Arta în Egiptul antic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Arta Egiptului antic cuprinde pictura, sculptura și arhitectura dezvoltate de civilizația din valea Nilului din timpurile preistorice (c. 5.000 î.Hr.) până în momentul cuceririi romane (31 î.Hr.).

Egiptul antic a cunoscut continuitatea istorică cea mai durabila dintre toate civilizațiile mediteraneene ale antichității. Condiția geografică (regiune izolată datorită zonei deșerturilor și unificată prin intermediul Nilului), opacitatea față de influențele culturale exterioare, toate acestea au dat naștere unui stil artistic specific, caracterizat prin continuitate.

Masca de aur a lui Tutankamon

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

Caracterul religios[modificare | modificare sursă]

Ca parte componentă a civilizației egiptene, în toate formele sale, arta Egiptului antic este consacrată în primul rând faraonului, glorificării acestuia, considerat urmaș al zeilor, și are un profund caracter religios și funerar.

Înca de la început, credința egipteană în viața de după moarte impune ca cei decedați să fie înmormântați alături de bunuri materiale, în speranța că acestea îi vor fi necesare în lumea de dincolo. Respectând cu strictețe canoanele impuse de religie, aceasta artă a evoluat încet, fără transformări spectaculoase.

Simbolistica[modificare | modificare sursă]

Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentați deținând însemnele puterii. Culorile folosite sunt expresive: pielea roșie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este utilizată pentru femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificația culorilor era în primul rând religioasă:

  • Roșul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii.
  • Verdele: culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții; era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo.
  • Negrul: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura "reînvierea" veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării.
  • Albastrul: era culoarea cerului și a zeului acestuia, Amon.
  • Galbenul: reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor și faraonilor.
  • Albul: simbol al purității și bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

De asemenea se utilizau simboluri stereotipe pentru reprezentarea persoanelor de origine străină.

Pictură realistă, detaliu dintr-o scenă de vânătoare

Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Forturile de apărare, palatele, templele și casele particulare erau construite din piatră sau din cărămizi uscate la soare. Executarea construcțiilor era planificată de arhitecți. Nu se folosea mortar, de aceea pietrele trebuiau să se potrivească bine între ele. Cu toate acestea, marile construcții monumentale egiptene au supraviețuit mai multor milenii de istorie.

Exemple: Piramidele lui Keops, Kefren și Mikerinos (ansamblul de la Giseh), mastabalele din Abydos, Piramida romboidală de la Dahshur, templul reginei Hatșepsut de la Deir el-Bahri, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, templul funerar al lui Tutankamon din valea Regilor ș.a.

Piramidele[modificare | modificare sursă]

Piramidele sunt construcții monumentale, destinate faraonilor și familiilor lor, construite din blocuri enorme de piatră, la început neșlefuite, urmând ca mai târziu piramidele să fie construie din blocuri de piatră netezite. Reprezintă mormintele faraonilor, pe care aceștia și le ridicau încă din timpul vieții, atât pentru a-și demonstra forța și bogăția, dar și pentru a asigura legătura cu zeii protectori. Prima piramidă construită a fost cea în trepte a faraonului Djeser (Zoser) de la Saqqara (Sakkarah), apoi cea de formă romboidală, ajungându-se la forma de piramidă propriu-zisă.

Templele de cult[modificare | modificare sursă]

Temple de cult existau în toate orașele, fiecare astfel de templu fiind dedicat unui singur zeu (sau faraon). În interior se afla statuia zeului, care reprezenta locul de oficiere a ritualurilor de cult de către preoți.

Templele sunt construite în plan rectangular și compuse din mai multe spații. Intrarea era flancată de doi piloni în forma de trunchi de piramidă, care conțineau reprezentări statuare ale divinităților. La intrarea în curtea interioară se afla un obelisc, pe care, prin hieroglife, era înscrisă viața zeului respectiv. Această curte este singurul loc unde puteau pătrunde credincioșii; aici se aflau altare de rugăciune unde se puteau depune ofrande adresate zeilor.

Sala hipostilă a templului, conținea o mulțime de coloane uriașe, decorate cu picturi sau hieroglife. Sanctuarul era alcătuit din mai multe încăperi și coridoare secrete. În cea mai întunecoasă și îndepărtată încăpere se afla statuia zeului. Aceasta era scoasă din templu în timpul procesiunilor și sărbătorilor.

Templele de cult erau construcții monumentale, construite pe baza sistemului stâlp (coloană) - grindă. Vechii egipteni nu cunoșteau arcul sau bolta.

