathaniel Hawthorne (n. Nathaniel Hathorne în 4 iulie 1804 - d. 19 mai 1864) a fost un romancier şi nuvelist american.

S-a născut în 1804 în oraşul Salem, statul Massachusetts ca fiu al lui Nathaniel Hathorne şi Elizabeth Clarke Manning Hathorne. El şi-a schimbat, mai târziu, numele în "Hawthorne", adăugând un "w" pentru a se deosebi de rudele sale, inclusiv de John Hathorne, un judecător care a participat la Procesele Vrăjitoarelor din Salem. Hawthorne a frecventat cursurile Colegiului Bowdoin şi l-a absolvit în 1825; printre colegii săi erau viitorul preşedinte Franklin Pierce şi viitorul poet Henry Wadsworth Longfellow. Hawthorne şi-a publicat anonim prima sa operă, romanul intitulat "Fanshaw", în 1828. El a publicat mai multe nuvele în publicaţii periodice variate, nuvele pe care le-a reunit în 1837 sub titlul "Basme spuse de două ori" ("Twice Told Tales"). În anul următor, el s-a logodit cu Sophia Peabody. El a muncit într-un punct vamal şi a devenit membru al unei comunităţi Utopice Transcendentaliste înainte de a se căsători cu Peabody în 1842. Cuplul s-a mutat într-o casă parohială faimoasă în Concord, Massachusetts, iar mai târziu s-au mutat în Salem, Berkshires, apoi în vila Wayside în Concord. Litera stacojie a fost publicată în 1850, urmată de o succesiune de alte romane. O numire într-o funcţie politică i-a determinat pe Hawthorne şi familia sa la o călătorie în Europa înainte de a se întoarce la vila Wazside în 1860. Hawthorne a murit în 19 mai 1864, lăsând în urmă soţia şi cei trei copii.

Multe dintre scrierile lui Hawthorne au ca ţintă Noua Anglie, multe opere cuprinzând alegorii morale de inspiraţie puritană. Lucrările sale de ficţiune sunt considerate ca făcând parte din mişcarea romantică, mai precis, din Romantismul Sobru. Temele sale au adeseori în centru răul înnăscut şi păcatul umanităţii, iar operele lui transmit adeseori mesaje moralizatoare şi au complexitate psihologică. Operele sale publicate includ romane, nuvele şi biografia prietenului său Franklin Pierce.

Cuprins

[modifică] Biografie

[modifică] Începutul vieţii

Nathaniel Hawthorne s-a născut la 4 iulie 1804 în Salem, Massachusetts; locul naşterii sale este ocrotit şi deschis publicului[1]. William Hathorne, stră-stră-stră-bunicul autorului, un puritan, a fost primul din familie care a emigrat din Anglia, locuind mai întâi în Dorchester, Massachusetts, înainte de a se muta în Salem. Acolo, el a devenit un membru important al Coloniei Massachusetts Bay şi a ocupat multe poziţii politice, inclusiv cea de magistrat şi judecător, având o reputaţie de infam pentru sentinţele sale nemiloase[2]. Fiul lui William şi stră-stră-bunicul autorului, John Hathorne, a fost unul dintre judecătorii care au supravegheat Procesele Vrăjitoarelor din Salem. Aflând acest lucru, autorul a adăugat "w" numelui său de familie, când avea vreo douăzeci de ani, la puţin timp după ce a absolvit colegiul, făcând eforturi să se despartă de faimoşii lui strămoşi[3]. Tatăl lui Hawthorne, Nathaniel Hathorne, Senior, a fost căpitan de vapor şi a murit în 1808 de friguri galbene în Surinam[4]; după moartea sa, tânărul Nathaniel, mama şi cele două surori ale sale s-au mutat la rudele lor din partea mamei, familia Mannings, în Salem, unde au locuit timp de zece ani[5]. În această perioadă, în 10 noiembrie 1813, tânărul Nathaniel s-a lovit la picior când juca baseball[6], a rămas schiop şi a fost ţintuit la pat timp de un an, deşi mai mulţi doctori au spus că nu avea nimic[7].

