Virtuoz

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la muzicieni sau alţi artişti. Pentru virtuos, manifestare a virtuţilor sau înzestrarea unei persoane cu virtuţi, vedeţi Virtute.

Virtuoz (din fr. virtuose, la rândul său provenind din lat. virtus – aprox. „abilitate”) se spune despre un instrumentist care stăpâneşte în mod desăvârşit tehnica unui instrument muzical sau a mai multora (rar). Uneori se vorbeşte şi despre virtuozitatea unui cântăreţ, cu înţelesul de „instrumentalizare” a vocii sale (controlul asupra înălţimii muzicale, dar şi a celorlalţi parametri – durată, intensitate, timbru – în condiţii oricât de dificile); spre exemplu, coloratura este o probă a virtuozităţii vocale.

Prin extensiune, virtuoz este o persoană care activează în domeniul oricărei alte arte, atâta vreme cât stăpâneşte pe deplin tehnica specifică.

În muzică, virtuozitatea nu este legată de stil interpretativ al instrumentistului, ci doar confirmă atingerea unui stadiu de cunoaştere a instrumentului (instrumentelor) în cauză unde tehnica nu ridică probleme asupra calităţii interpretării unei partituri în sensul strict.

[modifică] Scriitura de virtuozitate

În scriitura instrumentală, momentele (în marea lor majoritate, cadenţe solistice pentru muzica cu acompaniament) care se remarcă printr-o dificultate sporită de interpretare sunt numite „de virtuozitate” şi probează nivelul tehnic al celui care abordează partitura care le conţine. În vreme ce muzica pentru instrument solist conţine mult mai adesea astfel de momente, cadenţele solistice din lucrările cu acompaniament (unde orchestra nu cântă sau o face într-un mod discret, pentru a nu distrage atenţia publicului) au cunoscut o dezvoltare distinctă, care constituie o mărturie preţioasă pentru cercetarea stilului de interpretare din epocile anterioare înregistrării sonore. Astfel, cadenţele solistice au fost promovate din timpul epocii baroce, când nu figurau în partitură decât prin notaţia cadenza, o invitaţie pentru fiecare instrumentist de a-şi construi propriile momente solistice (sau de a le improviza, în funcţie de posibilităţile tehnice, dar şi creative). Cu timpul, compozitorii au început să noteze cadenţele, mai întâi fără a intra într-un metru distinct („fără bară de măsură”), pentru ca mai apoi ele să fie integrate în partitură în totalitate.

[modifică] Bibliografie

• Alexandrescu, Dragoş (1997). Teoria muzicii, vol. I, Editura Kitti, Bucureşti
• Sava, Iosif şi Vartolomei, Luminiţa (1979). Dicţionar de muzică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti