Europenii din China medievală

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Mormântul Katarinei Vilioni⁠(d), din 1342, membră a unei familii negustorești italiene, la Yangzhou⁠(d).

După dovezile documentare și arheologice, se crede că mii de europeni au trăit în China Imperială în timpul perioadei de dominație mongolă.[1] Aceștia provenau din țări tradițional creștine din Evul Mediu Mijlociu până în Evul Mediu Târziu, care au vizitat, au făcut negoț, au efectuat misiuni creștine, sau au trăit în China. Aceasta se întâmpla mai ales în a doua jumătate a secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea, care coincid cu dominația Imperiului Mongol, care domnea peste o mare parte din Eurasia și conecta Europa de China dominată de dinastia Yuan (1271-1368).[a] Întrucât Imperiul Bizantin centrat în Grecia și Anatolia a menținut în rare cazuri de corespondență cu dinastiile Tang, Song și Ming, papalitatea romană a trimis mai mulți misionari și soli la primul Imperiu Mongol, precum și în Khanbaliq⁠(d) (Beijingul de astăzi), capitala Dinastiei Yuan instaurată de mongoli.

Situați mai ales în locuri cum ar fi capitala mongolă Karakorum, misionarii și negustorii europeni au călătorit pe teritoriul mongol într-o perioadă de timp denumită de istorici „Pax Mongolica”. Cel mai renumit vizitatori europeni în China din această perioadă a fost Marco Polo, precedat de tatăl și unchiul său, Niccolò și Carmello Polo⁠(d). Poate cea mai importantă consecință politică a acestei mișcări de popoare și de intensificare a comerțului a fost alianța franco-mongolă⁠(d), deși ea nu s-a materializat pe deplin, cel puțin nu într-o manieră coerentă.[2] Instaurarea dinastiei Ming⁠(d) în 1368 și restabilirea dominației chinezilor Han a dus la încetarea șederii negustorilor europeni și misionarilor romano-catolici în China. Contactul direct cu europenii nu a mai fost reînnoit până când exploratorii portughezi⁠(d) și misionarii⁠(d) iezuiți au sosit pe țărmurile sudice ale Chinei Ming la începutul secolului al XVI-lea, în epoca marilor descoperiri geografice.

Negustorul italian Marco Polo, precum și tatăl și unchiul lui, Niccolò și Carmello Polo⁠(d), au călătorit în China în timpul perioadei de dominație mongolă. Marco Polo a scris o relatare a călătoriilor sale acolo, așa cum a făcut și călugărul franciscan Odoric din Pordenone⁠(d) și negustorul Francesco di Balducci Pegolotti⁠(d). Autorul John Mandeville a scris și el despre călătoriile sale în China, dar e posibil ca el doar să se fi bazat pe relatările anterioare. În Khanbaliq, arhiepiscopia romană a fost înființată de Ioan de Montecorvino⁠(d), după care a urmat Giovanni de' Marignolli⁠(d). Alți europeni, cum ar fi André de Longjumeau⁠(d), au reușit să ajungă granița de est a Chinei în călătoriile lor diplomatice la curtea regală mongolă, în timp ce alții, cum ar fi Giovanni da Pian del Carpine, Benedict of Poland⁠(d), și William de Rubruck au călătorit în Mongolia. Creștinul nestorian⁠(d) uigur Rabban Bar Sauma⁠(d) a fost primul diplomat din China care a ajuns la curțile regale ale creștinătății din Occident.

Context[modificare | modificare sursă]

Împăratul Deva de la miazăzi, o piatră sculptată în relief în interiorul Platformei Norilor din Trecătoarea Juyong⁠(d), construită între 1342 și 1345 în ceea ce era atunci capitala Khanbaliq⁠(d) (Beijingul modern) a dinastiei Yuan de origine mongolă; monumentul conține inscripții în șase scrieri diferite: Lanydza⁠(d) (folosită pentru a scrie limba sanscrită), scrierea tibetană (folosită pentru limba tibetană⁠(d)), scrierea 'Phags-pa⁠(d) (creată la comanda lui Kublai Khan, și folosit pentru a scrie chineza, mongola și uigura), vechea scriere uigură (folosită pentru uigura veche), caracterele chinezești (folosită pentru a scrie limba chineză), și scrierea Tangut⁠(d) (folosită pentru a scrie limba tangut⁠(d))[3][4]
Stânga: Tapiseria Sampul⁠(d), covor de perete din județul Lop⁠(d), Xinjiang, China, înfățișând probabil un soldat grec din Regatul Greco-Bactrian (250–125 î.e.n.), cu ochi albaștri, ținând o suliță și purtând ceea ce pare a fi o diademă; deasupra lui este reprezentat un centaur, din mitologia greacă, un motiv⁠(d) frecvent în arta elenistică[5]
Dreapta: Doi călugări budiști⁠(d) pe o pictură murală în Peșterile celor o mie de Buddha din Bezeklik⁠(d) lângă Turpan, Xinjiang, China, secolul al IX-lea e.n.; deși Albert von Le Coq⁠(d) (1913) presupunea că călugărul cu ochi albaștri și păr roșcat⁠(d) este un toharian,[6] specialiștii moderni au identificat figuri caucaziene similare în același templu rupestru (Nr. 9) ca fiind etnici sogdiani⁠(d),[7] un popor iranian oriental⁠(d) care locuia în Turpan ca minoritate etnică în fazele dinstiei chineze Tang (secolele al VII-lea–al VIII-lea) și dominației uigure⁠(d) (secolele al IX-lea–al XIII-lea).[8]

Grecii eleniști[modificare | modificare sursă]

Înainte de secolul al XIII-lea, cazurile de europeni care au mers în China sau de chinezi care au ajuns în Europa au fost foarte rare.[1] Euthydemus I⁠(d), conducătorul elenist al Regatului Greco-Bactrian din Asia Centrală din secolul al III-lea î.e.n., a condus o expediție în bazinul Tarim (Xinjiangul din China de astăzi), în căutare de metale prețioase.[9][10] Influența grecească de la acea dată în est până la bazinul Tarim pare să fie confirmată de descoperirea tapiseriei de la Sampul⁠(d), un covor de perete din lână cu pictura unui soldat cu ochi albaștri, probabil grec și a unui centaur cabrat, un motiv⁠(d) elenistic comun din mitologia greacă.[5][11][12] Cu toate acestea, se știe că alte popoare indo-europene , cum ar fi yuezhii, sakii,[13][14][15] și toharienii[15][16] locuiau în bazinul Tarim înainte și după ce a fost adus influența chinezilor Han în timpul domniei Împăratului Wu Han (141-87 î.e.n.).[17][18][19][20]

La cimitirul din Sampul (Chineză: 山普拉), ~14 km de situl arheologic din Hotan⁠(d) în județul Lop⁠(d), Xinjiang, China,[21] unde s-a găsit sus-menționata tapiseri de la Sampul,[5] locuitorii și-au îngropau morții aproximativ din 217 î.e.n. până în 283 e.n.[22] Analiza ADN-ului mitocondrial din rămășițele umane a dezvăluit afinități genetice cu popoarele din Caucaz, în special o linie maternă care îi lega pe osetini⁠(d) de iranieni⁠(d), precum și o ascendență paternă mediteraneană.[21][23] Această legătură pare a fi confirmată de relatările istorice despre Alexandru cel Mare, care s-a căsătorit cu o femeie sogdiană⁠(d) din Bactria, pe nume Roxana,[24][25][26] și care i-a încurajat și pe soldații și generalii⁠(d) săi să se căsătorească cu femei localnice; în consecință, regii din Imperiului Seleucid de mai târziu și din Regatul Greco-Bactrian aveau o origine etnică mixtă greco-persană.[27][28][29][30]

Romani antici[modificare | modificare sursă]

Începând cu epoca lui Augustus (27 î.e.n. – 14 e.n.), romanii, inclusiv autori precum Pliniu cel Bătrân, au menționat contacte cu Seres, pe care l-au identificat ca fiind producători de mătase⁠(d) din îndepartata Asie de Est și ar fi putut fi chinez sau chiar aproape oricare intermediari din diverse medii etnice de-a lungul Drumului Mătăsii din Asia Centrală și nord-vestul Chinei⁠(d).[31] Generalul chinez Ban Chao⁠(d) din epoca Han de Est, protector general al Regiunilor Vestice⁠(d), a explorat Asia Centrală și în 97 e.n. l-a trimis sol pe Gan Ying⁠(d) în Da Qin⁠(d) (adică Imperiul Roman).[32][33] Gan a fost convins de autoritățile parte să nu se aventureze mai departe de Golful Persic, deși a dat un raport detaliat despre Imperiul Roman, orașele sale⁠(d), rețeaua poștală și sistemul consular de guvernare, și a prezentat-o la curtea Han.[34][35] Ulterior, a existat o serie de solii romane în China în secolele al II-lea și al III-lea e.n., consemnate în surse chinezești. În 166 e.n., Cartea Hanului de mai târziu⁠(d) anunța sosirea romanilor⁠(d) în China pe drumul maritim din sud⁠(d) și prezentarea de cadouri la curtea împăratului Huan Han⁠(d) (146-168 e.n.), susținând că îl reprezintă pe împăratul roman Marcus Aurelius Antoninus (Andun 安敦; 161-180 e.n.).[36][37] Istoricul Rafe de Crespigny⁠(d) speculează că ei erau de fapt negustori romani⁠(d), și nu diplomați oficiali.[36]