În vara anului 1816, familia locuia cu chirie la nişte fermieri[8] înainte de a se muta într-o casă construită anume pentru ei de către unchii lui Hawthorne, Richard şi Robert Manning din Raymond, Maine, lângă Lacul Sebago[9]. După mulţi ani, Hawthorne şi-a amintit cu drag de vremea petrecută în Maine: "Acelea au fost zile încântătoare, deoarece partea aceea a ţării era sălbatică pe vremea aceea, doar cu puţine defrişări, iar nouă zecimi din zonă era acoperită de păduri[10]." În 1819, el a fost trimis înapoi în Salem, la şcoală şi s-a plâns curând că îi era dor de casă şi că era prea departe de mama şi surorile sale[11]. În ciuda faptului că îi era dor de casă, pentru a se distra, el le-a distribuit celor din familia lui şapte numere din "Spectatorul" în august 1820. Ziarul făcut acasă era scris de mână şi conţinea poezii, eseuri şi ştiri în care era utilizat umorul adolescent crescând al tânărului autor[12].

Unchiul lui Hawthorne, Robert Manning, a insistat, în ciuda protestelor lui Hawthorne, ca băiatul să urmeze colegiul[13]. Cu ajutor financiar din partea unchiului său, Hawthorne a fost trimis la Colegiul Bowdoin în 1821, parţial datorită relaţiilor pe care le avea familia sa în zona aceea[14]. Pe drum către Bowdoin, înt-o staţie a poştalionului în Portland, Hawthorne l-a întâlnit pe viitorul preşedinte Franklin Pierce şi au devenit prieteni rapid[13]. După ce a ajuns la şcoală, el i-a cunoscut şi pe viitorul poet Henry Wadsworth Longfellow, viitorul membru al Congresului SUA Jonathan Cilley şi pe viitorul reformator naval Horatio Bridge[15]. Mulţi ani după ce a absolvit colegiul, cu clasa anului 1825, el şi-a descris experienţa la colegiu lui Richard Henry Stoddard:

"Am fost educat (după cum se spune) la Colegiul Bowdoin. Eram un student leneş, nu respectam regulile colegiului şi nici amănuntele stricte ale vieţii academice, algând mai degrabă să îmi urmez pasiunile decât să învăţ greaca şi să mă număr printre Tebanii învăţaţi[16]."

[modifică] Începutul carierei

Hawthorne a fost numit în funcţia de cantaragiu şi pontator la Vama din Boston cu un salariu de 1500 $ pe an, pe care l-a acceptat la 17 ianuarie 1837[17]. În perioada aceea, el a închiriat o cameră de la George Stillman Hillard, partenerul de afaceri al lui Charles Sumner[18]. Hawthorne a scris în acea atmosferă obscură a ceea ce el a numit "cuibul său de bufniţă" din căminul său. Privind în urmă, la acea perioadă a vieţii sale, el a scris: "Nu am trăit, ci doar am visat că trăiam"[19]. El a publicat nuvele în publicaţii periodice şi anuale, inclusiv "Tânărul gospodar Brown" ("Young Goodman Brown") şi "Vălul negru al preotului" ("The Minister‘s Black Veil"), deşi niciuna nu a atras atenţia deosebită a autorului. Horatio Bridge s-a oferit să acopere cheltuielile colectării acestor nuvele în primăvara anului 1837 în două volume, "Povestiri spuse de două ori" ("Twice-Told Tales"), care l-au făcut pe Hawthorne faimos în plan local[20].

