Amfipolis

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Amphipolis location.jpg

Amfipolis (în limba greacă Ἀμφίπολις/Amphípolis) a fost un oraș elen, întemeiat pe teritoriul Traciei de conducătorul de oști atenian Hagnon în anul 436/437 î.Hr.[1], cu un număr relativ modest de coloniști[2]. Colonia a devenit independentă în anul 424 î.Hr., a fost ulterior cucerită de macedonieni și a devenit apoi capitală provincială în Imperiul Roman.

Cetatea a fost importantă datorită controlului pe care-l oferea Atenei asupra coastei trace[3] și asupra minelor de aur din munții Pangaion[4]. Portul ei, aflat la vărsarea râului Stirmon, se numea după așezarea tracă inițială Eion sau Eunea Hodoi. Aioneios se numise probabil și râul.

Atena încercase deja în anul 464/465 î.Hr. să cucerească ținuturile de pe coasta sudică a Traciei, însă oștirile ateniene au fost înfrânte atunci de tribul tracic al edonilor, în bătălia din Dabrescos[5].

Amfipolis s-a predat în anul 424 î.Hr., în cursul războiul peloponeziac, fără a opune rezistență spartanului Brasidas, deoarece strategul și istoricul Tucidide ajunsese prea târziu cu o flotă pentru a mai putea salva orașul[6]. Tucidide a trebuit să ia calea exilului în urma înfrângerii[7]. Eliberat de hegemonia Atenei, orașul a devenit independent. În anul 422 î.Hr. generalul atenian Cleon a încercat în zadar să-l recucerească, găsindu-și alături de Brasidas moartea. Concurentul său din Atena, Nichias, a încheiat imediat după bătălie (în 421 î.Hr.) pacea care-i poartă numele și a obținut astfel o încetare provizorie a ostilităților dintre Sparta și Atena. Brasidas a fost după aceea venerat ca erou de către cetățenii Amfipolisului, cultul lui înlocuindu-l pe cel al întemeietorului atenian Hagnon[8]. Prin "Pacea lui Nichias" Sparta se obligase să cedeze Amfipolisul Atenei, dar comandantul Clearidas a refuzat acest lucru. Schimbul de prizonieri s-a derulat foarte anevoios în regiunea Stirmonului, tocmai deoarece spartanii nu erau de acord cu cedarea ținuturilor[9]. Amfipolis a refuzat hegemonia ateniană chiar și după retragerea spartanilor[10]. Într-o campanie purtată între anii 365 și 363 î.Hr. strategul atenian Timoteos a încercat din nou să cucerească cetatea, dar nu a reușit, în pofida ajutorului macedonean[11]. Ulterior regele macedonean Perdiccas al III-lea a susținut orașul împotriva Atenei. Polisul elen l-a însărcinat din nou pe Timoteos, în anul 360/359 î.Hr., cu o campanie îndreptată împotriva Amfipolisului[12]. Între timp orașul era apărat de o garnizoană macedoneană[13]. Aceasta a fost însă retrasă un an mai târziu de fratele mai tânăr al lui Perdiccas, Filip al II-lea, care promisese cetatea atenienilor.

Acordul cu Atena s-a dovedit a fi un tertip al lui Filip al II-lea al Macedoniei, folosit de acesta pentru a câștiga timp să-i înfrângă pe iliri și să-și consolideze regatul[14]. În anul 356 î.Hr. Filip a cucerit Amfipolisul, care a devenit de aceea o sursă a discordiei dintre macedoneni și greci. Astfel, macedonenii au câștigat minele de aur și argint din Pangaion. Sub Filip al II-lea se băteau monede în Amfipolis, așa-numiții philippeoi[15]. Pentru perioada stăpânirii macedoneene este consemnată o donație pentru templul lui Artemis Tauropolos din Amfipolis[16], ceea ce dovedește venerația zeiței în oraș. Cetatea este menționată ca polis macedonean și în timpul stăpânirii diadohilor[17].

Orașul este pomenit în cadrul rutei parcurse de apostolul Pavel și Sila în drum spre Salonic în Noul Testament, Faptele apostolilor, 17,1.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Polyaenus: Strategemata VI, 53. Vezi și Burckhardt 1955-1959, vol. V, p. 67 - Droysen 1952/53 vol. I, p. 16 - Meyer 1965, vol. IV/1, p. 669 și 673.
  2. ^ Meyer 1965, vol. IV/1, p. 704.
  3. ^ Droysen 1952/53 vol. I, p. 19.
  4. ^ Minele au fost un obiect de dispută între Filip al II-lea al Macedoniei și Atena. Vezi Burckhardt 1955-1959 vol. VIII, p.358 - Droysen 1953/53 vol. I, p. 25.
  5. ^ Tucidide: Istoria Războiului peloponeziac IV, 102.
  6. ^ Meyer 1965, vol. IV/2, p. 119 s.
  7. ^ Această eroare a pus capăt carierei politice a lui Tucidide și este pomenită doar marginal în Istoria Războiului peloponeziac (VII, 9). Vezi Meyer 1965, vol. IV/2, p. 175 s. și nota 210. Despre Tucidide ca strateg vezi Hans Delbrück: Die Strategie des Perikles erläutert durch die Strategie Friedrichs des Grossen. Mit einem Anhang über Thucydides und Kleon, Berlin 1890, p. 178 sq.
  8. ^ Burckhardt 1955-1959, vol. VI, p. 216 și vol. VIII, p. 73.
  9. ^ Meyer 1965, vol. IV/2, p. 179.
  10. ^ Meyer 1965, vol. IV/2, p. 183.
  11. ^ Meyer 1965, vol. V, p. 445 s.
  12. ^ Despre campaniile lui Timoteos relatează Scolium la Eschin 2,31 și Polyaenus: Strategemata III 10, 8.
  13. ^ Meyer 1965, vol. V, p. 464.
  14. ^ Meyer 1965, vol. V, p. 466.
  15. ^ Nu este însă certă existența monedelor autonome. Vezi Droysen 1952/53 vol. I, p. 106 și nota 5, p. 890.
  16. ^ Droysen 1952/53 vol. II, p. 22.
  17. ^ Burckhardt 1955-1959, vol. VIII, p. 410.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Jakob Burckhardt: Gesammelte Werke, 10 vol., Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft 1955-1959.
  • Johann Gustav Droysen: Geschichte des Hellenismus, ed. de Erich Bayer. 3 vol., Tübingen: Wissenschaftliche Buchgesellschaft 1952/1953.
  • Eduard Meyer: Geschichte des Altertums. 5 vol., Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft 1965.