Autoritatea părintească

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească[1] (numită și autoritate parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri pe care un părinte le are cu privire la copilul său. Autoritatea părintească include printre altele încredințarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia copilului, la intervențiile medicale, întreținerea și educația copilului. Ea se poate defini ca puterea atribuită părinților prin care li se permite acestora să decidă în privința întreținerii, supravegherii, educației și locuinței copilului. Aceasta putere este destul de vastă, un copil fiind considerat de lege sub autoritatea părinților până atinge vârsta majoratului. Autoritatea parentală comună înseamnă egalitatea drepturilor și îndatoririlor tatălui și mamei în educația copiilor. În condiții excepționale autoritatea parentală poate fi delegată către alte persoane decât părinții copilului[2]

"Autoritatea părintească” [...] constituie cadrul general cu privire la drepturile și îndatoririle părintești privind persoana și bunurile copilului minor, exercitarea autorității părintești și decăderea din exercițiul drepturilor părintești. [...] părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, asigurându-i o dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală și socială armonioasă. Autoritatea părintească se exercită împreună de ambii părinți, în principiu chiar și atunci când sunt divorțați."

—Expunere de motive cu privire la noul Cod Civil al României, pagina 7[3]

Noțiunea de autoritate părintească există în Codul Civil Francez, Codul Civil Elvețian[4] sau cel German [5]. Noțiunea de autoritate părintească apare, de altfel, în codurile civile ale majorității statelor din Europa sau pe continentul nord-american, apărând sub denumirea de custodie (custody) [6] sau responsabilitate părintească (parental responsibility) [2].

În doctrină s-a apreciat că autoritatea parentală nu este nimic altceva decât consacrarea juridică a unei obligații în primul rând morale a părinților de a conduce copilul la vârsta adultă și la independența sa, asigurându-i protecția și educația prin respectul persoanei sale [7]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Autoritatea parentală, dacă pare naturală în societatea de azi, nu este decât o creație recentă și este absentă din numeroase sisteme juridice actuale.[necesită citare] Introducerea autorității parentale în România s-a făcut cu ocazia adoptării noului Cod civil pe exemplul dreptului francez; mai precis codul civil francez a fost preluat de codul civil din Quebec iar acesta din urmă a fost folosit drept model pentru noul cod civil român. În fapt, chiar și în dreptul francez, autoritatea parentală este o noțiune relativ nouă, ea fiind introdusă în anul 1970, ocazie cu care a înlocuit "puterea maritală" (sau "autoritatea paternă") termen decurgând din Codul Civil Napoleonian. Introducerea autorității parentale în Franța constituie dovada egalizării îndatoririlor soțului și soției. De la Codul Civil instituit în 1804, sub egida lui Jean-Jacques Régis de Cambacérès, soția avea în familie un rang abia mai de invidiat decât copiii. Într-adevăr, femeia era considerată minoră (nu avea dreptul de a lua singură decizii pentru ea, și cu atât mai puțin legate de copii) și subordonată «șefului familiei». Această noțiune a dispărut în Franța în anul 1970, legea stabilind că "cei doi soți asigură împreună direcția morală și materială a familiei»: autoritatea parentală înlocuiește puterea paternă". În România Noul Cod civil a intrat în vigoare în octombrie 2011.

Autoritatea părintească în Uniunea Europeană[modificare | modificare sursă]

Termenul încetățenit la nivelul documentelor internaționale europene este acela de responsabilitate părintească[8]. Această noțiune acoperă mai ales drepturile legate de educația și de îngrijirile care trebuie aduse unui copil, dreptul de a se ocupa de acesta și de bunurile acestuia, dreptul de a hotărî unde locuiește acesta, de a îl plasa într-o familie substitutivă sau o instituție sau acela de a îl duce pe acesta în afara acestui loc pentru o durată determinată (dreptul de vizită la sfârșitul săptămânii sau al perioadelor de vacanțe școlare).

De cele mai multe ori, părinții sunt titularii răspunderii părintești asupra unui copil, însă răspunderea părintească poate să revină și unei instituții căreia i-a fost încredințat copilul.

În Uniunea Europeană există norme care să permită facilitarea exercitării drepturilor, în special în cazul în care titularii răspunderii părintești și copilul nu locuiesc toți în aceeași țară.

Astfel, în caz de litigiu între titularii acestui drept - de cele mai multe ori, este vorba de părinți - normele sunt cele care determină care va fi tribunalul competent pentru a trata cazul: scopul este mai ales de a evita, dacă cei doi părinți locuiesc în țări diferite, ca fiecare dintre ei să se adreseze tribunalului din țara sa și ca două hotărâri să fie pronunțate pentru același caz. Principiul este că tribunalul competent este cel al statului în care copilul își are reședința obișnuită.

De asemenea, pentru a asigura aplicarea concretă în celelalte țări ale Uniunii Europene a hotărârii pronunțate, a fost prevăzut un mecanism de recunoaștere și de executare a hotărârilor, care facilitează exercitarea răspunderii părintești de către titularii acesteia.

Îndeosebi, dreptul de vizită al unui părinte va fi recunoscut foarte ușor într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în vederea favorizării relațiilor dintre copil și ambii săi părinți.

Autoritatea părintească în România[modificare | modificare sursă]

Autoritatea parentală este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoană cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi [ art. 483 alin (1) cod civil].  Noul cod civil romană implementează așanumitul principiu al coparentalității prin următoarele articole:

  • 483 alin (1) – specifică că autoritatea parentală aparține ambilor părinți
  • 503 alin (1) – specifică că autoritatea părintească se exercită în mode gal de către părinți
  • 483 alin (3) – specifică că răspunderea pentru creșterea copilului revine ambilor părinți

Principiul coparentalității este în deplină armonie cu art. 18 alin (1) din Convenția ONU privind drepturile copilului care consacră la nivel internațional dreptul copilului de a crește alături de părinții săi și art. 30 alin (1) din Legea 272/2004 care enunță faptul că interesul superior al copilului reclamă participarea ambilor părinți la creșterea și educarea sa.

Situația actuală: egalitatea soților în relațiile cu copiii[modificare | modificare sursă]

În cazul în care părinții trăiesc separat sau sunt divorțați, se pune problema de a decide cu privire la locuința minorului. Aceasta poate fi la unul dintre ei, care astfel devine părinte rezident [9] sau copilul poate locui un timp relativ egal la fiecare dintre părinți, sistem care poartă denumirea de domiciliu alternant[10]: copiii trăiesc o săptămână cu tatăl, săptămâna următoare cu mama și așa mai departe. Alternanța poate avea și o periodicitate de 2 săptămâni, 1 lună, ... Ea se adaptează în funcție de interesul copiilor și de posibilitățile părinților. În Franța, acest sistem a fost legalizat prin legea din 4 martie 2002 privind autoritatea parentală. El permite celor doi părinți să își exercite efectiv autoritatea parentală[11]. În România autoritatea părintească comună a fost legalizată prin intrarea în vigoare a noului cod civil, la data de 1 octombrie 2011.

'Custodie' versus 'autoritate părintească'[modificare | modificare sursă]

Există anumite diferențe de nuanță între cei doi termeni:

  • Noțiunea de custodie[12] (dar și cele de părinte custodian sau părinte necustodian) apare doar în cazul în între părinți apare o ruptură, adică aceștia divorțează sau se separă, custodia (care poate fi de mai multe tipuri) fiind aranjamentul legal prin care se reglementează modul de exercitare al autorității părintești post-divorț.
  • Noțiunea de autoritate părintească este mai amplă[13] și cuprinde pe lângă cazul părinților divorțați sau separați și cazurile în care părinții trăiesc și se gospodăresc împreună, sau chiar dacă sunt separați, se ocupă în deplină înțelegere de creșterea și educarea minorilor fără a fi nevoie ca modul de exercitare a autorității părintești să fie reglementat sau formalizat în vreun fel.

'Autoritate părintească' versus 'responsabilitate părintească'[modificare | modificare sursă]

Dacă se verifică definițiile de mai jos:

se poate observa că ele coincid cu cele ale autorității părintești:

Suportul legal[modificare | modificare sursă]

Suportul legal în România[modificare | modificare sursă]

  • Noul Cod Civil - Titlul Autoritatea părintească (483-512) (articole comentate în iurispedia.ro)

Principiile Dreptului European al Familiei relativ la autoritatea părintească[modificare | modificare sursă]

Principiul 3:1 Conceptul de autoritate părintească
Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi și obligații, care au drept scop promovarea și protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la:
(a) îngrijire, protecție și educație;
(b) menținerea relațiilor personale;
(c) stabilirea rezidenței;
(d) administrarea proprietății și
(e) reprezentarea legală.

—Principiile Dreptului European al Familiei relativ la autoritatea părintească [2]

Codurile civile ale majorităților statelor civilizate[modificare | modificare sursă]

Ariile principale de exercitare a autorității părintești[modificare | modificare sursă]

Ariile principale de exercitare a autorității părintești sunt[14]:

  • Obligația de a oferi copilului un cămin
  • Responsabilitatea de a proteja și îngriji copilul
  • Responsabilitatea de a disciplina copilul
  • Responsabilitatea față de bunurile și proprietățile copilului
  • Dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a locui împreună cu copilul
  • Dreptul de a alege educația pe care o va urma copilul (decizia cu privire la înscrierea copilului la școală sau grădiniță sau la anumite cluburi sau cercuri școlare sau extra-școlare)
  • Dreptul de a alege religia copilului
  • Dreptul de a decide cu privire la internarea copilului într-o unitate spitalicească
  • Dreptul de decizie cu privire la tratamentul de urmat de către copil
  • Dreptul de acces la istoricul medical și școlar al copilului
  • Dreptul de a da numele unui copil
  • Dreptul de a încheia acte legale în numele copilului
  • Dreptul de a aproba transmiterea de informații personale sau confidențiale despre copil

Limitări[modificare | modificare sursă]

Autoritatea parentală a unui părinte, atunci când este recunoscută, nu devine niciodată un drept absolut și nelimitat: ea se oprește acolo unde încep drepturile copilului, mai ales în cazul părinților divorțați apare o anumită limitare legată de faptul că ambii părinți trebuie să cadă de acord cu privire la aspectele ce țin de organizarea vieții minorului (viața școlară, sportivă, culturală, religioasă, tratamente medicale, vacanțe, etc..). De asemenea, tot în cazul părinților divorțați, programul de relații personale ale minorului cu celălalt părinte dar și cu alte persoane semnificative din viața copiilor (de exemplu bunicii) poate limita exercitarea autorității parentale a respectivului părinte [11].

Apariția autorității parentale[modificare | modificare sursă]

Autoritatea parentală are un început care se leagă de nașterea copilului. Pentru mamă, aceasta se întâmplă la naștere. Pentru tată, dacă acesta este căsătorit în mod legal cu mama, aceasta începe tot la nașterea minorului. Dacă însă tatăl nu este căsătorit, autoritatea parentală începe la momentul recunoșterii paternității de către acesta sau prin căsătoria acestuia cu mama minorului [15]. Autoritatea parentală pentru copiii adoptați apare la momentul încheierii procedurii de adopție.

Autoritatea părintească față de responsabilitatea părintească[modificare | modificare sursă]

În România există două frazări juridice care reprezintă lucru: "responsabilitatea părintească" și "autoritatea părintească". Cei doi termeni s-au încetățenit deoarece, pe de o parte, în traducerile obligatorii efectuate de Ministerul Justiției unor acte europene s-a folosit termenul "responsabilitate părintească" ca traducere a termenului englezesc de "parental responsibility" iar pe de altă parte noul cod civil a definit noțiunea de "autoritate părintească" considerat mai cuprinzător[16]. Este de presupus că documentele juridice ulterioare intrării în vigoare a noului Cod civil vor întări utilizarea termenului de autoritate părintească cu privire la ansamblul drepturilor și obligațiilor părinților cu privire la copiii lor. Totuși există cel puțin un text legislativ european (încă este neclar dacă a fost sau nu însușit de România) care precizează dorința de a se înlocui termenul de autoritate părintească considerat perimat cu termenul de responsabilitate părintească[17] ceea ce sugerează faptul că legiuitorul român a utilizat un termen care la nivel european este considerat deja perimat.

Dispariția autorității parentale[11][modificare | modificare sursă]

Încetarea autorității părintești[modificare | modificare sursă]

Autoritatea părintească are un început care se leagă de nașterea copilului dar și un sfârșit. Autoritatea părintească se încheie în cazul în care copilul ajunge la maturitate, se căsătorește, are un parteneriat oficial, este adoptat sau moare. De asemenea, de regulă, autoritatea părintească încetează atunci când partenerul celuilalt părinte adoptă copilul acestuia din urmă. În caz de deces al unui părinte dispare autoritatea părintească dintre părintele decedat și copil. Soțul supraviețuitor păstrează autoritatea parentală unică. Dacă ambii părinți sunt decedați se deschide o tutelă prin care un consiliu de familie sau un tutore sunt investiți cu această autoritate.

Retragerea autorității părintești pe cale judecătorească[modificare | modificare sursă]

Retragerea autorității parentale antrenează, în principiu, pierderea pentru unul sau ambii părinți a tuturor drepturilor care îl privesc pe copil. Un părinte poate să fie decăzut din exercițiul autorității părintești atunci când comportamentul său constituie un risc considerabil la adresa persoanei sau a bunurilor copilului. În aceste situații organismele statului însărcinate cu protecția minorului intervin pentru a separa copilul de părintele abuziv iar în urma unui proces în instanță acest părinte poate să fie decăzut din drepturile părintești. Dacă ambii părinți au fost decăzuți din drepturile părintești, se deschide o tutelă prin care un consiliu de familie sau un tutore sunt investiți cu această autoritate. Este vorba despre o măsură care poate fi, în funcție de situație, provizorie sau definitivă. Cazuri valide de retragere a autorității părintești:

  • dacă părintele sau părinții au fost condamnați pentru un delict grav sau o crimă comisă asupra copilului. Această decizie nu este considerată de judecător ca o completare a pedepsei, ci ca o măsură de protecție a copilului.
  • dacă părintele sau părinții au fost condamnați ca coautori sau complici într-un delict grav sau o crimă comisă de către copilul lor.
  • dacă, în afara oricărei sancțiuni penale, părintele sau părinții pun în pericol securitatea, sănătatea sau moralitatea copilului, fie prin rele tratamente, fie prin consumul excesiv de băuturi alcoolice sau de stupefiante, fie printr-un comportament neadecvat, sau prin neglijență.
  • dacă părintele sau părinții și-au abandonat copilul

Există și cazuri când tatăl prezumat (căsătorit cu mama copilului) tăgăduiește paternitatea iar dacă în urma testului ADN se constată că nu este tatăl biologic, instanța de judecată îl exonerează de obligațiile parentale dar și de drepturile parentale asupra minorului.