[modifică] Căsnicia şi familia

Statuia lui N. Hawthorne din Salem

În perioada petrecută la Bowdoin, Hawthorne a făcut pariu cu prietenul său Jonathan Cilley pe o sticlă de vin de Madeira că nu se va căsători în următorii 12 ani[21]. Până în 1836, el câştigase pariul, însă nu a rămas burlac pe viaţă. După câteva flirturi pulice, cu femei din localitate, ca Mary Silsbee şi Elizabeth Peabody[22], el s-a logodit în 1836 cu sora celei din urmă, ilustratoarea şi transcendentalista Sophia Peabody.Căutând un posibil cămin pentru el şi Sophia, el s-a alăturat, în 1841, unei comunităţi Utopiene Transcendentaliste, la Ferma Brook, nu pentru că era de acord cu experimentul, ci deoarece îl ajuta să economisească bani pentru a se căsători cu Sophia[23]. El a investit 1,000 $ şi a fost făcut responsabil cu excavarea unui deal de gunoi, numit "Mina de Aur"[24]. El a plecat, mai târziu în acelaşi an, deşi aventura sa la ferma Brook se va dovedi sursa de inspiraţie a romanului său "Poveste de dragoste la Blithedale" ("The Blithedale Romance")[25]. Hawthorne s-a căsătorit cu Sophia Peabody la 9 iulie 1842[26], într-o ceremonie care a avut loc în salonul familiei Peabody[27]. Cuplul s-a mutat în Old Manse, o casă parohială faimoasă în Concord, Massachusetts[28], unde au locuit timp de trei ani. Acolo a scris majoritatea povestirilor adunate în "Mosses from an Old Manse"[29].

La fel ca Hawthorne, Sophia era o persoană retrasă. De-a lungul tinereţii sale, a avut frecvent migrene şi a suportat diverse tratamente medicale[30]. Ea a fost mai mult ţintuită la pat până când sora ei i-a făcut cunoştinţă cu Hawthorne, după care durerile ei de cap se pare că s-au potolit. Cuplul Hawthorne a avut o căsnicie lungă, făcând adeseori lungi plimbări prin parc. Despre soţia lui, pe care o numea "porumbiţa" lui, Hawthorne a scris că ea "este, în sensul cel mai stict, singura mea companie; şi nu am nevoie de alta - nu este loc liber în mintea mea, nici în inima mea. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt de ajuns inimii ei nemărginite!"[31] Sophia admira mult opera soţului ei. Într-unul din jurnalele ei, ea scria: "Sunt întotdeauna orbită şi uluită de bogăţia, adâncimea... nestematele de frumuseţe din producţiile lui încât abia aştept să le recitesc, să pot medita şi cugeta, să pătrund bogăţia miraculoasă a gândurilor sale"[32].

Nathaniel şi Sophia Hawthorne au avut trei copii. Primul lor copil, o fată, s-a născut la 3 martie 1844 şi a fost botezată Una, cu referire la "The Fairie Queene", spre nemulţumirea membrilor familiei[33]. În 1846, s-a născut fiul lor Julian. Hawthorne i-a scris sorei sale Louisa în 22 iunie 1846, despre noutăţi: "Un sihastru mic de statură şi-a făcut apariţia aici la ora şase fără zece în această dimineaţă, pretinzând că este nepotul tău"[34]. Ultimul lor copil, Rose, s-a născut în mai 1851. Hawthorne a numit-o "floarea mea tomnatică"[35].

