Gustav Ludwig Hertz

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Gustav Ludwig Hertz
Timbru est-german din 1977 cu chipul lui Gustav Ludwig Hertz
Timbru est-german din 1977 cu chipul lui Gustav Ludwig Hertz
Născut 22 iulie 1887
Hamburg, Germania
Decedat 30 octombrie 1975
Berlin, RDG, la vârsta de 88 de ani
Rezidenţă Germania
Naţionalitate German
Domeniu Fizică
Instituţie Universitatea Halle
Alma Mater Universitatea Humboldt Berlin
Conducător de doctorat Heinrich Rubens
Max Planck
Cunoscut pentru Experimentul Franck-Hertz
Premii Premiul Nobel pentru Fizică 1925
Copii Carl Hellmuth Hertz

Gustav Ludwig Hertz (22 iulie 1887, Hamburg – 30 octombrie 1975, Berlin) a fost un fizician german, nepot al lui Heinrich Rudolf Hertz, şi laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925, pentru rolul său în demonstrarea teoriei ciocnirilor între electroni şi atomi.

Cuprins

[modifică] Educaţia

Hertz a studiat la Universitatea Göttingen (1906-1907), Universitatea Ludwig Maximilian din München (1907-1908), şi la Universitatea Humboldt Berlin (1908-1911). Şi-a obţinut doctoratul[1] în 1911 cu Heinrich Leopold Rubens.[2]

[modifică] Cariera

[modifică] Primii ani

Între 1911 şi 1914, Hertz a fost asistentul lui Rubens la Universitatea Berlin. În această perioadă, Hertz, împreună cu James Franck a efectuat experimente privind ciocnirile inelastice ale electronilor în gaze,[3], cercetări cunoscute sub numele de experimentele Franck-Hertz, şi pentru care aceştia au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1925.[4]

În timpul Primului război mondial, Hertz a servit în armată din 1914. A fost grav rănit în 1915. În 1917, s-a întors la Universitatea Berlin ca Privatdozent. În 1920, s-a angajat ca fizician cercetător la Fabrica de Lămpi Incandescente Philips din Eindhoven, unde a lucrat până în 1925.[5]

În 1925, Hertz a devenit ordinarius professor şi director al Institutului de Fizică de la Universitatea Martin Luther Halle-Wittenberg. În 1928 a devenit ordinarius professor de fizică experimentală şi director al Institutului de Fizică din Berlin Technische Hochschule (BTH) din Berlin-Charlottenburg. Acolo, a dezvoltat o tehnică de separare a izotopilor prin difuzie gazoasă. Deoarece Hertz fusese ofiţer în timpul Primului război mondial, a fost temporar protejat de politicile naziste şi de Legea de restaurare a serviciului profesional civil, dar în cele din urmă politicile şi legile au devenit mai stringente, iar la sfârşitul lui 1934, a fost forţat să demisioneze de la BTH, fiind clasificat ca “parţial evreu de gradul doi”. Apoi s-a angajat la Siemens, ca director al Laboratoruli de Cercetări II. Acolo, a continuat munca în domeniul fizicii atomice şi ultrasunetelor, dar în cele din urmă şi-a încheiat lucrările privind separarea izotopilor. A deţinut acest post până la plecarea în Uniunea Sovietică în 1945.[5][4] [6]

[modifică] În Uniunea Sovietică

Hertz, Manfred von Ardenne, director al laboratorului său privat Forschungslaboratoriums für Elektronenphysik,[7] Peter Adolf Thiessen, ordinarius professor la Universitatea Humboldt Berlin şi director al Kaiser-Wilhelm Institut für physikalische Chemie und Elektrochemie (KWIPC) din Belin-Dahlem, şi Max Volmer, ordinarius professor la Institutul de Chimie Fizică de la Berlin Technische Hochschule, făcuseră un pact. Cel care avea să facă primul contact cu ruşii urma să vorbească în numele tuturor. Obiectivele acestui pact erau trei:

  1. Prevenirea jefuirii institutelor lor
  2. Continuarea muncii lor cu întreruperi minime
  3. Protejarea lor de eventuale acuzaţii pentru acte politice din trecut.[8]

Înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Thiessen, membru al NSDAP, avea legături cu comuniştii. [9] Pe 27 aprilie 1945, Thiessen a sosit la institutul lui von Ardenne într-un vehicul blindat împreună cu un important chimist sovietic, maior în Armata Roşie.[10] Toţi cei patru membri ai pactului au fost duşi în URSS. Hertz a fost numit şef al Institutului G, de lângă Suhumi. Temele de studiu asignate institutului G erau:

  • Separarea izotopilor prin difuzie într-un fluz de gaze inerte, la care Gustav Hertz era responsabil personal
  • Dezvoltarea unei pompe de condensare, de care era responsabil Müllenpford
  • Dezvoltarea unei teorii a stabilităţii şi controlului unei cascade de difuzie, de care era responsabil Heinz Barwich;[11] Barwich fusese adjunctul lui Hertz la Siemens.[12] După 1950, Hertz s-a mutat la Moscova. Von Ardenne a condus Institutul A,[13] tot lângă Suhumi.[14] Volmer a mers laInstitutul de Cercetare nr. 9 (NII-9),[15] din Moscova; i s-a dat în grijă un birou de proiectare pentru a lucra la producţia de apă grea.[16] În Institutul A, Thiessen a fost responsabil de dezvoltarea tehnicilor de fabricaţie a barierelor poroase pentru separarea izotopilor.[17]

În 1949, şase oameni de ştiinţă germani, printre care Hertz, Thiessen, şi Barwich au fost chemaţi pentru consultări la Sverdlovsk-44, uzină de îmbogăţire a uraniului. Aceasta, mai mică decât uzina de difuzie gazoasă americană de la Oak Ridge, primea doar puţin mai mult decât jumătate din nivelul de îmbogăţire de cel puţin 90% aşteptat.[18]

În 1951, Hertz a primit Premiul Stalin, clasa a doua, împreună cu Barwich.[19] În acel an, James Franck şi Hertz au primit împreună Medalia Max Planck din partea Deutsche Physikalische Gesellschaft. Hertz a rămas în Uniunea Sovietică până în 1955.[20]

[modifică] Întoarcerea în Germania

După întoarcerea din URSS, Hertz a devenit ordinarius professor la Universitatea Leipzig. Între 1955 şi 1967, a fost preşedinte al Societăţii de Fizică din Republica Democrată Germană şi ulterior preşedinte onorific între 1967 şi 1975.[4]

[modifică] Bibliografie

  • Albrecht, Ulrich, Andreas Heinemann-Grüder, şi Arend Wellmann Die Spezialisten: Deutsche Naturwissenschaftler und Techniker in der Sowjetunion nach 1945 (Dietz, 1992, 2001) ISBN: 3320017888
  • Barwich, Heinz şi Elfi Barwich Das rote Atom (Fischer-TB.-Vlg., 1984)
  • Beneke, Klaus Die Kolloidwissenschaftler Peter Adolf Thiessen, Gerhart Jander, Robert Havemann, Hans Witzmann und ihre Zeit (Knof, 2000)
  • Heinemann-Grüder, Andreas Die sowjetische Atombombe (Westfaelisches Dampfboot, 1992)
  • Heinemann-Grüder, Andreas Keinerlei Untergang: German Armaments Engineers during the Second World War and in the Service of the Victorious Powers in Monika Renneberg and Mark Walker (editors) Science, Technology and National Socialism 30-50 (Cambridge, 2002 paperback edition) ISBN 0-521-528607
  • Hentschel, Klaus (editor) şi Ann M. Hentschel (asistent editorial şi translator) Physics and National Socialism: An Anthology of Primary Sources (Birkhäuser, 1996) ISBN 0-8176-5312-0
  • Holloway, David Stalin and the Bomb: The Soviet Union and Atomic Energy 1939–1956 (Yale, 1994) ISBN 0-300-06056-4
  • Mehra, Jagdish, şi Helmut Rechenberg The Historical Development of Quantum Theory. Volume 1 Part 1 The Quantum Theory of Planck, Einstein, Bohr and Sommerfeld 1900 – 1925: Its Foundation and the Rise of Its Difficulties. (Springer, 2001) ISBN 0-387-95174-1
  • Naimark, Norman M. The Russians in Germany: A History of the Soviet Zone of Occupation, 1945-1949 (Belknap, 1995)
  • Oleinikov, Pavel V. German Scientists in the Soviet Atomic Project, The Nonproliferation Review Volume 7, Number 2, 1 – 30 (2000).

[modifică] Note

  1. ^ Gustav Hertz Über das ultrarote Adsorptionsspektrum der Kohlensäure in seiner Abhängigkeit von Druck und Partialdruck. (Dissertation). (Vieweg Braunschweig, 1911)
  2. ^ Mehra şi Rechenberg, 2001, 197.
  3. ^ J. Franck şi G. Hertz Über Zusammenstöße zwischen Elektronen und Molekülen des Quecksilberdampfes und die Ionisierungsspannung desselben, Verh. Dtsch. Phys. Ges. 16 457–467 (1914).
  4. ^ a b c Hentschel, 1996, Appendix F; vezi intrarea despre Hertz.
  5. ^ a b Hertz – Biografia Nobel.
  6. ^ Mehra şi Rechenberg, 2001, 197.
  7. ^ sachen.de - Zur Ehrung von Manfred von Ardenne.
  8. ^ Heinemann-Grüder, 2002, 44.
  9. ^ Hentschel, 1996, Appendix F; vezi intrarea despre Thiessen.
  10. ^ Oleynikov, 2000, 5.
  11. ^ Oleynikov, 2000, 12-13.
  12. ^ Naimark, 1995, 209.
  13. ^ Scopurile Institutului A al lui Manfred von Ardennne includeau: (1) Separaţia electromagnetică a izotopilor, de care era responsabil von Ardenne, (2) Tehnici de fabricare a barierelor poroase pentru separarea izotopilor, de care era responsabil Peter Adolf Thiessen, şi (3) Tehnici moleculare de separare a izotopilor de uraniu, de care era responsabil Max Steenbeck. La prima sa întâlnire cu Lavrenti Beria, lui von Ardenne i s-a cerut să participe la construirea bombei, dar von Ardenne a realizat rapid că participarea îi va bloca repatrierea în Germany, astfel că a sugerat ca obiectiv îmbogăţirea izotopilor, asupra căreia s-a căzut de acord. Până la sfârşitul anilor 1940, aproape 300 de germani lucrau în institut, şi aceştia nu erau întreaga forţă de muncă. Vezi Oleinikov, 2000, 10-11.
  14. ^ Institutul A a constituit baza Institutului Tehnic de Fizică Suhumi. Vezi Oleinikov, 2000, 12.
  15. ^ Astăzi, NII-9 este Institutul Bochvar Pan-rus de Materiale Anorganice, Bochvar VNIINM. Vezi Oleinikov, 2000, 4.
  16. ^ Oleinikov, 2000, 13.
  17. ^ Oleinikov, 2000, 11.
  18. ^ Holloway, 1994, 191-192.
  19. ^ Oleinikov, 2000, 21.
  20. ^ Mehra şi Rechenberg, 2001, 197.


Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Gustav_Ludwig_Hertz
Unelte personale