Cel puțin, dovezile arheologice sprijină afirmația din Weilüe⁠(d)[38] și Cartea Liang⁠(d)[39] cum că negustori romani activau în Asia de Sud-Est, dacă nu și afirmația că soliile lor au venit în China, prin Jiaozhi⁠(d), provincie din nordul Vietnamului controlată pe atunci de chinezi.[40] Medalioane romane de aur din vremea domniilor lui Antoninus Pius și a fiului său adoptiv, Marcus Aurelius, au fost găsite în Óc Eo⁠(d) (în apropiere de orașul Ho Chi Minh), un teritoriu care a aparținut Regatului Funan⁠(d) învecinat cu Jiaozhi.[40] O activitate și mai timpurie este sugerată de un castron roman de sticlă din epoca republicană, dezgropat dintr-un mormânt din Guangzhou din Han de Vest (pe malul Mării Chinei de Sud), datat la începutul secolul I î.e.n.,[41] în plus față de obiectele mediteraneene⁠(d) antice găsite în Thailanda, Indonezia și Malaezia.[40] Geograful greco-roman Ptolemeu a scris în Geografia⁠(d) sa din perioada antonină că, dincolo de Hersonesul de Aur⁠(d) (Malaezia) este un oraș-port numit Óc Eo⁠(d) descoperit de un marinar grec, pe nume Alexandru, un loc care Ferdinand von Richthofen⁠(d) presupunea că reprezintă Hanoiul controlat de chinezi,[42] dar, având în vedere dovezile arheologice, este mai degrabă Óc Eo.[40][43] Monede romane au fost găsite în China, dar mult mai puține decât în India⁠(d).[44]

Este posibil ca un grup de artiști acrobați greci, care au pretins a fi dintr-un loc „la apus de mări⁠(d)” (adică Egiptul roman, pe care Cartea Han de mai târziu îl lega de imperiul „Daqin”), au fost prezentate de către un rege din Birmania împăratului An Han⁠(d) în 120 e.n.[45] Este cunoscut faptul că atât în Imperiul Part cât și în Imperiul Kushan⁠(d) din Asia, etnicii greci au continuat să fie angajați ca artiști interpretativi, cum ar fi muzicieni și sportivi, care participau la întregeri sportive.[46][47]

Imperiul Bizantin[modificare | modificare sursă]

Împăratul Taizong Tang⁠(d) (r. 626-649) oferind o audiență lui Gar Tongtsen Yulsung⁠(d), ambasador al Imperiului Tibetan⁠(d), într-o pictură de Yan Liben⁠(d) (600-673 e.n.)

Istoricul bizantin grec Procopius a afirmat că doi călugări creștini nestorieni ay descoperit în cele din urmă cum se produce mătasea. Din această dezvăluire, călugării au fost trimiși de Împăratul Bizantin Iustinian (527-565) ca spioni pe Drumul Mătăsii de la Constantinopol până în China și înapoi pentru a fura ouăle de viermi de mătase.[48] Acest lucru a dus la producția de mătase în Marea Mediterană, în special în Tracia, la nord de Grecia,[49] și a dat Imperiului Bizantin un monopol asupra producției de mătase⁠(d) în Europa medievală, până la pierderea de teritoriilor sale din Sudul Italiei⁠(d). Istoricul bizantin Teofilact Simocatta, care scria în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a transmis informații despre geografia Chinei, capitala sa Khubdan (înturcica veche: Khumdan, adică Chang'an⁠(d)), actualul conducător Taisson al cărui nume însemna „Fiul Cerului⁠(d)” (în Chineză: 天子 Tianzi⁠(d), deși acest lucru ar putea fi derivat din numele de Împăratul Taizong Tang⁠(d)), și a notat corect reunificarea acesteia de către dinastia Sui (581-618) ca având loc în timpul domniei lui Mauriciu, observând că China fusese anterior împărțită din punct de vedere politic de-a lungul Fluviului Yangzi între două țări aflate în conflict⁠(d).[50] Cartea veche a Tangului⁠(d) și Cartea Nouă a Tangului⁠(d) menționau mai multe solii de la Fu lin (拂菻; adică Bizanț), pe care l-au echivalat cu Daqin (adică Imperiul Roman), începute în 643 cu solia trimisă de regele Boduoli (波多力, adică Constans II-lea Pogonatos) la împăratului Taizong⁠(d) din Tang, cu daruri, cum ar fi sticlă roșie⁠(d).[39] Aceste istorii au furnizat și descrieri sumare ale Constantinopolului, zidurilor sale, și a felului cum a fost asediat de Da shi (大食; arabii din Califatul Umayyad) și de comandantul lor „Mo-yi” (摩拽; adică Muawiyah I, guvernator al Siriei, viitor calif), care i-a obligat să plătească tribut.[39] Din însemnările chinezești⁠(d) se știe că Mihail al VII-lea Doukas (Mie li sha ling kai sa 滅力沙靈改撒) din Fu lin a trimis o misiune diplomatică în China dinastiei Song, care a sosit în 1081, în timpul domniei împăratului Shenzong Song⁠(d).[39][51] Unii chinezi din timpul perioadei Song⁠(d) s-au interesat de țările din vest, cum ar fi inspectorul vamal din Quanzhou din secolul al XIII-lea Zhao Rukuo⁠(d), care a descris Farul din Alexandria în a sa Chu-fan-chi⁠(d).[52]

Negustori[modificare | modificare sursă]

Inscropție chinezească în piatră cu o cruce creștină⁠(d) nestoriană⁠(d) de la o mănăstire din districtul Fangshan⁠(d) din Beijing (numit pe atunci Dadu, sau Khanbaliq⁠(d)), dinastia Yuan

Potrivit Cărții drumurilor și regatelor⁠(d) scrisă de Ibn Khordadbeh,[53] China era o destinație pentru evreii radhaniți⁠(d) care cumparau băieți, și femei ca sclavi și eunuci din Europa. În timpul perioadei ulterioare Song a existat și o comunitate de evrei în Kaifeng⁠(d) în China.[54] Spaniolul Benjamin de Tudela⁠(d) (din Navarra) a fost un călător evreu din secolul al XII-lea a cărui scriere Călătoriile lui Benjamin consemnează descrieri realiste ale Europei, Asiei și Africii, care o precede pe cea a lui Marco Polo cu o sută de ani.

Polo, un negustor din Republica Veneția din secolul al XIII-lea, descrie călătoriile sale în China dinastiei Yuan și la curtea conducătorului mongol Kublai Han, împreună cu anterioarele deplasări efectuate de Niccolò și Carmello Polo⁠(d), tatăl și, respectiv, unchiul său, în Călătoriile lui Marco Polo⁠(d). Polo a povestit acestea lui Rustichello din Pisa pe la 1298 în timp ce erau închiși împreună într-o închisoare genoveză după ce fuseseră capturați în luptă⁠(d).[55][56] La întoarcerea sa în Persia din China (cu pornire din portul Quanzhou în 1291), Marco Polo spune că a însoțit-o pe prințesa mongolă Kököchin⁠(d) în drumul ei spre căsătoria cu Arghun⁠(d), conducătorul Ilhanatuluimongol, dar că aceasta s-a măritat în schimb cu fiul acestuia, Ghazan⁠(d), în urma morții subite a primului.[57] Deși prezența lui Marco Polo este omisă în întregime, relatarea lui este confirmată de istoricul persan din secolul al XIV-lea Rashid al-Din Hamadani în Jami' al-tawarikh⁠(d).[58]

Marco Polo a descris cu precizie caracteristicile geografice ale Chinei, cum ar fi Marele Canal.[59] Descrierile lui detaliate și exacte despre producția de sare⁠(d) confirmă că el chiar a fost în China.[60] Marco descria puțurile de sare și dealurile unde se putea extrage sarea, probabil în Yunnan, și povestea că în munți „acești oameni ... nu au deloc din banii de hârtie ai Marelui Han, dar folosesc sare în loc ... Au sare pe care o fierb și a toarnă într-o matriță ...”[61] Polo a remarcat cum chinezii ard efigii⁠(d) de hârtie⁠(d) în formă de slujitori bărbați și femei, cămile, cai, costume de haine și armuri în timp ce incinerează morții în ritualuri funerare⁠(d).[62]

Când a vizitat Zhenjiang⁠(d) din Jiangsu, China, Marco Polo a remarcat că acolo fuseseră construite biserici creștine.[63] Afirmația sa este confirmată de un text chinezesc din secolul al XIV-lea care explică cum un sogdian⁠(d) pe nume Mar-Sargis din Samarkand a fondat șase biserici creștine nestoriene pe lângă cea din Hangzhou în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.[63] Creștinismul nestorian a existat în China în timpul dinastiei Tang (618-907 e.n.) când un călugăr persan pe nume Alopen⁠(d) (în chineză: Āluósī; 阿羅本; 阿羅斯) a venit în capitala Chang'an în 653 să facă prozelitism⁠(d), așa cum este descris într-o dublă inscripție în chineză și siriacă de la Chang'an⁠(d) (astăzi, Xi'an) datată în anul 781.[64]