Coloana egipteană era foarte înaltă și construită din piatră. Avea nu numai un rol funcțional, acela de a susține construcția, dar și unul estetic. Coloana era viu colorată și inscripționată cu hieroglife. Uneori fusul coloanei imita tijele florale, iar capitelul imita floarea de lotus sau de palmier, sau capete de zeițe (Hathor, Isis).

Cele mai cunoscute temple sunt:

Bustul reginei Nefertiti (Altes Museum, Berlin)

Templele funerare[modificare | modificare sursă]

Acestea erau construcții complexe, de mari dimensiuni, destinate faraonilor și membrilor familiei regale, care îndeplineau și funcția de templu de cult și pe cea de mormânt.

  • În secolul al XX-lea, s-au descoperit multe morminte ale faraonilor din Valea Regilor, dar nu s-a găsit mormântul lui Tutankamon. Un bogat englez, lordul Carnavon a continuat săpăturile până a găsit acest mormânt în care s-a descoperit un tezaur deosebit. Mai multe cazuri de moarte nelămurită, a celor ce au intrat în contact cu mormântul, publicate în ziarele din 1923, au îndreptățit pe oameni să creadă într-un blestem al faraonului.

Mormintele[modificare | modificare sursă]

Mormintele exprimă importanța pe care egiptenii o acordă vieții de după moarte. Acestea sunt locuințe pentru eternitate, care să le servească drept adăpost în viața veșnică. Dacă mormintele faraonilor erau piramidele, ceilalți oameni bogați își construiau mastabale. Acestea erau niște construcții rectangulare masive din cărămidă sau din piatră ridicată deasupra unui mormânt și care se compuneau din:

  • camera ofrandelor: aici se oficiau ritualurile de cult;
  • serdapul: aici se afla statuia defunctului.

Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau sarcofagele celor decedați și coridoare de acces. Pereții erau decorați cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse activități din viața defunctului.

Pictură reprezentând scene de viaţă cotidiană

Pictura[modificare | modificare sursă]

Relieful care decorează pereții mormintelor, templelor sau coloanelor este înlocuit treptat de pictura murală. Se practică tehnica frescei, iar scenele sunt așezate în frize pe toată suprafața peretelui, de la sol la tavan. Tematica este foarte bogată, de la scene din viața cotidiană (petreceri, dansuri, întreceri sportive) până la ritualuri de cult sau de înmormântare.

Personajele sunt statice sau surprinse în diferite mișcări în funcție de acțiunea desfășurată. Se încearcă o încadrare în peisaj și chiar o așezare pe etaje a personajelor (perspectivă etajată) pentru a sugera adâncimea. Linia neagră conturează accentuat formele, culorile sunt așezate în pete uniforme, fără nuanțări care să dea impresia de volum.

În perioada Regatului de Mijloc se observă apariția unor elemente simbolice sau magice și diversificarea paletei cromatice, folosindu-se, pe lângă culorile primare, complementarele, contrastele de închis-deschis și griurile colorate. În perioada Regatului Nou, când fresca ocupă locul dominant în decorarea templelor, mormintelor și palatelor, se observă o modificare a culorilor care devin mai transparente, chiar nuanțate, ceea ce conferă o picturalitate nemaiîntâlnită până acum.

Exemple: Gâștele de la Meidum, Pisica la pândă, Muziciene și dansatoare, Frescele de la Beni-Hassan, Vânătoare în Deltă, Harfistul orb, Principesele pe plajă etc.

Şoimul lui Tutankamon

Sculptura[modificare | modificare sursă]

Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului și a statuilor. Canoanele impuse de religie și de cultul morților erau:

  • hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor și reprezentarea statică a trupurilor. Personajele au bărbia ușor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriți și privirea îndreptată la infinit. Acest calm, liniște și lipsă de expresivitate simbolizează detașarea personajelor de viața pământeană și așteptarea judecății zeilor care să le confere dreptul la nemurire după cântărirea faptelor bune și rele.
  • frontalismul: vederea din față, frontală, a personajelor, care sunt reprezentate simetric.
  • supradimensionarea: zeii și faraonii sunt redați supradimensionați față de celelalte personaje, pentru a se sublinia puterea și caracterul lor sacru.

Nu numai zeitățile, ci și faraonii aveau reprezentări statuare. Astfel de statui erau cât mai masive, monumentale, deoarece se considera că aduc viață veșnică faraonilor reprezentați și permit supușilor să îi vadă în formă fizică.

Printre capodoperele sculpturii egiptene se numără: marele Sfinx de la Gizeh (capul faraonului Kefren), statuia lui Kefren, prințul Rahotep și soția sa, scribul, statuile faraonului Ramses al II-lea, masca de aur a lui Tutankamon și cele patru statui gigantice (20 m) din fața templului de la Abu Simbel.

