Diacon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Diacon ("servitor"; din greacă - διακονος, diakonos; latină - diaconus) este un om care a primit primul grad al Sacramentului Preoţiei prin impunerea mâinilor episcopului. În Biserica Catolică există două categorii de diaconi:

• tranzitorii
• permanenţi

Diaconii tranzitorii sunt, de obicei, seminariştii care se găsesc la sfârşitul perioadei de studii teologice. Se numesc astfel pentru că, pentru ei, este o stare intermediară către preoţie. Candidatul la diaconatul permanent trebuie să aibă cel puţin 23 de ani împliniţi şi să îmbrăţişeze celibatul.

Diaconii permanenţi sunt cei care se dedică pentru toată viaţa slujirii credincioşilor în forma proprie statului de viaţă. De obicei sunt oameni căsătoriţi, cu un bun comportament creştin care doresc să trăiască în slujirea aproapelui. Pentru a sfinţi diacon permanent un om căsătorit, este necesar consimţământul scris al soţiei. Un diacon permanent care rămâne văduv, nu se poate recăsători, însă poate fi hirotonit preot. Celibul care se sfinţeşte diacon nu se mai poate căsători.

Diaconatul permanent are rădăcini biblice, fiind prezentat în Noul Testament ca o instituţie apostolică (Fapte 6,1-6). Primii şapte diaconi au fost: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, Nicolae. În 1 Timotei 3,8-13 se prezintă calităţile unui diacon.

Pot primi sacramentul diaconatului numai bărbaţii botezaţi şi miruiţi. Sacramentul conferă un caracter spiritual permanent şi de aceea nu poate fi repetat şi nici conferit pentru un timp limitat. Un diacon poate fi eliberat de obligaţiile sau funcţiile legate de sinţire, sau chiar poate fi împiedicat să le exercite, însă nu mai poate fi laic niciodată deoarece caracterul este indelebil.

Pentru a primi diaconatul se cere în prealabil, în Biserica Catolică, minim un an de exerciţiu ca acolit şi lector. Candidatul la diaconatul permanent trebuie să aibe minim 25 de ani împliniţi pentru cei celibi şi 35 de ani împliniţi pentru cei căsătoriţi. Vârsta maximă nu depăşeşte, de obicei 60 de ani.

[modifică] Funcţiile diaconului

Sunt prin excelenţă de tip administrativ şi asistenţial.

Funcţia diaconului este aceea de a asista şi ajuta episcopul şi, cu mandatul episcopului, poate ajuta şi preoţii. În celebrările de orice fel stă mereu la dreapta celui care prezidează.

Proclamă Evanghelia şi asistă la altar, propune Rugăciunea Credincioşilor, distribuie Euharistia în cadrul Sfintei Liturghii, administrează Sacramentul Euharistiei celor bolnavi (viaticul), binecuvântează persoane, locuri şi obiecte.

Animează comunitatea creştină şi exercită şi alte servicii cerute de caritate.

În lipsa altor miniştri liturgici poate administra Sacramentul Botezului şi Sacramentul Căsătoriei, poate administra o parohie, poate comenta lecturile la Sfânta Liturghie (poate predica). Poate prezida funeraliile şi alte funcţii liturgice, în afara Liturghiei Euharistice.

[modifică] Veşmintele proprii

Veşmintele proprii diaconului sunt alba (stiharul) şi stola pusă în diagonală, de pe umărul stâng până la înălţimea centurii pe şoldul drept. În cazul celebrărilor solemne se foloseşte şi dalmatica.

În absenţa miniştrilor liturgici superiori, poate îmbrăca pluvialul, folosit în celebrări solemne, altele decât cea Euharistică.