Au urmat în curând și alții. Pe la 1340 Francesco di Balducci Pegolotti⁠(d), un negustor din Florența, a întocmit un ghid despre comerțul în China⁠(d), o țară pe care a numit-o Cathay⁠(d),[65] remarcând dimensiunile Khanbaliqului⁠(d) (Beijingul modern) și modul în care negustorii puteau să schimbe argintul cu bani chinezești de hârtie⁠(d) care puteau fi folosiți pentru a cumpăra articole de lux, cum ar fi mătasea.[66] Ioan de Mandeville, un autor de la jumătatea secolului al XIV-lea, presupus a fi un englez din St Albans, a susținut că a trăit în China și chiar că a servit la curtea hanului mongol.[67] Cu toate acestea, anumite părți din relatările sale sunt considerate dubioase de către istoricii moderni, unii afirmând chiar că poveștile sale sunt inventate utilizând scrierile despre China ale altor autori, cum ar fi Odoric din Pordenone⁠(d).[68] Marco Polo a menționat prezența masivă a italienilor genovezi la Tabriz (în Iranul de astăzi), un oraș la care Marco a revenit din China prin Strâmtoarea Hormuz în 1293-1294.[69] Călugărul Franciscan ialian Ioan de Montecorvino⁠(d) a făcut aceeași călătorie în sens invers, începând din anul 1291, pornind de la Tabriz la Ormus⁠(d), de unde a navigat spre China, în timp ce era însoțit de negustorul italian Pietro de Lucalongo.[70] În timp ce Montecorvino a devenit episcop în Khanbaliq (Beijing), prietenul lui, Lucalongo, a continuat să lucreze ca negustor acolo și chiar a donat o sumă mare de bani pentru a întreține biserica catolică locală.[71]

Textul scrisorii Papei Inocențiu al IV-lea „domnitorului și poporului tătar”, adusă lui Güyüg Han⁠(d) de Ioan de Carpini, 1245
Sigiliul lui Güyük Han⁠(d) cu scriere mongolă⁠(d) clasică, pe o scrisoare trimisă Papei Inocențiu al IV-lea la Roma în 1246.
Scrisoare de la Arghun⁠(d), hanul Ilhanatului mongol, adresată Papei Nicolae al IV-lea, 1290.
Sigiliul domnitorului mongol Ghazan⁠(d) pe o scrisoare din 1302 către Papa Bonifaciu al VIII-lea, cu o inscripție în limba chineză în scrierea pentru sigilii⁠(d)

În Zaytun, primul port din China, exista o mică colonie de genovezi, menționată în 1326 de André de Pérouse. Cel mai faimos rezident italian al orașului era Andolo de Savignone⁠(d), care a fost trimis în Occident de han, în 1336, pentru a obține „100 de cai și alte comori.”[72] După vizita lui Savignone, un sol⁠(d) a fost trimis în China cu un cal superb, care mai târziu a făcut subiectul unor picturi⁠(d) și poezii chinezești⁠(d).[72]

Mai trăiau în China și venețieni, inclusiv unul care a adus în Occident o scrisoare de la Ioan de Montecorvino în 1305. În 1339, este consemnată întoarcerea în Veneția din China a localnicului Giovanni Loredano. La Yangzhou, s-a descoperit și o piatră funerară cu numele Ecaterinei de Villioni⁠(d), fiica lui Dominici, care a murit acolo, în anul 1342.[72]

Istoria Yuanului⁠(d) (capitolul 134) consemnează că un anumit Ai-sie (transliterare a numelui Iosua sau Iosif) din țara Fu lin (adică Imperiul Bizantin), inițial în slujba lui Güyük Han⁠(d), știa bine limbile occidentale și se pricepea la medicină⁠(d) și astronomie⁠(d) și l-a convins pe Kublai Han să-i ofere un post de șef al adunărilor medicală și astronomică. Kublai Han l-a onorat în cele din urmă cu titlul de prinț de Fu lin (Chineză: 拂菻王; Fú lǐn wáng). Biografia lui în Istoria Yuanului listează copiii lui după numele lor chinezești⁠(d), similare cu numele creștine⁠(d) Elias (Ye-li-ah), Luca (Lu-ko), și Antoniu (Un-tun), și o fiică pe nume O-na-si-sz.[73]

Misionarii și diplomați[modificare | modificare sursă]

Exploratorul și arhiepiscopul italian Giovanni da Pian del Carpine și călugărul și călătorul polonez Benedict of Poland⁠(d) au fost primii emisari papali care au ajuns la Karakorum, după ce au fost trimis acolo de către Papa Inocențiu al IV-lea în 1245.[74][75] „Historia Mongalorum⁠(d)” a fost scrisă mai târziu de Pian del Carpini, documentând călătoriile sale și o sumară istorie a mongolilor.[76][77] Misionarii catolici au stabilit în curând o prezență considerabilă în China, din cauza toleranței religioase a mongolilor, datorată în mare parte toleranței foarte mari a hanului și deschiderii pentru încurajarea dezvoltării comerțului și a preocupărilor intelectuale. Istoricul englez din secolul al XVIII-lea Edward Gibbon comenta pe marginea toleranței religioase a mongolilor, mergând până la a compara „legile religioase” ale lui Genghis Han cu ideile echivalente formulate de filozof englez iluminist John Locke.[78]

Oghul Qaimish⁠(d), văduva lui Güyük Han⁠(d), a domnit ca regentă peste țara mongolă între 1249 și 1251.[79] În 1250, diplomații francezi André de Longjumeau, Guy de Longjumeau, și Jean de Carcassonne au ajuns la curtea ei situată pe râul Emil⁠(d) (la frontiera sino-kazahă⁠(d)), cu daruri în numele suveranului Ludovic al IX-lea al Franței, care își dorea o alianță militară.[80] Împărăteasa Qaimish a considerat aceste daruri un tribut și a dat și ea daruri în schimb solilor lui Ludovic și a trimis monarhului francez o scrisoare cerându-i să i se supună ca vasal.[81]

Misionarul franciscan Ioan de Montecorvino⁠(d) (Giovanni da Montecorvino[82]) a fost trimis în China de către Papa Nicolae al III-lea în 1279.[83][84] Montecorvino a ajuns în China la sfârșitul anului 1293,[85] unde mai târziu a tradus Noul Testament în limba mongolă, și a convertit 6.000 de oameni (probabil cea mai mare parte alani, turci și mongoli, mai degrabă decât chinezi). Lui i s-au alăturat trei episcopi (Andre de Perouse, Gerard Albuini și Peregrino de Castello) și a fost hirotonit arhiepiscop de Beijing⁠(d) de către Papa Clement al V-lea, în 1307.[74][85] O comunitate de armeni din China⁠(d) a apărut în această perioadă. Ei au fost convertiți la catolicism de către Ioan de Montecorvino.[86][87] După moartea lui Ioan de Montecorvino, Giovanni de Marignolli a fost trimis la Beijing pentru a deveni noul arhiepiscop din 1342 până în 1346 în încercarea de a menține influență creștină în regiune.[85][88][89] Marignolli, deși nu este menționat pe nume în Istoria Yuanului⁠(d), este consemnat în acest text istoric ca „francul⁠(d)" (Fulang) care a dat curții imperiale Yuan un impresionant cal de război și daruri ca tribut.[85]

Pe , uciderile lui Francis de Petriolo, Monaldo Ancona și Anton din Milano au avut loc în China.[90] Aceasta a fost urmată de uciderea lui Iacob, episcopul de Quanzhou, în anul 1362. Predecesorii săi au fost Andrei, Peregrinus, și Gerard.[91]

Călugărul franciscan Odoric de Pordenone⁠(d) a vizitat China.[89] Comunitățile de frați din Hangzhou și Zhangzhou au fost vizitate de Odorico.[90] Călătoriile au avut loc între 1304 și 1340,[83] deși el s-a întors pentru prima dată în Europa în 1330.[74] Franciscanii din China erau menționați în scrierea sa, Itinerarium⁠(d).[77][92]

În 1333, Ioan de Montecorvino a fost oficial înlocuit de Nicolaus de Bentra, care a fost ales de către Papa Ioan al XXII-lea.[39][93] Au existat plângeri din cauza lipsei unui arhiepiscop în 1338.[94][95] Toghon Temur⁠(d) (ultimul conducător mongol al dinastiei Yuan din China, înainte de retragerea lor spre Mongolia, pentru a forma dinastia Yuan de Nord⁠(d)) a trimis o solie din care făceau parte italieni genovezi, Papei Benedict al XII-lea, în 1336, solicitând un nou arhiepiscop.[96] Papa a răspuns prin trimiterea de legați și liderii ecleziastici la Khanbaliq în 1342, printre care Giovanni de Marignolli.[74][96]

În 1370, în urma înlăturării de la putere a mongolilor din China și a instaurării dinastiei Ming în China, Papa a trimis o nouă misiune în China, cuprinzându-l pe teologul parizian Guillaume du Pré ca nou arhiepiscop și 50 de franciscani. Cu toate acestea, această misiune a dispărut, aparent eliminată de către împăratul Ming Hongwu Emperor⁠(d).[97] Împăratul Hongwu⁠(d) a trimis o scrisoare diplomatică Imperiului Bizantin,[98] printr-un european din China numit Nieh-ku-lun.[99] Ioan al V-lea Paleologul era împărat Bizantin în momentul în care s-a primit mesajul trimis de Hongwu,[100] în care se proclama instaurarea noii dinastii Ming.[39] Mesajul a fost trimis de domnitorului bizantin în septembrie 1371, când Hongwu s-a întâlnit cu negustorul Nieh-ku-lun (捏古倫) din Fu lin (Bizanț).[101][102] S-a speculat că episcopul de Khanbaliq⁠(d) Nicolaus de Bentra ar fi aceeași persoană ca Nieh-ku-lun, ca de exemplu de către Emil Bretschneider⁠(d) în 1888.[103][104] Mai recent, Edward N. Luttwak (2009), de asemenea, consideră că Nicolaus de Bentra și acest presupus negustor bizantin Nieh-ku-lin ar fi unul și același.[105]

Fratele William din Parto, Cosma și Ioan de Marignolli erau printre clericii catolici din China.[106] În Oriens Christianus de Michel Le Quien⁠(d) (1661-1733) se consemna numele foștilor episcopi și arhiepiscopi de Khanbaliq.[107][108]

Prizonieri[modificare | modificare sursă]

Din călătoriile sale din 1253 să 1255, călugărul franciscan William de Rubruck a raportat prezența a numeroși europeni în Asia Centrală. El descria prizonieri germani care erau ținuți în sclavie și obligați să extragă aur și să fabrice arme de fier în orașul mongol Bolat, aproape de Talas, Kîrgîzstan⁠(d).[109][110] În Karakorum, capitala mongolă, a întâlnit un parizian, pe nume Guillaume de Buchier, și pe Pâquette, o femeie din orașul francez Metz, care fuseseră capturați în Ungaria în timpul invaziilor mongole din Europa. El menționează și maghiari și ruși, și este se știe că 30.000 de alani, un grup de triburi sarmate, formau garda Asud⁠(d) la curtea mongolă de la Beijing.[1]

Răspândirea prafului de pușcă chinezesc[modificare | modificare sursă]

Wilhelm de Rubruck, un misionar flamand care a vizitat curtea mongolă a lui Mongke Han⁠(d) la Karakorum și s-a întors în Europa în 1257, era prieten cu filosoful și gânditor științific englez Roger Bacon. Acesta din urmă a consemnat cea mai veche rețetă europeană cunoscută pentru praful de pușcă în Opus Majus⁠(d) din 1267.[111][112] Aceasta venea la peste două secole după prima descriere chinezească cunoscută⁠(d) a formulei prafului de pușcă în 1044, în timpul dinastiei Song.[113][114] Cea mai timpurie utilizare a prototipurilor de arme de foc⁠(d) chinezești a avut loc la un asediu din 1132 în timpul războaielor Jin-Song⁠(d),[115][116][117] pe când cel mai vechi⁠(d) tun de mână⁠(d) din bronz datează din 1288 din timpul perioadei Yuan.[118][119] După invaziile mongole ale Japoniei (1274-1281), o pictură japoneză rulată descrie bombele explozive⁠(d) utilizate de forțele dinastiei Yuan împotriva samurailor lor.[120] Până în 1326 prima reprezentare artistică a unui pistol⁠(d) a fost făcută în Europa de Walter de Milemete⁠(d).[121] Petrarca scria în 1350 că tunurile au început apoi să fie o prezență comună pe câmpurile de luptă europene.[122]

Misiunile diplomatice în Europa[modificare | modificare sursă]

Extras din scrisoarea lui Arghun⁠(d) adresată lui Filip al IV-lea, în scrierea uigură-mongolă⁠(d), din 1289, în care este menționat Rabban Bar Sauma⁠(d). Sigiliul este al Marelui Han, cu inscripția chineză: "辅国安民之宝", care înseamnă „Sigiliul apărătorului Statului și aducătorul de pace Poporului”. Arhivele Naționale Franceze⁠(d).

Rabban Bar Sauma⁠(d), un turc uigur⁠(d) creștin nestorian născut în Zhongdu⁠(d) (mai târziu Khanbaliq, Beijing, capitala dinastia Jin⁠(d) condusă de jurcheni⁠(d)), China,[123][124][125] a fost trimis în Europa, în 1287, ca sol al lui Arghun, conducător al Ilhanatului și strănepot al lui Kublai Han.[126] El a fost precedat de Isa Kelemechi⁠(d), un creștin nestorian asirian care a lucrat ca astronom de curte⁠(d) pentru Kublai Han la Khanbaliq,[127][128] și a fost trimis de Arghun la Papa Honorius al IV-lea în 1285.[126][129] Un deceniu mai devreme, Bar Sauma plecase inițial într-un pelerinaj⁠(d) la Ierusalim, trecând prin Gansu și Hotan⁠(d) în nord-vestul Chinei⁠(d), dar a petrecut timp în Armenia și Bagdad pentru a evita să fie prins în conflictele armate din regiune.[123] El a fost însoțit de Rabban Markos⁠(d), un alt uigur⁠(d) creștin nestorian din China, care a fost ales patriarh al Bisericii Răsăritene⁠(d) și l-a sfătuit pe Arghun Han să-l pună pe Bar Sauma în fruntea misiunii diplomatice în Europa.[123][130]

Bar Sauma, care vorbea chineză, persană, și uigura veche, a călătorit cu un grup de italieni care i-au servit drept traducători, europenii comunicând cu el în persană.[131] Bar Sauma este prima persoană din China despre care se știe că a ajuns în Europa, unde s-a întâlnit cu împăratul bizantin Andronic al II-lea Paleologul, cu Filip al IV-lea al Franței, cu Edward I al Angliei, și cu Papa Nicolae al IV-lea (la scurt timp după moartea Papei Honorius al IV-lea) pentru a forma o alianță împotriva Sultanatului Mamelucilor.[123][132][133] Edward N. Luttwak descrie despre sosirea acestor soli nestorieni la curtea împăratului bizantin Andronic al II-lea ca ceva asemanator cu „primirea veștilor de la rudele din Beijing,” întrucât Kublai Han era nepot al lui Genghis Han și Andronic avea două surori vitrege căsătorite cu strănepoți ai lui Genghis.[134] Mai spre vest, Bar Sauma a asistat la o bătălie navală în Golful Napoli, Italia, în luna iunie 1287 între angevini și Regatul de Aragon, fiind găzduit de Carol Martel de Anjou, al cărui tată, Carol al II-lea al Neapolelui⁠(d), era închis în Aragon (Spania modernă).[135] În afară de dorința sa de a vedea locuri creștine, biserici, și monumente, Bar Sauma s-a arătat interesat în mod deosebit și de viața universitară⁠(d) și de programele de studii de la Paris, interes care Morris Rossabi susține că era înrădăcinat în cât de exotice trebuie să fi părut ele din perspectiva lui în contextul educației primite de el în Persia Musulmană și prin prisma școlilor chinezești⁠(d) confucianiste.[136] Deși a reușit să obțină o audiență cu acești lideri ai creștinătății și a schimb de scrisori cu ei de la Arghun Han, niciuna dintre aceste monarhii creștine nu s-a angajat pe deplin într-o alianță cu acesta.[123]

Reînnoirea contactelor în timpul dinastiei Ming[modificare | modificare sursă]

Iezuitul italian Matteo Ricci (stânga) și matematicianul chinez⁠(d) Xu Guangqi⁠(d) (dreapta) au publicat ediția chineză a Elementelor lui Euclid (幾何原本) în 1607.

În 1368, dinastia Yuan dominată de mongoli s-a prăbușit din cauza revoltelor interne în timpul Răscoalei Turbanelor Roșii⁠(d), al cărui lider chinez Han va deveni împărat fondator⁠(d) al dinastiei Ming.[137] Comerțului direct și a contactul cu europenii nu avea să mai fie reluate decât în secolul al XV-lea, la inițiativa portughezilor⁠(d) în epoca marilor descoperiri geografice.[138] Primul explorator portughez care a debarcat în sudul Chinei a fost Jorge Álvares⁠(d), care în luna mai 1513 a ajuns la Insula Lintin⁠(d) în delta Râului Perlelor⁠(d) să facă comerț.[139] Acesta a fost urmat de Rafael Perestrello⁠(d), un văr al soției lui Cristofor Columb, care a debarcat la Guangzhou, în 1516, după o călătorie din nou cucerita Malacca portugheză⁠(d).[140] Deși misiunea din 1517 a lui Fernão Pires de Andrade⁠(d) s-a încheiat cu un dezastru și cu încarcerarea sa de către autoritățile Ming, relațiile au fost ameliorate de Leonel de Sousa, primul guvernator⁠(d) al coloniei portugheze comerciale de la Macao, China, prin tratatul luso-chinez din 1554⁠(d).[141] Scrierile lui Gaspar da Cruz⁠(d), Juan González de Mendoza⁠(d), și Antonio de Morga au afectate toate înțelegerea și viziunea asupra Chinei pe care le aveau occidentalii de atunci, oferind amănunte despre societate și comerț.[142][143]

Misionarul iezuit Matteo Ricci avea să fie primul european invitat în Orașul Interzis din Beijing în vremea dinastiei Ming (în timpul domniei împăratului Wanli), unde el a publicat în 1602 harta lumii⁠(d) în chineză, vestind geografilor din China existența continentelor americane.[144] El a sosit în Macao, în 1582, când a început să învețe limba chineză și să afle despre cultura străveche a Chinei, dar nu știa de evenimentele care se întâmplaseră acolo după sfârșitul misiunilor franciscane de la mijlocul secolului al XIV-lea și instaurarea dinastiei Ming.[145] Din acel moment, lumea islamică⁠(d) a prezentat un obstacol pentru Occident în atingerea Asiei de Est și, pe lângă călătorii pentru comori⁠(d) din secolul al XV-lea ale amiralului Zheng He, dinastia Ming a urmărit în mare măsură politici de izolaționism⁠(d) care au împiedicat-o să întrețină contacte diplomatice îndepărtate.[138][146]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Termenul de "China Medievală" este folosit în principal de către specialiștii în istorie universală⁠(d). Datele între 585 (Sui) la 1368 (Yuan) cuprind perioada medievală din istoria chinei. Specialiștii în istoria Chinei numesc această perioadă „Epoca Imperială Chineză”, care a început după unificarea celor șapte regate sub Dinastia Qin (221-206 î.e.n.). Fondarea dinastiei Ming a dat semnul începutului erei moderne

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Roux (1993), p. 465
  2. ^ Atwood, Christopher P. (2004), Encyclopedia of Mongolia and the Mongol Empire, New York: Facts on File, Inc., p. 583, ISBN: 978-0-8160-4671-3.
  3. ^ Li, Song (2006), "From the Northern Song to the Qing", in Howard, Angela Falco (ed.), Chinese Sculpture, Yale University Press, p. 360, ISBN: 978-0-300-10065-5
  4. ^ Murata, Jirō (村田治郎) (1957), Chü-Yung-Kuan: The Buddhist Arch of the Fourteenth Century A.D. at the Pass of the Great Wall Northwest of Peking, Facultatea de Inginerie a Universității din Kyoto, p. 134.
  5. ^ a b c Christopoulos, Lucas (august 2012), "Hellenes and Romans in Ancient China (240 BC – 1398 AD)," în Victor H. Mair (ed), Sino-Platonic Papers, Nr. 230, Chinese Academy of Social Sciences, University of Pennsylvania Department of East Asian Languages and Civilizations, pp 15–16, ISSN 2157-9687.
  6. ^ von Le Coq, Albert. (1913). Chotscho: Facsimile-Wiedergaben der Wichtigeren Funde der Ersten Königlich Preussischen Expedition nach Turfan in Ost-Turkistan. Berlin: Dietrich Reimer (Ernst Vohsen), im Auftrage der Gernalverwaltung der Königlichen Museen aus Mitteln des Baessler-Institutes, Tafel 19. (Accesat la 3 septembrie 2016).
  7. ^ Gasparini, Mariachiara. "A Mathematic Expression of Art: Sino-Iranian and Uighur Textile Interactions and the Turfan Textile Collection in Berlin," în Rudolf G. Wagner și Monica Juneja (eds), Transcultural Studies, Ruprecht-Karls Universität Heidelberg, No 1 (2014), pp 134–163. ISSN 2191-6411. Vezi și endnote #32. (Accesat la 3 septembrie 2016.)
  8. ^ Hansen, Valerie (2012), The Silk Road: A New History, Oxford University Press, p. 98, ISBN: 978-0-19-993921-3.
  9. ^ W.W. Tarn (1966), The Greeks in Bactria and India, reprint edition, London & New York: Cambridge University Press, pp 109–111.
  10. ^ Pentru relatarea acestui eveniment de către Strabon, vezi Christopoulos, Lucas (august 2012), „Hellenes and Romans in Ancient China (240 BC – 1398 AD),” în Victor H. Mair (ed), Sino-Platonic Papers, Nr. 230, Chinese Academy of Social Sciences, University of Pennsylvania Department of East Asian Languages and Civilizations, p. 8, ISSN 2157-9687.
  11. ^ Valerie Hansen (2012). The Silk Road: A New History. Oxford & New York: Oxford University Press, p. 202, pl. 13 text, ISBN: 978-0-19-515931-8.
  12. ^ Zhao Feng (2004). "Wall hanging with centaur and warrior," în James C.Y. Watt, John P. O'Neill et. al. (eds) și trad. Ching-Jung Chen et. al., China: Dawn of a Golden Age, 200–750 A.D., New Haven & Londra: Yale University Press, Metropolitan Museum of Art, pp 194–195. ISBN: 978-1-58839-126-1.
  13. ^ Yu Taishan (June 2010), "The Earliest Tocharians in China" în Victor H. Mair (ed), Sino-Platonic Papers, Chinese Academy of Social Sciences, University of Pennsylvania Department of East Asian Languages and Civilizations, p. 13–14, 21–22.
  14. ^ Bailey, H.W. (1996) "Khotanese Saka Literature", în Ehsan Yarshater (ed), The Cambridge History of Iran, Vol III: The Seleucid, Parthian, and Sasanian Periods, Part 2 (ediție retipărită), Cambridge: Cambridge University Press, pp 1230–1231.
  15. ^ a b Xavier Tremblay (2007), "The Spread of Buddhism in Serindia: Buddhism Among Iranians, Tocharians and Turks before the 13th Century," in Ann Heirman and Stephan Peter Bumbacker (eds), The Spread of Buddhism, Leiden & Boston: Koninklijke Brill, p. 77, ISBN: 978-90-04-15830-6.
  16. ^ Mallory, J.P.; Mair, Victor H. (2000), The Tarim Mummies: Ancient China and the Mystery of the Earliest Peoples from the West, London: Thames & Hudson, pp 270–297 ISBN: 978-0-500-05101-6.
  17. ^ Torday, Laszlo. (1997). Mounted Archers: The Beginnings of Central Asian History. Durham: The Durham Academic Press, pp 80–81, ISBN: 978-1-900838-03-0.
  18. ^ Yü, Ying-shih. (1986). "Han Foreign Relations," in The Cambridge History of China: Volume I: the Ch'in and Han Empires, 221 B.C. – A.D. 220, 377–462. Edited by Denis Twitchett and Michael Loewe. Cambridge: Cambridge University Press, pp 377–388, 391, ISBN: 978-0-521-24327-8.
  19. ^ Chang, Chun-shu. (2007). The Rise of the Chinese Empire: Volume II; Frontier, Immigration, & Empire in Han China, 130 B.C. – A.D. 157. Ann Arbor: University of Michigan Press, pp 5–8 ISBN: 978-0-472-11534-1.
  20. ^ Di Cosmo, Nicola. (2002). Ancient China and Its Enemies: The Rise of Nomadic Power in East Asian History. Cambridge: Cambridge University Press, pp. 174–189, 196–198, 241–242 ISBN: 978-0-521-77064-4.
  21. ^ a b Chengzhi Xie et al., "Mitochondrial DNA analysis of ancient Sampula population in Xinjiang," în Progress in Natural Science, vol. 17, (august 2007), pp 927–33.
  22. ^ Christopoulos, Lucas (august 2012), "Hellenes and Romans in Ancient China (240 BC – 1398 AD)," în Victor H. Mair (ed), Sino-Platonic Papers, Nr. 230, Chinese Academy of Social Sciences, University of Pennsylvania Department of East Asian Languages and Civilizations, p. 27, ISSN 2157-9687.