[modifică] Vârsta de mijloc

Punctul Vamal din Salem, unde a muncit N. Hawthorne

În aprilie 1846, Hawthorne a fost numit oficial ca "Supraveghetor al districtului Salem şi Beverly pentru Veniturile Portlui Salem" cu un salariu anual de 1.200$[36]. El a scris puţin în acea perioadă, după cum i-a spus lui Longfellow: "Încerc să îmi reiau munca de scriitor... Oricând stau singur sau mă plimb, încep să visez la povestiri, în ultima vreme; însă dimineţile petrecute la Punctul Vamal strică tot farmecul pe care îl au după-amiezele şi serile. Aş fi mai încântat dacă aş scrie"[37]. La fel ca şi numirea sa anterioară de la Boston, slujba lui era vulnerabilă intrigilor politice ale sistemului din SUA. Ca democrat, Hawthorne şi-a pierdut slujba din cauza schimbării administraţiei de la Washington, după alegerile prezidenţiale din 1848. Hawthorne a scris o scrisoare de protest către Ziarul cu anunţuri zilnice din Boston care a fost atacată de liberal-conservatori şi susţinută de către democraţi, făcând ca destituirea lui Hawthorne să fie un eveniment mult discutat în Noua Anglie[38]. Hawthorne a fost profund afectat de moartea mamei sale, puţin timp mai târziu, la sfârşitul lunii iulie, numind-o "cea mai întunecată oră pe care am trăit-o"[39]. Hawthorne a fost numit secretar corespondent al Liceului din Salem în 1848. Printre oaspeţii care au venit să vorbească acolo în acea perioadă au fost: Emerson, Thoreau, Louis Agassiz şi Theodore Parker[40].

Hawthorne a reînceput să scrie şi a publicat Litera stacojie la mijlocul lunii martie 1850[41], incluzând o prefaţă în care face referire la perioada aceea de trei ani în care a deţinut postul de la Vamă şi face aluzie la politicienii locali care nu au apreciat modul în care au fost trataţi[42]. Fiind una dintre primele cărţi publicate în număr mare în America, s-a vândut în 2,500 de exemplare în numai zece zile şi i-a adus lui Hawthorne 1.500$ în 14 ani[43]. Cartea a devenit rapid un mare succes de vânzare[44] şi a marcat începerea celei mai rentabile perioade a scriitorului[43]. Unul dintre prietenii lui Hawthorne, criticul Edwin Percy Whipple, a protestat împotriva "intensităţii morbide" a romanului şi a detaliilor dens psihologice, notând faptul ca această carte "este de aceea aptă să devină, ca şi Hawthorne, prea dureros de anatomică în prezentarea lor"[45], deşi D. H. Lawrence, scriitorul din secolul 20, spune că nu există nicio operă care să evidenţieze mai bine decât Litera stacojie imaginaţia americană[46]. "Casa cu şapte frontoane" (The House of Seven Gables)(1851), despre care poetul şi criticul James Russell Lowell a spus că e mai frumoasă decât "Litera stacojie" şi pe care a numit-o "cea mai valoroasă contribuţie la istoria Noii Anglii făcută vreodată"[47] şi "Poveste de dragoste la Blithdale" (The Blithedale Romance) (1852), singura lui operă scrisă la persoana întâi[25], au urmat în succesiune rapidă. El a publicat în 1851 şi o colecţie de povestiri redând mituri, "O carte minunată pentru fete şi băieţi"(A Wonder-Book for Girls and Boys), pe care se gândise să o scrie încă din 1846[48].

Hawthorne şi familia lui s-au mutat într-o fermă mică şi roşie lângă Lenox, Massachusetts, la sfârşitul lui martie 1850[49]. Hawthorne s-a împrietenit cu Oliver Wendell Holmes, Sr. and Herman Melville începând cu 5 august, 1850, când s-au întâlnit autorii la un picnic dat de un prieten comun[50]. Melville tocmai citise colecţia de povestiri a lui Hawthorne (Mosses from an Old Manse), şi prefaţa lui fără semnătură a colecţiei, intitulată "Hawthorne and His Mosses", a fost publicată în Lumea literară în 17 şi 24 august[51]. Melville, care scria Moby-Dick pe atunci, a scris că aceste povestiri relevau o faţadă sumbră a lui Hawthorne, "învăluită în negru, de zece ori neagră"[52]. Melville i-a dedicat Moby-Dick (1851) lui Hawthorne: "Ca dovadă a admiraţiei mele pentru geniul lui, cartea aceasta este închinată lui Nathaniel Hawthorne"[53].

[modifică] Ultimii ani

Mormântul lui N. Hawthorne

În 1852, familia Hawthorne s-a întors în Concord. În februarie, ei au cumpărat domeniul The Hillside, o casă locuită anterior de Amos Bronson Alcott şi familia lui, redenumind-o it The Wayside[54]. Printre vecinii lor din Concord erau Ralph Waldo Emerson şi Henry David Thoreau[55]. În anul acela, Hawthorne a scris biografia de campanie a prietenului său Franklin Pierce, înfăţişându-l ca "un om cu preocupări paşnice" în cartea Viaţa lui Franklin Pierce[56]. Horace Mann a spus, "dacă el îl descrie pe Pierce ca fiind un om măreţ sau curajos, va fi cea mai bună lucrare de ficţiune pe care a scris-o"[56]. În biografie, Hawthorne a lăsat deoparte obiceiul lui Pierce de a bea în ciuda zvonurilor despre alcoolismul lui[57] şi a accentuat convingerea lui Pierce că sclavia nu poate "fi remediată prin puterile umane" dar "va dispărea ca un vis" cu timpul[58]. După alegerea lui Pierce ca preşedinte, Hawthorne a fost recompensat în 1853 cu postul de consul al Statelor Unite în Liverpool, la scrut timp după publicarea Povestirilor din Tanglewood (Tanglewood Tales)[59]. Rolul, considerat cel mai rentabil post din serviciul străin la vremea aceea, a fost descris de soţia lui Hawthorne ca "fiind pe locul doi ca demnitate după Ambasada din Londra"[60]. În 1857, slujba lui a luat sfârşit şi familia Hawthorne a călătorit în Franţa şi Italia. În timpul când a fost în Italia, Hawthorne, care era mereu proaspăt bărbierit, şi-a lăsat o mustaţă stufoasă[61].

Familia s-a întors la The Wayside în 1860[62], şi în anul acela a fost publicată The Marble Faun, prima lui carte din ultimii şapte ani[63]. Sănătatea lui şubredă l-a împiedicat să mai termine mai multe romane de dragoste. Hawthorne a decedat în timpul somnului pe data de 19 mai 1864, în Plymouth, New Hampshire pe când făcea un tur al Munţilor Albi (White Mountains) împreună cu Pierce. Pierce a trimis o telegramă Elizabethei Peabody pentru a o ruga să o îi spună personal vestea soţiei lui Hawthorne; ea a fost prea întristată de ştire pentru a se ocupa de înmormântare[64]. Longfellow scris o pozie în memoria lui Hawthorne, publicată în 1866, numită Clopotele din Lynn ("The Bells of Lynn")[65]. Hawthorne a fost înmormântat în Cimitirul Sleepy Hollow, Concord, Massachusetts. Printre cei care au purtat pe umeri sicriul au fost Longfellow, Emerson, Holmes, Alcott, James Thomas Fields, and Edwin Percy Whipple[66].

După moartea lor, soţia Sophia şi fiica Una au fost iniţial înmormântate în Anglia. Totuşi, în iunie 2006, ele au fost re-înmormântate pe parcele de pământ învecinate cu a lui Hawthorne[67].

[modifică] Scrierile

[modifică] Stilul literar şi temele majore

Hawthorne este cunoscut în zilele noastre mai ales pentru numeroasele sale nuvele (pe care le-a numit "fabule") şi pentru cele patru romane de dragoste scrise între 1850 şi 1860: "Litera stacojie" (The Scarlet Letter)(1850), "Casa cu şapte frontoane" (The House of the Seven Gables) (1851), "Poveste de dragoste la Blithdale" (The Blithedale Romance) (1852) şi The Marble Faun (1860). Un alt roman de aventuri lung, Fanshawe a fost publicat anonim în 1828. Hawthorne definea romanil de aventuri ca fiind foarte diferit de un roman obişnuit prin faptul că nu descrie cursul posibil sau probabil al experienţei obişnuite[68]. Multe dintre operele sale au fost inspirate de Puritanismul din Noua Anglie[69].

Operele lui Hawthorne aparţin romantismului sau, mai precis, romantismului sobru[70], fiind nişte povestiri care ssţin că remuşcările, păcatul şi răul sunt calităţi naturale şi înnăscute oamenilor[71]. Scrierile sale de mai târziu vor reliefa şi perspectiva sa negativă asupr mişcării Transcendentaliste[72].

[modifică] Critică

Reacţia contemporanilor la operele lui Hawthorne a fost de apreciere a sentimentalităţii şi a purităţii morale pe când evaluările moderne se concentreză asupra complexităţii psihologice sumbre[73]. Unul dintre aceşti contemporani, Edgar Allan Poe, scris revizii importante, deşi lipsite complet de linguşire asupra Povestirilor spuse de două ori (Twice-Told Tales) şi asupra lucrării Mosses from an Old Manse. Aprecierea negativă emisă de Poe s-a datorat parţial propriului său dispreţ pentru alegorie, povestiri moralizatoare şi acuzaţiile sale cronice de plagiat, deşi, recunoştea că "Stilul lui Hawthorne este insăşi puritatea. Tonul lui este foarte eficient—sălbatic, jalnic, grijuliu şi în acord cu themele operei sale... Îl privim ca fiind unul dintre acei puţini oameni de geniu de netăgăduit care s-a născut în ţara noastră"[74]. Ralph Waldo Emerson a scris că "Reputaţia lui Nathaniel Hawthorne ca scriitor este un fapt foarte plăcut, pentru că scrierile sale nu servesc altor scopuri şi acest lucru este un omagiu adus omului"[75]. Henry James l-a apreciat pe Hawthorne, spunând: "Lucrul plăcut la Hawthorne este că a explorat adânc psihologia şi a încercat să se familiarizeze cu ea, în felul lui"[76]. Poetul John Greenleaf Whittier a scris că admiră "frumuseţea ciudată şi subtilă" din povestirile lui Hawthorne[77]. Evert Augustus Duyckinck a spus despre Hawthorne, "Dintre scriitorii americani destinaţi să fie cunoscuţi, el este cel mai original, acela care datorează cel mai puţin modelelor literare precedente de tot felul"[78].

[modifică] Operele

[modifică] Romane

  • Fanshawe (publicată anonim, 1828)[79]
  • Grandfather's Chair (1840)
  • The Scarlet Letter (1850)
  • The House of the Seven Gables (1851)
  • The Blithedale Romance (1852)
  • The Marble Faun (1860)
  • The Dolliver Romance (1863)
  • Septimius Felton; or, The Elixir of Life (Publicată în Atlantic Monthly, 1872)
  • Doctor Grimshawe's Secret: A romance, with Preface and Notes by Julian Hawthorne (1882)

[modifică] Collecţii de nuvele

  • Twice-Told Tales (1837)
  • Mosses from an Old Manse (1846)
  • The Snow-Image, and Other Twice-Told Tales (1852)
  • A Wonder-Book for Girls and Boys (1852)
  • Tanglewood Tales (1853)
  • The Dolliver Romance and Other Pieces (1876)
  • The Great Stone Face and Other Tales of the White Mountains (1889)
  • The Celestial Railroad and Other Short Stories

[modifică] Povestiri

  • "My Kinsman, Major Molineux" (1832)
  • "Young Goodman Brown" 1835
  • "The Gray Champion" (1835)
  • "The White Old Maid" (1835)
  • "The Ambitious Guest" (1835)
  • "The Minister's Black Veil" (1836)
  • "The Man of Adamant" (1837)
  • "The Maypole of Merry Mount" (1837)
  • "The Great Carbuncle" (1837)
  • "Dr. Heidegger's Experiment" (1837)
  • "The Birth-Mark" (March 1843)
  • "Egotism; or, The Bosom-Serpent" (1843)
  • "The Artist of the Beautiful" (1844)
  • "Rappaccini's Daughter" (1844)
  • "P.'s Correspondence" (1845)
  • "Ethan Brand" (1850)
  • "Feathertop" (1854)

[modifică] Surse

  • Cheever, Susan (2006). American Bloomsbury: Louisa May Alcott, Ralph Waldo Emerson, Margaret Fuller, Nathaniel Hawthorne, and Henry David Thoreau; Their Lives, Their Loves, Their Work. Detroit: Thorndike Press. Large print edition. ISBN 0-7862-9521-X.
  • McFarland, Philip (2004). Hawthorne in Concord. New York: Grove Press. ISBN 0-8021-1776-7.
  • Mellow, James R (1980). Nathaniel Hawthorne in His Times. Boston: Houghton Mifflin Company. ISBN 0-365-27602-0.
  • Miller, Edwin Haviland (1991). Salem Is My Dwelling Place: A Life of Nathaniel Hawthorne. Iowa City: University of Iowa Press. ISBN 0-87745-332-2.
  • Porte, Joel (1969). The Romance in America: Studies in Cooper, Poe, Hawthorne, Melville, and James. Middletown, Conn.: Wesleyan University Press.

[modifică] Referinţe

  1. ^ Haas, Irvin. Historic Homes of American Authors. Washington, DC: The Preservation Press, 1991: 118. ISBN 0-89133-180-8.
  2. ^ Miller, 20–21
  3. ^ McFarland, 18
  4. ^ Wineapple, Brenda. "Nathaniel Hawthorne 1804-1864: A Brief Biography", collected in A Historical Guide to Nathaniel Hawthorne, Larry J. Reynolds, editor. Oxford University Press, 2001: 14. ISBN 0-19-512414-6.
  5. ^ Wineapple, Brenda. "Nathaniel Hawthorne 1804-1864: A Brief Biography", collected in A Historical Guide to Nathaniel Hawthorne, Larry J. Reynolds, editor. Oxford University Press, 2001: 14–15. ISBN 0-19-512414-6.
  6. ^ Miller, 47
  7. ^ Mellow, 18
  8. ^ Mellow, 20
  9. ^ Miller, 50
  10. ^ Mellow, 21
  11. ^ Mellow, 22
  12. ^ Miller, 57
  13. ^ a b Edwards, Herbert. "Nathaniel Hawthorne in Maine", 'Downeast Magazine', 1962
  14. ^ Wineapple, Brenda. "Nathaniel Hawthorne 1804-1864: A Brief Biography", collected in A Historical Guide to Nathaniel Hawthorne, Larry J. Reynolds, editor. Oxford University Press, 2001: 16. ISBN 0-19-512414-6.
  15. ^ Cheever, 99
  16. ^ Miller, 76
  17. ^ Miller, 169
  18. ^ Mellow, 169
  19. ^ Letter to Longfellow, 4 June, 1837.
  20. ^ McFarland, 22–23
  21. ^ Manning Hawthorne, "Nathaniel Hawthorne at Bowdoin", The New England Quarterly, Vol. 13, No. 2 (Jun., 1940): 246-279.
  22. ^ Cheever, 102
  23. ^ McFarland, 83
  24. ^ Cheever, 104
  25. ^ a b McFarland, 149
  26. ^ Wineapple, Brenda. "Nathaniel Hawthorne 1804-1864: A Brief Biography", A Historical Guide to Nathaniel Hawthorne, Larry J. Reynolds, ed. New York: Oxford University Press, 2001: 24. ISBN 0-19-512414-6.
  27. ^ Cheever, 108
  28. ^ McFarland, 25
  29. ^ Miller, 246–247
  30. ^ Mellow, 6–7
  31. ^ McFarland, 87
  32. ^ 14 ianuarie, 1851, Journal of Sophia Hawthorne. Berg Collection NY Public Library.
  33. ^ McFarland, 97
  34. ^ Mellow, 273
  35. ^ Miller, 343–344
  36. ^ Miller, 242
  37. ^ Miller, 265
  38. ^ Cheever, 179
  39. ^ Cheever, 180
  40. ^ Miller, 264–265
  41. ^ Miller, 300
  42. ^ Mellow, 316
  43. ^ a b McFarland, 136
  44. ^ Cheever, 181
  45. ^ Miller, 301–302
  46. ^ Miller, 284
  47. ^ Mellow, 368–369
  48. ^ Miller, 345
  49. ^ Miller, 274
  50. ^ Cheever, 174
  51. ^ Miller, 312
  52. ^ Mellow, 335
  53. ^ Mellow, 382
  54. ^ McFarland, 129–130
  55. ^ McFarland, 182
  56. ^ a b Miller, 381
  57. ^ Mellow, 412
  58. ^ Miller, 382–383
  59. ^ McFarland, 186
  60. ^ Mellow, 415
  61. ^ McFarland, 210
  62. ^ McFarland, 206
  63. ^ Mellow, 520
  64. ^ Miller, 518
  65. ^ Wagenknecht, Edward. Henry Wadsworth Longfellow: Portrait of an American Humanist. New York: Oxford University Press, 1966: 9.
  66. ^ Baker, Carlos. Emerson Among the Eccentrics: A Group Portrait. New York: Viking Press, 1996: 448. ISBN 0-670-86675-X.
  67. ^ Mishra, Raja and Sally Heaney. "Hawthornes to be reunited]", The Boston Globe. June 1, 2006. Accessed July 4, 2008
  68. ^ Porte, 95
  69. ^ Bell, Michael Davitt. Hawthorne and the Historical Romance of New England. Boston: Houghton Mifflin Company, 1980: 173. ISBN 0-691-06136-X
  70. ^ Reynolds, David S. Beneath the American Renaissance: The Subversive Imagination in the Age of Emerson and Melville. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1988: 524. ISBN 0-674-06565-4
  71. ^ Wayne, Tiffany K. "Nathaniel Hawthorne", Encyclopedia of Transcendentalism. New York: Facts on File, Inc., 2006: 140. ISBN 0-8160-5626-9
  72. ^ Galens, David, ed. Literary Movements for Students, Vol. 1. Detroit: Thompson Gale, 2002: 319. ISBN 0-7876-6517-7
  73. ^ Person, Leland S. "Bibliographical Essay: Hawthorne and History", collected in A Historical Guide to Nathaniel Hawthorne. Oxford University Press, 2001: 187. ISBN 0-19-512414-6.
  74. ^ McFarland, 88–89
  75. ^ Nelson, Randy F. (editor). The Almanac of American Letters. Los Altos, California: William Kaufmann, Inc., 1981: 150. ISBN 0-86576-008-X.
  76. ^ Porte, 97
  77. ^ Woodwell, Roland H. John Greenleaf Whittier: A Biography. Haverhill, Massachusetts: Trustees of the John Greenleaf Whittier Homestead, 1985: 293.
  78. ^ McFarland, 88
  79. ^ Publication info on books from Editor's Note to the The Scarlet Letter by Nathaniel Hawthorne, Page by Page Books, accessed June 11, 2007.

[modifică] Vezi şi

[modifică] Legături externe

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Nathaniel Hawthorne
Wikicitat
La Wikicitat găsiţi citate legate de Nathaniel Hawthorne.
Wikisource
Wikisource are transcrieri ale operelor originale scrise de sau scrise despre:
v • d • m
Romantism
Cultură
Literatură
Andersen · Blake · Bryant · Burns · Byron · Chateaubriand · Coleridge · Cooper · Eichendorff · Espronceda · Hawthorne · Goethe · Fraţii Grimm · Heine · Hoffmann · Hölderlin · Hugo · Irving · Keats · Kleist · Krasinski · Lamartine · Leopardi · Lermontov · Mickiewicz · Musset  · Nerval · Norwid · Novalis · Oehlenschläger · Poe · Puşkin · Schiller · Scott · Mary Shelley  · Shelley · Slowacki · Stendhal · Tieck  · Ujejski · Wordsworth · Zhukovsky
Muzică
Filozofie şi
estetică
Arte vizuale
 « Iluminism
Realism » 
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Nathaniel_Hawthorne