Perioada predinastică[modificare | modificare sursă]

Înca din mileniul al VII-lea î.Hr. se manifestă cultura neoliticului. Pe lângă domesticirea animalelor și cultura cerealelor, își face apariția și ceramica. Săpăturile arheologice au pus în evidență culturile numite Badari (5000 î.Hr - 3800 î.Hr.), Nagada (care ia sfârșit prin 3100 î.Hr.). Se remarcă existența în număr mare a obiectelor funerare. Acestea erau dispuse alături de cel decedat pentru a-i servi în viața de dincolo.

În cadrul ceramicii, culorile folosite mai des sunt roșul, negrul și predomină scenele din viața cotidiană alături de motive animale. De asemenea, s-au descoperit palete votive, gravate cu scene de vânătoare sau de război. În ceea ce privește bijuteriile, existau coliere cu perle confecționate din cupru sau din piatră. Pentru înfrumusețare, femeile foloseau fardul de ochi, dovada fiind trusele pentru colorarea pleoapelor și cutiile pentru combinarea acestor culori. Sunt prezente și sculpturile și figurinele din fildeș sau din argilă.

Perioada protodinastică și dinastia timpurie[modificare | modificare sursă]

Marile personalități care au marcat aceasta perioadă sunt: Narmer, Menes (secolul al XXXI-lea î.Hr.) care au consolidat statul egiptean. Are loc unificarea Egiptului de Jos cu a celui de Sus (c. 3000 î.Hr.), sub domnia lui Menes (uneori identificat cu Narmer). Acest eveniment este comemorat de Paleta votivă a faraonului Narmer (c. 3000 î.Hr., Muzeul Egiptean din Cairo). Monarhul este reprezentat cu coroană și sub privirea divinității omniprezente în arta egipteană, vaca celestă.

Detaliu din paleta lui Narmer

În arhitectură se utilizează tehnica zidirii în cărămizi, iar de la sumerieni este preluat stilul de decorare al porților palatelor. În cadrul sculpturii (în lemn, piatră și chiar metal), semnalăm debutul statuarei regale.

Printre creațiile acestei perioade amintim: Zidul alb de la Memphis, necropolele regale de la Abydos și Sakkarah, Paleta lui Narmer, Stela regelui Șarpe.

Vechiul Regat[modificare | modificare sursă]

Vechiul Regat Egiptean este marcat de mari personalități ca: Sneferu, Keops, Khefren, Mykerinos, faraoni care au consolidat puterea monarhiei. Ca expresie a forței și bogăției regale, s-au construit cele mai mari monumente, Piramidele din Giza și Sfinxul, care constituie și astăzi adevărate simboluri al Egiptului. De aceea, perioada Vechiului Regat a fost considerată era piramidelor.

Numeroasele articole de ceramică, piatră prelucrata și sculpturi în fildeș sau os dovedesc rapida dezvoltare a tehnicii în Egiptul primelor dinastii. În acea perioadă, hieroglifele se aflau în primele faze ale evoluției lor.

Caracteristica artei acestei perioade poate fi definită succint prin: semeție, grandoare, mister, liniște interioară, seninătate și echilibru.

Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Statuia zeiţei Isis

Primele mari manifestări arhitectonice ale Vechiului Regat sunt mormintele faraonilor din primele dinastii, adevărate palate-fortăreață.

În perioada celei de-a treia dinastii, sub îndrumarea arhitectului Imhotep, care îi era și consilier, faraonul Djoser construiește, la Saqqara (lângă Memphis), o piramidă în trepte spre a-i servi drept mormânt. Acest complex funerar, cel mai mare ansamblu arhitectural al epocii, este alcătuit dintr-o mare piramidă în trepte, construită pe foste galerii funerare subterane, și un grup de capele și alte construcții conexe.

Piramida în trepte ridicată de acest faraon este prima structură cunoscută, construită în întregime din piatră și prima de formă piramidală. Înaltă de 60 m, aceasta primă piramidă a Egiptului este cel mai vechi exemplu din domeniul arhitecturii monumentale egiptene și cea mai veche construcție din piatră de asemenea dimensiune. Construcția acesteia reflecta o mutație tehnologică decisivă: înlocuirea cărămizii din pământ ars cu materiale mai dure precum calcar sau granit, obținându-se astfel construcții monumentale, capabile să reziste timpului.

Dar cele mai mari piramide sunt cele de la Giza, unde se afla înmormântați faraonii celei de-a IV-a dinastii (Sneferu, Kheops, Khephren si Mykerinos) și care dovedesc pe deplin măiestria la care au ajuns arhitecții egipteni în materie de edificii monumentale. Marea Piramidă din Giza, construita de către Kheops, este cea mai mare construcție din lume realizată prin munca manuală, remarcabilă prin dimensiunile monumentale: 142 m înălțime și latura bazei de 428 m, fiind considerată una din cele șapte minuni ale lumii.

În perioada Vechiului Regat, se mai construiesc multe alte piramide, dar de dimensiuni mai mici, temple funerare, morminte. Astfel, în zona celor trei mari piramide de la Giza s-a dezvoltat o întreaga necropolă compusa din mastabale, morminte rezervate membrilor familiei regale, marilor demnitari și funcționari. Fiecare astfel de mastaba are în subteran sarcofagul celui decedat însoțit de ofrande. Unele asemenea morminte sunt săpate direct în stâncile calcaroase. Toate ilustrează nu numai puterea faraonilor, dar și dorința acestora de a-și asigura nemurirea.

Scribul, celebră statuetă din calcar pictat, iar ochii din cristal, datând din perioada celei de-a IV-a sau a V-a dinastii (2600 - 2350 î.Hr.), (Muzeul Luvru)

Sculptura[modificare | modificare sursă]

În perioada domniei lui Djoser, egiptenii încep să ridice mari statui cu imaginea faraonilor și având drept scop protejarea spiritului acestora.

Caracteristicile sculpturii din perioada Vechiului Regat:

  • simetria formelor, excepția constituind doar în cazul reprezentării trupurilor faraonilor, la care piciorul stâng este ușor flectat anterior (indicând primul pas către lumea de dincolo, către eternitate), sau brațul drept dus către piept.
  • respectarea legii frontalității: figura corpului omenesc îmbină viziunea din față cu cea din profil. Considerată ca o imagine atemporală ce conține esența personajului reprezentat, statuia este concepută spre a fi privită frontal.
  • modularea volumelor: volumele intermediare sunt interpuse în mod subtil, încât întreaga lucrare pare să posede ritm.
  • monumentalitatea: prezentă mai ales la sculpturile care au drept scop glorificarea faraonilor sau zeilor, care sunt reprezentați în poziții statice, într-o postură demnă.

Un exemplu în acest sens îl constituie statuia lui Khefren (Muzeul Egiptean din Cairo): faraonul este așezat pe tron având asupra sa emblema celor două teritorii egiptene unificate, cu mâinile puse pe genunchi, capul ridicat și ochii îndreptați în depărtare. Pe un umăr se afle zeul Horus, în ipostaza de șoim, ceea ce semnifică faptul că faraonul este considerat urmaș al zeilor, un Horus reîncarnat.

Ca materiale folosite pentru statui avem:

  • piatra: statuia prințului Rahotep si a soției sale, Nofret (a IV-a dinastie, Muzeul Egiptean din Cairo);
  • lemnul: statuia lui Ka-aper (a V-a dinastie, Muzeul Egiptean din Cairo)
  • metalul: (utilizat ceva mai rar) statuia de cupru a faraonului Pepi I (2289 - 2255 î.Hr.).

Multe din asemenea statui sunt pictate, iar ochii personajelor sunt realizați cu ajutorul altor materiale (pietre prețioase fin prelucrate), astfel redându-se expresivitate figurii. S-au descoperit și grupuri statuare care prezintă scene din viața cotidiană.

Printre marile realizări ale acestei perioade amintim:

  • Statuia faraonului Kefren: sunt remarcabile expresia solemnă a feței faraonului, concentrarea și calmul privirii;
  • triada lui Mykerinos: conține trei siluete grupate simetric, faraonul aflându-se în mijloc, cu piciorul stâng înainte;
  • Prințul Rahotep și soția sa: ambii au brațul drept dus la piept, ca un gest ritualic;
  • Scribul: realizat din calcar pictat policrom; personajul stă cu picioarele încrucișate, cu privirea concentrată, ageră, parcă pentru a nu omite nimic din ceea ce i se dictează;
  • Statuia lui Ka-Aper; exemplu de sculptura în lemn.

Basorelieful[modificare | modificare sursă]

Arta basoreliefului, supusa aceluiași principiu al frontalității, are două scopuri principale:

  • pe zidurile templelor: glorificarea faraonului;
  • în interiorul lăcașelor funerare: reprezentarea ofrandelor care îl însoțesc pe cel decedat în călătoria către lumea de dincolo.

Pentru demnitari se respectă principiul lateralității: capul este prezentat din profil, iar trupul și ochii sunt înfățișați ca priviți frontal. În cazul servitorilor și țăranilor, acest canoane de exprimare artistică devin mai puțin rigide. Basoreliefurile din capele și mastabale oferă informații privind viața cotidiană și obiceiurile egiptenilor.

Una din capodoperele acestui gen este basorelieful sculptat pe mastabaua lui Ti: este înfățișat un grup de păstori și animale care traversează un râu, compoziție indicând o deosebita măiestrie;

Pictura[modificare | modificare sursă]

Dezvoltarea picturii este mai lentă. Cea mai veche operă pictată egipteană, care a supraviețuit până astăzi, este lucrarea numită Gâștele de la Meidun, pictură pe stuc, care, alături de lucrarea Pisica la pândă constituie dovada unei evoluții a stilului compozițional și cromatic.

Artele decorative[modificare | modificare sursă]

Ceramica bogat decorată a perioadei predinastice devine mai simplă în perioada Vechiului Regat. Bijuteriile de aur sau din pietre semiprețioase au ca teme diverse forme animale sau vegetale, care constituie o sursă de inspirație constantă de-a lungul întregii istorii a Egiptului antic.

Cu excepția câtorva piese rare - cum ar fi tronul din lemn încrustat cu aur al reginei Hetepheres I (soția lui Sneferu si mama lui Kheops) - puține piese de mobilier au dăinuit până în zilele noastre. Totuși arta funerară ne oferă suficiente informații privind forma scaunelor, a paturilor sau a meselor. Având un aspect simplu, acestea sunt împodobite cu forme vegetale, iar picioarele reproduc pe cele de diverse animale.

Prima perioadă intermediară[modificare | modificare sursă]

Deși este o perioadă grea, marcată de crize și revolte sociale, apar unele inovații în arhitectură și se dezvoltă pictura și sculptura.

Ceramică din perioada Regatului Mijlociu, 2033-1710 î.Hr. (Muzeul Luvru)

Regatul Mijlociu[modificare | modificare sursă]

Perioada Regatului Mijlociu Egiptean este caracterizată prin efortul faraonilor Mentuhotep II, Amenemes și Sesostris pentru redobândirea echilibrului politic, pierdut în perioadele anterioare. Încercând să refacă tradiția Regatului Vechi, arta egipteană atinge al doilea apogeu, mai ales în timpul dinastiei a XII-a, când cultura atinge o strălucire maximă. Reprezentările artistice ies în evidență prin splendoare și somptuozitate.

Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Sub domnia lui Mentuhotep II are loc reînnoirea stilului arhitecturii funerare, când proporțiile devin mai modeste. În peisajul montan al Tebei, mastabalele dispar treptat, aceste monumente funerare fiind înlocuite cu hipogee (construcții subterane săpate în pereții stâncilor) sau semihipogee.

Se continuă tradiția construirii templelor, atât funerare, cât și de cult. În fața templelor se ridicau obeliscuri, care aveau rolul de a consemna evenimentele istorice.

O dezvoltare deosebită o înregistrează stilizarea coloanelor, care imită tulpinile de arbori sau tijele florale. Astfel avem coloane:

  • lotiforme: fusul este fasciculat, iar capitelul imită un boboc sau o floare de lotus;
  • palmiforme: fusul este cilindric, iar capitelul prezintă volute forma unor frunze de palmier;
  • papiriforme: fusul are nervuri verticale, capitelul terminându-se cu abacă;
  • campaniforme: capitelul are forma de clopot răsturnat.

Mentuhotep al II-lea, ajutat de arhitectul Senmut, a edificat vastul complex funerar situat în zona Deir el-Bahri ce urma să-i fie loc de veci. Ansamblul arhitectonic, integrat foarte bine în peisaj, se compune din mai multe edificii. Se remarcă templul ca o platformă scobită în stâncă, la care vârful colinei alăturate ține loc de piramidă și utilizarea peristilului. Interiorul templului este decorat cu reliefuri înfățișându-l pe faraon în compania divinităților.

Stilul de terasă își găsește expresia maximă în perioada reginei Hatșepsut care, tot aici, dar puțin mai la nord și o jumătate de mileniu mai târziu, construiește un templu care va deveni celebru.

În afara de complexul funerar inițiat de Mentuhotep I și continuat de succesorii săi, Mentuhotep al II-lea și al III-lea, printre marile realizări ale acestei perioade mai putem aminti Capela albă de la Karnak și Piramida de la Lișt.

Stelă reprezentând o depunere de ofrande (dinastia a XII-a), Muzeul Luvru

Sculptura[modificare | modificare sursă]

Arta statuară a Regatului de Mijloc manifestă o oarecare tendință către realism. Apar două școli care se influențează reciproc și, în cele din urmă, se reunesc. Prima conferă personajelor o expresie binevoitoare și blândă, integrând tradiția Regatului Vechi, adăugându-i însă câteva elemente de decadență. A doua, al cărui centru de creație se află la sud, reprezintă o noua artă, al cărui realism este în mod deliberat dur și brutal, preamărind virtuțile bărbătești războinice.

Basoreliefurile și picturile, în ciuda unor atitudini stângace și rudimentar exprimate, își recapătă măiestria recunoscută pe vremea Regatului Vechi.

Instabilitatea politică a vremurilor se reflectă și în modul de reprezentare al faraonilor, care nu mai sunt reprezentați idealizat, asemeni divinităților. Expresia feței acestora nu mai este caracterizată prin calm și liniște interioară. Figura faraonică este mai umanizată, exprimând neliniștea, chiar tragicul.

În ceea ce privește concepția de ansamblu, analiticul ia locul sinteticului. În locul acelei modulări ritmice specifice perioadei Vechiului Regat, avem o discontinuitate a volumelor, care sunt fragmentate prin detalii. Și aceasta servește la accentuarea caracterului dramatic, plin de conflicte lăuntrice.

Pictura[modificare | modificare sursă]

Pictura cunoaște apogeul experienței tehnice. De asemenea, modul de utilizare a culorilor, de stilizare și de compoziție dovedește măiestria artiștilor acelei perioade.

Temele sunt inspirate din viața cotidiană: munci agricole, vânătoare, pescuit, scene de ritual; reprezentarea animalelor ajunge aproape de perfecțiune. Faraonul este prezent alături de divinități și de simboluri magice. În scenele de petreceri (dans, muzică) apar tinere îmbrăcate elegant, având ca accesorii o multitudine de podoabe și bijuterii.

Stăpânirea tehnicii compoziției cromatice este dovedită prin utilizarea nu numai a culorilor primare, ci și a celor binare și chiar a nuanțelor mai subtile: griuri colorate, verde turquoise, măsliniu, roz luminos etc.

Statuia funerară a lui Tutankamon

Arta bijuteriilor[modificare | modificare sursă]

Dar cea mai mare realizare artistică a Regatului de Mijloc este incontestabil aceea a orfevreriei, dovedind o măiestrie excepțională, fără pereche. Execuția bijuteriilor egiptene care ne-au parvenit demonstrează stăpânirea unei tehnici deosebite, o ușurință și un gust desăvârșit.

Bijuterie din perioada Noului Regat, reprezentare a zeului Horus (Muzeul Luvru)

A doua perioadă intermediară[modificare | modificare sursă]

Apar o serie de inovații tehnologice, cum ar fi: modelarea și munca cu unelte din bronz la olărie, războiul de țesut, noi instrumente și stiluri muzicale.

Noul Regat[modificare | modificare sursă]

Perioada Noului Regat este marcată de personalitatea faraonilor: Amenhotep al III-lea, Akhenaton, Hatșepsut, Tutankamon ș.a. Aceștia au construit o mulțime de temple colosale, dedicate zeilor favoriți sau propriei lor glorificare. Aceste temple aveau statui gigantice și obeliscuri. Unele din acestea erau localizate la sud, între Abydos și Abu Simbel, unde templele lui Ramses al II-lea și soția sa au fost sculptate direct în stâncă. Alte asemenea construcții se aflau lângă Theba, în vecinătatea Văii Regilor, unde faraonii, începând cu Tutmes I, și-au ridicat edificiile funerare.

Se înregistrează al treilea și ultimul apogeu al civilizației egiptene antice, după care urmează declinul. În artă pătrund influențele asiatice, caracterizate prin moliciune și suplețe, înlăturând rigiditatea severă. Frumusețea înlocuiește adevărul, vigoarea și forța cedează locul farmecului și seducției plastice.

Tronul lui Tutankamon, una din valoroasele piese descoperite la mormântul faraonului

Arhitectura[modificare | modificare sursă]

În perioada dinastiilor XVIII - XX, faraonii sunt mari constructori de edificii religioase. Se continuă tradiția mormintelor hipogee și semihipogee și aceasta datorită necesității asigurării mormintelor împotriva jefuitorilor și profanatorilor care se înmulțiseră în aceasta perioadă de tulburări sociale și politice.

Ammon, zeul tutelar al Thebei, devine divinitatea cea mai venerată a Egiptului și intră în centrul atenției. Complexul de la Karnak, dedicat acestui zeu, devine unul din siturile arhelogice cele mai faimoase din istoria omenirii. Gigantice portale cu piloane, curți și săli împrejmuite de colonade, decorate cu obeliscuri și statui, toate acestea oferă un spectacol grandios, insuflând privitorului măreția și puterea acestei zeu solar.

Pe malul drept al Nilului, aproape de necropola de la Theba, sunt construite mari temple funerare. Unul dintre acestea este cel al lui Hatșepsut de la Deir el-Bahri, construit între 1478 și 1458 de către arhitectul regal Senmut în apropierea templului lui Mentuhotep II.

În perioada celei de-a XIX-a dinastii, Ramses al II-lea, unul dintre marii constructori ai Noului Regat, realizează templul de la Abu Simbel, săpat în stâncă și delimitat de patru statui colosale care îi poartă efigia.

Faraonul Amenophis al IV-lea (numit și Akhenaton) a înlocuit religia politeistă cu religia monoteistă și a mutat capitala la Amarna. Domnia acestuia constituie un moment important în evoluția artei antice egiptene, încât putem vorbi de stilul amarnian. Pe locul unde s-a situat acest oraș s-au descoperit numeroase vestigii (palate, temple, reședințe confortabile) care dovedesc rafinamentul și luxul la care a ajuns arta.

Printre marile realizări ale acestei perioade putem enumera: Templul reginei Hatșepsut de la Deir el-Bahri, Templul de la Karnak, Templul din Luxor, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel sau necropola din Theba

Sculptura[modificare | modificare sursă]

În reprezentarea statuară a faraonilor, se continuă tradiția legii frontalității. Dar stilizarea severă din perioada Vechiului Regat și realismul Regatului Mijlociu sunt înlocuite de un stil rafinat, care combină noblețea cu delicatețea detaliilor. Născut sub conducerea lui Hatșepsut și a lui Tutmes al III-lea, acest stil atinge, în epoca lui Amenofis al III-lea, atât maturitate, cât și grație și sensibilitate, caracteristici ce nu vor mai fi niciodată egalate, ceea ce reflectă împletirea influențelor africane cu a celor orientale.

Sub domnia lui Akhenaton, fiul lui Amenofis al III-lea, care urcă pe tron în 1350 î.Hr. sub numele de Amenofis al IV-lea, arta reflectă profunda reformă religioasă întreprinsă de acest faraon.

Sculptura și pictura s-au transformat foarte mult în perioada lui Akhenaton. Stilul până atunci formal a lăsat loc celui natural. După restabilirea religiei tradiționale, arta se reîntoarce la forma ei stilizată. În al patrulea an al domniei, acesta se autointitulează Akhenaton și impune cultul zeului solar, devenit unic, Aton. Arta se desparte de trecut și preia ca temă simbolul discului solar. Urmând indicațiile suveranului, la început artiștii practică un stil realist tinzând către caricatural, ca ulterior să-și regăsească echilibrul sub forma unei sensibilități subtile, lucru vizibil la bustul de calcar pictat al lui Nefertiti, soția lui Akhenaton (c. 1340 î.Hr. Muzeul Egiptean din Berlin).

Printre capodoperele acestei perioade putem enumera: bustul reginei Nefertiti, bustul lui Akhenaton, statuia lui Tutmes al III-lea mergând pe cele „nouă arcuri".

Pictura[modificare | modificare sursă]

Și pentru pictură, perioada Regatului Nou reprezintă o epocă de aur, mai ales în epoca amarniană, când se înregistrează al treilea apogeu al artei egiptene. Dacă pentru decorarea edificiilor religioase, s-a utilizat mai ales sculptura și basorelieful, în perioada Noului Regat, preferințele pentru decorarea mormintelor private se îndreaptă către pictură. Necropola din Theba furnizează informații importante nu numai despre istoria acestei perioade, dar și despre acesta evoluție lentă a tradiției artistice.

Pictura constituie pentru artiști un mod de expresie mult mai diversificat decât sculptura, permițându-le să realizeze intens colorate privind viața pe malurile Nilului. Asistăm la o evoluție a coloristicii, la un rafinament al formelor și a capacității de surprindere a detaliilor. Frescele înfățișând munca în atelierele regale, cu detalii care ilustrează modul de fabricare al tuturor obiectelor, descrie de asemenea toate ritualurile funerare, de la procesiune către mormânt până la ultimele rugăciuni dedicate celui decedat.

Artele decorative[modificare | modificare sursă]

Ajungând la cel mai înalt grad de desăvârșire, artele decorative ale Noului Regat rivalizează cu sculptura și pictura acestei perioade în ceea ce privește perfecțiunea.