  23. ^ Christopoulos, Lucas (august 2012), "Hellenes and Romans in Ancient China (240 BC – 1398 AD)," în Victor H. Mair (ed), Sino-Platonic Papers, Nr. 230, Chinese Academy of Social Sciences, University of Pennsylvania Department of East Asian Languages and Civilizations, p. 27 & footnote #46, ISSN 2157-9687.
  24. ^ Livius.org. "Roxane." Articles on Ancient History. Pagină modificată ultima oară la 17 august 2015. Accesat la 8 septembrie 2016.
  25. ^ Strachan, Edward and Roy Bolton (2008), Russia and Europe in the Nineteenth Century, London: Sphinx Fine Art, p. 87, ISBN: 978-1-907200-02-1.
  26. ^ Pentru altă publicație care afirmă că era sogdiană, vezi Christopoulos, Lucas (august 2012), "Hellenes and Romans in Ancient China (240 BC – 1398 AD)," în Victor H. Mair (ed), Sino-Platonic Papers, Nr. 230, Chinese Academy of Social Sciences, University of Pennsylvania Department of East Asian Languages and Civilizations, p. 4, ISSN 2157-9687.
  27. ^ Holt, Frank L. (1989), Alexander the Great and Bactria: the Formation of a Greek Frontier in Central Asia, Leiden, New York, Copenhagen, Cologne: E. J. Brill, pp 67–8, ISBN: 90-04-08612-9.
  28. ^ Ahmed, S. Z. (2004), Chaghatai: the Fabulous Cities and People of the Silk Road, West Conshokoken: Infinity Publishing, p. 61.
  29. ^ Magill, Frank N. et al. (1998), The Ancient World: Dictionary of World Biography, Volume 1, Pasadena, Chicago, London,: Fitzroy Dearborn Publishers, Salem Press, p. 1010, ISBN: 0-89356-313-7.
  30. ^ Lucas Christopoulos scrie următoarele: „Regii (sau soldații) cimitirului din Sampul provin din origini diverse, ei compunând o armată omogenă formată din persani elenizați, sciți occidentali sau saci iranieni din partea mamei, așa cum erau majoritatea generației a doua de coloniști greci din Imperiul Seleucid. Majoritatea soldaților lui Alexandru cel Mare care au rămas în Persia, India și Asia Centrală se căsătoriseră cu femei localnice, așa că generalii lor erau mai ales greci din partea tatălui, sau aveau bunici greco-macedoneni. Antiochos avea mamă persană, și toți indo-grecii sau greco-bactrienii de mai târziu erau considerați localnici de populația autohtonă, ei scriind atât cu caractere grecești, cât și cu litere bactriene pe monedele lor, și venerau zeitățile locale. Testele ADN efectuate la cimitirul Sampul arată că cei îngropați aveau origini paterne în estul Mediteranei”; vezi Christopoulos, Lucas (august 2012), "Hellenes and Romans in Ancient China (240 BC – 1398 AD)," în Victor H. Mair (ed), Sino-Platonic Papers, No. 230, Chinese Academy of Social Sciences, University of Pennsylvania Department of East Asian Languages and Civilizations, p. 27 & nota de subsol #46, ISSN 2157-9687.
  31. ^
    W. W. Tarn (1966), Grecii din Bactria și India, retipărire edition, London & New York: Cambridge University Press, pp. 110-111.
  32. ^
    Yü, Ying-shih. (1986). "Han Relații Externe," în The Cambridge History of China: Volumul I: Ch ' in și Han Imperii, 221 B. C. – A. D. 220, 377-462. Editat de către Denis Twitchett și Michael Loewe. Cambridge: Cambridge University Press, pp. 460-461,
  33. ^
    de Crespigny, Rafe. (2007). Un Dicționar Biografic de mai Târziu Han Trei Regate (23-220 AD). Leiden: Koninklijke Brill, pp. 239-240,
  34. ^
    Lemn, Frances. (2002). Drumul Mătăsii: de Două Mii de Ani în Inima Asiei. Berkeley și Los Angeles: University of California Press, pp 46-47,
  35. ^
    Morton, William Scott și Charlton M. Lewis. (2005). China: Istoria și Cultura: de-a Patra Ediție. New York: McGraw-Hill, p. 59,
  36. ^ a b
    de Crespigny, Rafe⁠(d). (2007). Un Dicționar Biografic de mai Târziu Han Trei Regate (23-220 AD). Leiden: Koninklijke Brill, p. 600,
  37. ^
    Yü, Ying-shih⁠(d). (1986). "Han Relații Externe," în Denis Twitchett și Michael Loewe (eds), The Cambridge History of China: Volumul I: Ch ' in și Han Imperii, 221 B. C. – A. D. 220, 377-462, Cambridge: Cambridge University Press, pp. 460-461,
  38. ^ Yu, Huan (septembrie 2004). John E. Hill, ed. „The Peoples of the West from the Weilue 魏略 by Yu Huan 魚豢: A Third Century Chinese Account Composed between 239 and 265, Quoted in zhuan 30 of the Sanguozhi, Published in 429 CE”. Depts.washington.edu. Arhivat din original la . Accesat în . 
  39. ^ a b c d e f Hirth, Friedrich (). Jerome S. Arkenberg, ed. „East Asian History Sourcebook: Chinese Accounts of Rome, Byzantium and the Middle East, c. 91 B.C.E. - 1643 C.E”. Fordham.edu. Universitatea Fordham⁠(d). Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ a b c d
    Gary K. Young (2001), Roma de Est Comerț: Comerț Internațional și Politici imperialiste, 31 BC - AD 305, Londra & New York: Routledge,
  41. ^
    O, Jiayao. (2002), "Când Sticla a Fost Prețuită în China," în Annette L. Juliano și Judith A. Lerner (eds), Studii Drumul Mătăsii VII: Nomazi, Comercianți și Oameni Sfinți de-a Lungul Chinei Silk Road, 79-94, Turnhout: Brepols Editori,
  42. ^
    Ferdinand von Richthofen⁠(d), China, Berlin, 1877, Vol.I, pp. 504-510; citat din Richard Hennig, Terrae incognitae : eine Zusammenstellung und kritische Bewertung der wichtigsten vorcolumbischen Entdeckungsreisen o Parte der daruber vorliegenden Originalberichte, Banda I, Altertum bis Ptolemäus, Leiden, Brill, 1944, pp. 387, 410-411; citată în Zürcher (2002), pp. 30-31.
  43. ^
    Pentru mai multe informații privind situl arheologic de la Óc Eo⁠(d) în Vietnam, a se vedea: Milton Osborne (2006), Mekong: Trecut Turbulent, Incert Viitor, Crows Nest: Allen & Unwin, ediție revizuită, publicată pentru prima dată în anul 2000,
  44. ^
    Warwick Ball (2016), Roma în partea de Est: Transformarea unui Imperiu, ediția a 2-a, Londra & New York: Routledge,
  45. ^
    Ban Gu⁠(d) (班固), Book of the Later Han⁠(d) (後漢書) (mai Târziu analele dinastiei Han), cap. 86, "Tradiții de Sud Sălbatici; Sud-Vest Triburi" (Nanman⁠(d), Xinanyi zhuan 南蠻西南夷列傳). Liezhuan 76. (Beijing: Zhonghua Shuju 中華書局, 1962-1999), p. 1926. "永初元年," 徼外僬僥種夷陸類等三千餘口舉種内附，献象牙､水牛､封牛。 永寧元年，撣國王雍由調复遣使者詣闕朝賀，献樂及幻人，能變化吐火，自支解，易牛馬頭。又善跳丸， 數乃至千。自言我海西人。海西即大秦也，撣國西南通大秦。明年元會，安帝作變於庭，封雍由調爲漢大 都尉，赐印綬､金銀､彩繒各有差也."

    O traducere a acestui pasaj în limba engleză, în plus față de o descriere a cât de atletice grecești interpreți de prim rang în țara vecină Partilor si Kushan Imperii⁠(d) din Asia, este oferit de Christopoulos, Lucas (August 2012), "la Greci și Romani în China Antică (240 Î. hr. – 1398 AD)," în Victor H. Mair (ed), Chino-Platonică Lucrări, Nr. 230, Academia Chineză de Științe Sociale, Universitatea din Pennsylvania Departamentul de Limbi Est-Asiatice și Civilizații, pp 40-41, ISSN 2157-9687:

    "Primul an de Yongning (120 AD), sud-vest barbar rege al regatului de Chan (Birmania), Yongyou, propus iluzioniști (jonglerii) care ar putea metamorfoza ei înșiși și să scuipe foc; acestea ar putea dezmembra ei înșiși și de a schimba un cap de bou într-un cap de cal. Ei au fost foarte abil în acrobație și le-ar putea face o mie de alte lucruri. Ei au spus că sunt de la "west of the seas" (Haixi–Egipt). West of the seas este Daqin (Roma). La Daqin este situat la sud-vest de Chan țară. În anul următor, Andi organizate festivități în țara sa de reședință și acrobați au fost transferate la Han capitala, unde au dat un spectacol la instanța de judecată, și a creat o mare senzație. Au primit onoruri de Împărat, cu aur și argint, și fiecare dintre ei a primit un cadou diferit."
  46. ^
    Christopoulos, Lucas (August 2012), "la Greci și Romani în China Antică (240 Î. hr. – 1398 AD)," în Victor H. Mair (ed), Chino-Platonică Lucrări, Nr. 230, Academia Chineză de Științe Sociale, Universitatea din Pennsylvania Departamentul de Limbi Est-Asiatice și Civilizații, pp 40-41, ISSN 2157-9687:
  47. ^
    Franz Cumont (1933), Săpăturile de la Dura-Europos: Rapoartele Preliminare a Șaptea și a Opta Sezoane de Muncă, Crai, New Haven, pp. 264-68.
  48. ^ Will Durant (). The Age of Faith: The Story of Civilization. Simon and Schuster. p. 118. ISBN 978-1-4516-4761-7. 
  49. ^
    "Silk Road" Arhivat în , la Wayback Machine., LIVIUS Articole de Istorie Antică. 28 octombrie 2010. Accesat la 14 noiembrie 2010.
  50. ^
    Yule (1915), pp. 29-31; a se vedea, de asemenea, nota de subsol nr. 4 de la p. 29; nota de subsol nr. 2 de la p. 30; și nota de subsol nr. 3 de la pagina 31.
  51. ^ Fuat Sezgin; Carl Ehrig-Eggert; Amawi Mazen; E. Neubauer (). نصوص ودراسات من مصادر صينية حول البلدان الاسلامية. Frankfurt am Main: Institut für Geschichte der Arabisch-Islamischen Wissenschaften (Institute for the History of Arabic-Islamic Science at the Johann Wolfgang Goethe University). p. 25. 
  52. ^
    Needham, Joseph (1971). Știință și Civilizație în China: Volumul 4, Fizică și inginerie Fizică, Partea a 3-a: Inginerie Civilă și Nautice. Cambridge: Cambridge University Press; rpr. Taipei: Peșteri Cărți, Ltd, 1986, p. 662.
  53. ^ Elizabeth Caldwell Hirschman; Donald N. Yates (). The Early Jews and Muslims of England and Wales: A Genetic and Genealogical History. McFarland. pp. 51–. ISBN 978-0-7864-7684-8. 
  54. ^
    Bucătăria, Jacques (1962). H. M. Wright (trans), Viata de zi cu Zi în China, în Ajunul Invaziei Mongole, 1250-1276. Stanford: Stanford University Press.
  55. ^
    Polo, Marco; Latham, Ronald (traducător) (1958), Călătoriile lui Marco Polo, New York: Penguin Books, p. 16,
  56. ^
    Hoffman, Donald L. (1991). "Rusticiano da Pisa". În Lacy, Norris J. (ed.), Noul Arthuriene Enciclopedie. New York: Garland, p. 392.
  57. ^
    Voi, Yiliang (2010), "Eseu Introductiv: Schiță de Politică Relațiile dintre Iran și China," în Ralph Kauza (ed.), Aspecte ale Maritime Silk Road: De la Golful persic la Marea Chinei de Est, Weisbaden: Harrassowitz Verlag, pp. 5-6,
  58. ^
    Morgan, D. O., "Marco Polo în China-Sau Nu", în Journal of The Royal Asiatic Society, Volumul 6, issue #2, 221-225, iulie 1996, p. 224.
  59. ^
    Stephen G. Haw (2006), Marco Polo în China: un Venețian în Domeniul de Kublai Khan, Londra & New York: Routledge, pp. 1-2,
  60. ^
    Unii cercetători au sugerat că Polo cunoștințe fost atât de detaliate încât el trebuie să fi fost imperial oficial responsabil de Yangzhou sare funcționează, dar această propunere nu a fost acceptată. Leonardo Olschki, Marco Polo Asia: o Introducere a Lui "Descrierea Lumii", Numit "Il Milione.". (Berkeley: University of California Press, 1960), p. 174.
  61. ^
    Hans Ulrich Vogel. Marco Polo a Fost în China: Noi Dovezi de Monede, Săruri și Veniturile. (Leiden; Boston: Brill, 2013;
  62. ^ Tsien 1985, p. 105.
  63. ^ a b
    Emmerick, R. E. (2003) "Iranian de Decontare Est de Pamir", în Ehsan așa s-a întâmplat, Cambridge History of Iran, Vol III: Seleucid, Part, și Sasanid Perioade, Cambridge: Cambridge University Press, p 275.
  64. ^
    Emmerick, R. E. (2003) "Iranian de Decontare Est de Pamir", în Ehsan așa s-a întâmplat, Cambridge History of Iran, Vol III: Seleucid, Part, și Sasanid Perioade, Cambridge: Cambridge University Press, pp 274-5.
  65. ^
    "Francesco Balducci Pegolotti." Encyclopædia Britannica (sursa online). Accesat La 6 septembrie 2016.
  66. ^
    Spielvogel, Jackson J. (2011). Civilizația occidentală: o Scurtă Istorie, Boston: Wadsworth, Cencage de Învățare, p. 183,
  67. ^
    Mandeville, John. (1983). C. W. R. D. Moseley (trans), Călătoriile lui Sir John Mandeville. London: Penguin Books Ltd., pp. 9-11.
  68. ^
    Mandeville, John. (1983). C. W. R. D. Moseley (trans), Călătoriile lui Sir John Mandeville. London: Penguin Books Ltd., pp. 11-13.
  69. ^
    Virgil Ciocîltan (2012), Mongolii și Marea Neagră a Comerțului în Secolele Xiii și Xiv, Leiden: Brill, pp. 119-121,
  70. ^
    Virgil Ciocîltan (2012), Mongolii și Marea Neagră a Comerțului în Secolele Xiii și Xiv, Leiden: Brill, p. 120,
  71. ^
    A se vedea nota de subsol #268 în Virgil Ciocîltan (2012), Mongolii și Marea Neagră a Comerțului în Secolele Xiii și Xiv, Leiden: Brill, p. 120,
  72. ^ a b c
    Roux (1993), p. 467.
  73. ^
    Bretschneider, Emil⁠(d) (1888), Studii Medievale de la Est Asiatic Surse: Fragmente Spre Cunoștințe de Geografie și Istorie din europa Centrală și Asia de Vest de la 13 la al 17-Lea, Vol. 1, Abingdon: Routledge, republicat, 2000, p. 144.
  74. ^ a b c d
    Fontana, Michela (2011), Matteo Ricci: un Iezuit în Curtea Ming, Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, p. 116,
  75. ^ Paul D. Buell (). The A to Z of the Mongol World Empire. Scarecrow Press. pp. 120–121. ISBN 978-1-4617-2036-2. 
  76. ^ John Block Friedman; Kristen Mossler Figg (). Trade, Travel, and Exploration in the Middle Ages: An Encyclopedia. Routledge. pp. 307–. ISBN 978-1-135-59094-9. 
  77. ^ a b Paul D. Buell (). Historical Dictionary of the Mongol World Empire. Scarecrow Press. p. 204. ISBN 978-0-8108-4571-8. 
  78. ^
    Morgan, David (2007), Mongolii, Malden, MA: Blackwell Pub, p. 39,
  79. ^
    Xu, Shiduan (1998), "Oghul Qaimish, Imparateasa de Împărat Mongol Dingzong," în Lily Xiao Hong Lee și Sue Wiles (eds), Dicționar Biografic de Femei din China: Tang prin Ming: 618-1644, trans. Janine Arsuri, Londra & New York: Routledge, pp. 299-300,
  80. ^
    Xu, Shiduan (1998), "Oghul Qaimish, Imparateasa de Împărat Mongol Dingzong," în Lily Xiao Hong Lee și Sue Wiles (eds), Dicționar Biografic de Femei din China: Tang prin Ming: 618-1644, trans. Janine Arsuri, Londra & New York: Routledge, pp. 300-301,
  81. ^
    Xu, Shiduan (1998), "Oghul Qaimish, Imparateasa de Împărat Mongol Dingzong", în Lily Xiao Hong Lee și Sue Wiles (eds), Dicționar Biografic de Femei din China: Tang prin Ming: 618-1644, trans. Janine Arsuri, Londra & New York: Routledge, p. 301,
  82. ^ „ASIA/CHINA - Franciscans in China: 1200–1977, 1,162 Friars Minor lived in China”. Agenzia Fides. . 
  83. ^ a b Charles George Herbermann (). The Catholic Encyclopedia: An International Work of Reference on the Constitution, Doctrine, Discipline, and History of the Catholic Church. Universal Knowledge Foundation. p. 553. 
  84. ^ Anthony E. Clark⁠(d) (). China's Saints: Catholic Martyrdom During the Qing (1644–1911). Lexington Books. pp. 114–. ISBN 978-1-61146-017-9. 
  85. ^ a b c d
    Stephen G. Haw (2006), Marco Polo în China: un Venețian în Domeniul de Kublai Khan, Londra & New York: Routledge, p. 172,
  86. ^
    Daniel H. Golfuri (9 iunie 2011). O Nouă Istorie a Creștinismului în China. John Wiley & Sons. pp. 20–.
  87. ^
    Heup Young Kim (2011). Asiatice și Oceanice Christianities în Conversație: Explorarea Teologic Identități Acasă și din Diaspora. Rodopi. pp. 60–.
  88. ^
    Editorii de la the Encyclopædia Britannica. "Giovanni dei Marignolli: italiană Preot." Encyclopædia Britannica. Accesat La 6 septembrie 2016.
  89. ^ a b Citare goală (ajutor) 
  90. ^ a b Michael Robson (). The Franciscans in the Middle Ages. Boydell Press. p. 115. ISBN 978-1-84383-221-8. 
  91. ^
    Cordier, H. (1908). Biserica din China. În Enciclopedia Catolică. New York: Robert Appleton Companiei. Accesat la 6 septembrie 2016 din Nou Apariția: http://www.newadvent.org/cathen/03669a.htm
  92. ^ Muscat, Noel. „6. History of the Franciscan Movement (4)”. Christus Rex. FIOR-Malta. 
  93. ^ Johann Lorenz Mosheim (). Institutes of Ecclesiastical History: Ancient and Modern .. A. H. Maltby. pp. 415–. 
  94. ^ Johann Lorenz von Mosheim; John Laurence Von Mosheim (). Authentic Memoirs of the Christian Church in China. Adegi Graphics LLC. pp. 52–. ISBN 978-1-4021-8109-2. 
  95. ^ Johann Lorenz Mosheim (). Authentic Memoirs of the Christian Church in China .. McGlashan & Gill. pp. 52–. 
  96. ^ a b
    Jackson, Peter (2005), Mongolii și Vest: 1221-1410. Harlow & New York: Longman, p. 314,
  97. ^
    Roux (1993), p. 469.
  98. ^ R. G. Grant (). Battle: A Visual Journey Through 5,000 Years of Combat. DK Pub. pp. 99–. ISBN 978-0-7566-1360-0. 
  99. ^ Friedrich Hirth (). China and the Roman Orient: Researches Into Their Ancient and Mediaeval Relations as Represented in Old Chinese Records. G. Hirth. p. 66. 
  100. ^ Edward Luttwak (). The Grand Strategy of the Byzantine Empire. Harvard University Press. pp. 169–. ISBN 978-0-674-03519-5. 
  101. ^ Sir Henry Yule (). Cathay and the Way Thither, Being a Collection of Medieval Notices of China. Asian Educational Services. pp. 12–. ISBN 978-81-206-1966-1. 
  102. ^ Henri Cordier (). Cathay and the Way Thither: Being a Collection of Medieval Notices of China. Kraus Reprint. p. 12. 
  103. ^ Sir Henry Yule (). Cathay and the Way Thither, Being a Collection of Medieval Notices of China. Asian Educational Services. pp. 13–. ISBN 978-81-206-1966-1. 
  104. ^ E. Bretschneider (). On the Knowledge Possessed by the Ancient Chinese of the Arabs and Arabian Colonies: And Other Western Countries, Mentioned in Chinese Books. Trübner & Company. pp. 25–. 
  105. ^ Edward Luttwak (). The Grand Strategy of the Byzantine Empire. Harvard University Press. pp. 169–170. ISBN 978-0-674-03519-5. 
  106. ^ Hakluyt Society (). Works. Kraus Reprint. p. 13. 
  107. ^ Henri Cordier (). Cathay and the Way Thither: Being a Collection of Medieval Notices of China. Kraus Reprint. p. 13. 
  108. ^ Sir Henry Yule (). Cathay and the Way Thither: Missionary friars. Rashíduddín - Pegolotti - Marignolli. Munshiram Manoharlal Publishers Pvt. Limited. p. 13. ISBN 978-81-215-0841-4. 
  109. ^
    Jack Goody (2012), Metale, Cultură, și Capitalism: un Eseu despre Originile Lumii Moderne, Cambridge Și New York: Cambridge University Press, p. 226,
  110. ^ Jonathan D. Spence (). The Chan's Great Continent: China in Western Minds. W. W. Norton. pp. 1–2. ISBN 978-0-393-31989-7. 
  111. ^
    Needham, Iosif; et al. (1987), Știință și Civilizație în China, Vol. V, Pt. 7, Cambridge: Cambridge University Press, pp. 48-50,
  112. ^
    Pacey, Arnold (1991), Tehnologie în Civilizația Lumii: O Istorie de Mii de ani, Boston: MIT Press, p. 45,
  113. ^
    Ebrey, Patricia Buckley (2010) [1996]. Marea Istorie Ilustrată de China (2nd ed.). New York: Cambridge University Press, p. 138,
  114. ^
    Needham, Joseph (1987). Știință și Civilizație în China: tehnologie Militară: Pușcă Epic, Volumul 5, Partea a 7-a. New York: Cambridge University Press, pp. 118-124.
  115. ^
    Needham, Joseph (1986), Știință Și Civilizație în China, V:7: praf de Pușcă Epic, Cambridge University Press, p. 222,
  116. ^
    Chase, Kenneth Warren (2003). Arme de foc: O Istorie Globală la 1700. Cambridge University Press, p. 31,
  117. ^
    Peter Allan Lorge (2008), Asia Revoluție Militară: de la praful de Pușcă la Bomba, Cambridge University Press, pp. 33-34,
  118. ^
    Chase, Kenneth Warren (2003). Arme de foc: O Istorie Globală la 1700. Cambridge University Press, p. 32,
  119. ^
    Needham, Joseph (1986), Știință Și Civilizație în China, V:7: praf de Pușcă Epic, Cambridge University Press, p. 293,
  120. ^
    Stephen Turnbull (19 februarie 2013). [url=https://books.google.com/books?id=Qo4amAg_ygIC&pg=PT41 La Invaziile Mongole din Japonia 1274 și 1281]. Osprey Publishing. pp 41-42.
  121. ^
    Kelly, Jack (2004), praf de Pușcă: Alchimie, Bombardele, & Pirotehnice: Istoria Exploziv care a Schimbat Lumea, Cărți de Bază, p. 29,
  122. ^
    Norris, John (2003), Devreme praf de Pușcă Artilerie: 1300-1600, Marlborough: Crowood Press, p. 19.
  123. ^ a b c d e
    Kathleen Kuiper & editori de Encyclopædia Britannica (Aug 31, 2006). "Rabban bar Sauma: Mongol Trimis." Encyclopædia Britannica (sursa online). Accesat La 6 septembrie 2016.
  124. ^ Thomas Francis Carter (). The invention of printing in China and its spread westward (ed. 2). Ronald Press Co. p. 171. Accesat în . 
  125. ^
    Moule, A. C., Creștinii din China înainte de 1500, 94 & 103; de asemenea, Pelliot, Paul T'oung-pao 15(1914), pp. 630-36.
  126. ^ a b
    Peter Jackson (2005), Mongolii și Vest, 1221-1410, Pearson Education, p. 169,
  127. ^
    Richard Foltz⁠(d) (2010), Religiile de pe Silk Road, Palgrave Macmillan, ediția a 2-a, pp. 125-126,
  128. ^
    Thomas F. Glick; Steven John Livesey; Credința Wallis (2005), Medieval știință, tehnologie și medicină: o enciclopedie Londra & New York: Routledge, p. 485,
  129. ^
    William Bayne Fisher; John Andrew Boyle (1968). Cambridge history of Iran, Londra & New York: Cambridge University Press, p.370,
  130. ^
    Morris Rossabi (2014). De Yuani Moderne China și Mongolia: Scrierile lui Morris Rossabi. Leiden & Boston: Brill, pp. 385-386,
  131. ^
    Morris Rossabi (2014). De Yuani Moderne China și Mongolia: Scrierile lui Morris Rossabi. BRILL, pp. 385-387,
  132. ^
    Morris Rossabi (2014). De Yuani Moderne China și Mongolia: Scrierile lui Morris Rossabi. Leiden & Boston: Brill, pp. 386-421,
  133. ^
    William Bayne Fisher; John Andrew Boyle (1968). Cambridge history of Iran, Londra & New York: Cambridge University Press, pp. 370-371,
  134. ^
    Luttwak, Edward N. (2009). Marea Strategie a Imperiului Bizantin. Cambridge și Londra: Belknap Press of Harvard University Press.
  135. ^
    Morris Rossabi (2014). De Yuani Moderne China și Mongolia: Scrierile lui Morris Rossabi. Leiden & Boston: Brill, p. 399,
  136. ^
    Morris Rossabi (2014). De Yuani Moderne China și Mongolia: Scrierile lui Morris Rossabi. Leiden & Boston: Brill, p. 416-417,
  137. ^
    Ebrey, Patricia Buckley (1999), Cambridge Ilustrat Istoria Chinei, Cambridge: Cambridge University Press, pp. 190-191,
  138. ^ a b
    Fontana, Michela (2011), Matteo Ricci: un Iezuit în Curtea Ming, Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, p. 117,
  139. ^
    John E. Testamente, Jr., (1998), "Relațiile cu Maritimă Europeni, 1514-1662," în Mote, Frederick W. și Denis Twitchett (eds.), Cambridge History of China: Volumul 8, Dinastiei Ming, 1368-1644, Partea a 2-a, 333-375, New York: Cambridge University Press, p. 336,
  140. ^
    Brook, Timothy (1998), Confuziile de Placere: Comerț și Cultură în Ming China, Berkeley: University of California Press, p. 124,
  141. ^
    John E. Testamente, Jr., (1998), "Relațiile cu Maritimă Europeni, 1514-1662," în Mote, Frederick W. și Denis Twitchett (eds.), Cambridge History of China: Volumul 8, Dinastiei Ming, 1368-1644, Partea a 2-a, 333-375, New York: Cambridge University Press, p. 338-344,
  142. ^
    Robinson, David M. "Banditism și Subminarea Autorității de Stat în China: Regiunea De Capital în Mijlocul Perioada Ming (1450-1525)," în Revista de Istorie Socială (Primăvara anului 2000): 527-563.
  143. ^
    Brook, Timothy. (1998). Confuziile de Placere: Comerț și Cultură în Ming din China. Berkeley: University of California Press.
  144. ^ Abbe, Mary (). „Million-dollar map coming to Minnesota”. Star Tribune. Minneapolis: Star Tribune Company. Accesat în . 
  145. ^
    Fontana, Michela (2011), Matteo Ricci: un Iezuit în Curtea Ming, Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, pp 18-35, 116-118,
  146. ^
    Imperiul Ming a fost de cel puțin dispuși să se angajeze în conflicte din apropiere, cu toate acestea, atunci când a oferit ajutor forțele pentru a afluentul său de stat Dinastia Joseon (Coreea) împotriva invadatoare forțele Japoneze în Războiul Imjin (1592-1598). Vezi Patricia Ebrey, Anne Walthall, James Palais, (2006), Asia de Est: Culturală, Socială, Politică și Istorie, Boston: Houghton Mifflin Company, p. 214,

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Europenii_din_China_medievală&oldid=16178979