Îmbinarea utilului cu esteticul se remarcă și în arta bijuteriilor, a coafurii, cosmeticii, a obiectelor de mobilier, a jucăriilor. Ca și în celelalte arte, și aici este vizibil rafinamentul aristocratic la care s-a ajuns în această ultimă perioadă de apogeu a civilizației antice egiptene. Obiectele uzuale de la curtea regală sau utilizate de cei înstăriți demonstrează o tehnică foarte elaborată, plină de rafinament. Astfel obiectele funerare descoperite, în 1922, la mormântul lui Tutankamon, confecționate din alabastru, abanos, fildeș și pietre semiprețioase, sunt combinate într-o manieră complexă.

Și ceramica Noului Regat afișează aceeași idee a decorării, având suprafețe sclipitoare, ornate cu diverse motive florale. Ca și pictura de pe pereții mormintelor, obiectele decorative ilustrează gradul înalt de rafinament la care a ajuns civilizația egipteană.

Arta ornamentală și cea a bijuteriilor (mai ales de aur) este apreciata la justa ei valoare abia după descoperirea, în 1922, a mormântului lui Tutankamon.

A treia perioadă intermediară[modificare | modificare sursă]

Perioada târzie[modificare | modificare sursă]

Regii puternici ai dinastiilor a XVIII-a și a XIX-a și din prima parte a dinastiei a XX-a sunt succedați de monarhii mai puțin autoritare care nu reușesc să mențină unitatea Egiptului. Ultimul mare faraon, Ramses al III-lea, construiește un mare templu funerar pe malul vestic al Nilului, la Medinet-Habu, lângă Theba. Pe zidurile acestuia sunt înfățișate artistic diverse evenimente politice, precum victoria acestui faraon împotriva popoarelor mării, dar și desfășurarea unor ceremonii religioase.

Ca încercare de revenire la vechile tradiții, în Perioada Târzie se înregistrează o aparentă înviorare morală și artistică în peisajul istoric al Egiptului, aflat în epoca declinului său. Se copiază statuile din perioada Regatului Vechi, basoreliefurile caută să se inspire din cele care împodobesc anticele mastabale. Dar ultima licărire a artei egiptene, nu va regăsi forța și vigoarea vremurilor străvechi. În aceasta perioadă, geniul civilizației egiptene a apus definitiv, mistuindu-se în decadență.

Suveranii kușiți (veniți din Napata) ai celei de-a XXV-a dinastii, acceptă religia și obiceiurile locale, printre care și modul egiptean de înhumare. Ei construiesc în continuare edificii religioase inspirându-se din motivele și temele monumentelor anterioare.

Domnia kușită este întreruptă de năvălirea asirienilor. Toate formele de artă, mai ales sculptura și prelucrarea bronzului devin adevărate industrii. Se stabilesc contacte cu grecii și evreii, care conduc la propagarea artei egiptene.

Statuie din bazalt negru a reginei Cleopatra (secolul I î.Hr.)

Perioada Greco-Romană[modificare | modificare sursă]

A XXVI-a dinastie saită se încheie cu invazia persană, moment din care Egiptul antic își pierde definitiv independența. Totuși, ulterior, sub Dinastia Ptolemeică, ca și sub cea romană, modul de construire al templelor rămâne fidel arhitecturii tradiționale egiptene.

În 332/331 î.Hr., Alexandru cel Mare întemeiază orașul Alexandria. Ulterior, aici construiește Farul din Alexandria, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

După cucerirea de către romani, Egiptul, prin artă și cultură, avea să impresioneze Imperiul Roman, exercitând o puternică influență asupra civilizației acestuia. Astfel la Roma, se dezvoltă cultul lui Osiris și Isis. Romanii bogați din Egipt își conservau trupurile, după moarte, în mumii. Artiștii pictau portretul persoanei decedate și îl atașau sicriului, la fel ca măștile din Egiptul Antic.

Importanța[modificare | modificare sursă]

Arta antică egipteană a exercitat o influență considerabilă asupra tuturor civilizațiilor cu care a venit în contact. Artiștii greci îi datorează foarte mult, ca și cei romani, influențați de diversele opere și obiecte de tezaur egiptene aduse la Roma.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Botez-Crainic, Adriana - Istoria artelor plastice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994, ISBN 973-30-2650-6.
  • Constantinescu, Dinu-Teodor - Construcții monumentale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, ISBN 973-29-0035-0.
  • Franțev, I.P. ș.a. - Istoria universală, Editura Științifică, București, 1959

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Arta în Egiptul antic