Privarea de autoritate părintească[modificare | modificare sursă]

Destul de des, în urma divorțului, profesioniștii constată că părintele care nu obține dreptul de a găzdui copilul în mod statornic este limitat în exercitarea prerogativelor sale (drepturi și obligații) care decurg din autoritatea parentală. Această situație este evidentă mai ales în cazul situației anterioare intrării în vigoare a noului Cod Civil, în care instanțele erau obligate să încredințeze minorul spre creștere și educare unui singur părinte. Părinte care a fost lipsit de autoritatea părintească printr-o sentință definitivă și irevocabilă pronunțată anterior datei de 1 octombrie 2011 are o autoritate părintească restrânsă. Situația de limitare a autorității părintești apare însă și în unele situații în care, din punct de vedere legal, ambii părinți exercită autoritatea părintească. Această lipsire de autoritatea parentală de facto se datorează imposibilității reale de se acoperi drepturile legitime, din cauza boicotului efectuat de către părintele rezident ori de către anturajului celuilalt părinte. Cazuri de acest tip pot fi Sindromul alienării părintești sau răpirea internațională de minori.

Divorțul și autoritatea parentală îm România[modificare | modificare sursă]

Divorțul nu face ca autoritatea parentală să dispară. Acest lucru se întâmpla însă din punct de vedere legal în regimul de custodie unică. Conform practicii din România, anterior datei de 1 octombrie 2011, doar unul dintre părinți primea încredințarea minorului în urma divorțului (așa numitul părinte necustodian). Pe cale de consecință, acesta exercita în mod unic anumite prerogative ale autorității părintești ca de pildă dreptul de a reprezenta copilul din punct de vedere real și de a lua anumite decizii mai importante cu privire la minor (de exemplu ieșirea din țară sau schimbarea domiciliului, a școlii, etc.). Legea oferea teoretic chiar și părintelui necustodian dreptul "de a veghea la creșterea și educarea minorului", drept care era însă greu aplicabil în viața de zi cu zi. Chiar și în contextul existenței din punct de vedere legal a custodiei comune, vor continua să se dea sentințe de încredințare unică în situații excepționale [18].[19]

Reinstaurarea autorității părintești în România și în Europa[modificare | modificare sursă]

Reinstaurarea autorității părintești este posibilă pentru părinții care au pierdut exercițiul unor drepturi părintești, dacă condițiile care au dus la pierderea autorității părintești s-au schimbat. Aceasta are deosebit interes mai ales în cazul părinților care, anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil, au pierdut custodia copiilor printr-o sentință definitivă și irevocabilă. Suportul legal este dat de Principiul 3:34 - Reinstaurarea autorității părintești din Principiile Legislației Europene Privitoare la Autoritatea Părintească coroborat cu Art. 512 din noul Cod Civil.

Controlul autorității parentale[modificare | modificare sursă]

Legislațiile actuale, mai ales în țările occidentale, sunt din ce în ce mai protectoare pentru copii. S-au instaurat proceduri de control a autorității parentale care poate fi realizată dacă părinții nu pot să se ocupe singuri de copiii lor. Se pot lua măsuri de către tribunale care pot merge de la un sprijin acordat părinților până la suprimarea totală a autorității parentale. Astfel, relele tratamente aplicate copilului pot să conducă la retragerea autorității parentale, aceasta putând fi parțială sau totală (în acest caz, posibilitatea de adopție a copiilor de către o altă familie). În România protecția minorilor este reglementată de Legea nr. 272/2004. În lipsa normelor metodologice această lege este neuniform aplicată[20]. Conform Recomandării 874 (1979) a Consiliului Europei (a se vedea bibliografia, capitolul II, litera c) Conceptul de "autoritate parentală" ar trebui să fie înlocuit de acela de "răspundere parentală", cu o descriere clară a drepturilor copiilor în calitate de membri individuali ai familiei.

Bibliografie / Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Drepturile părinților și ale copiilor ca membrii unei familii[modificare | modificare sursă]


Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Termenii EUROVOC numărul 3312 și 3316, termeni care sunt echivalenți
  2. ^ a b c Recomandare a Comisiei Europene privind Legislația Familiei. Documentul complet se poate consulta aici
  3. ^ Documentul complet se poate consulta aici
  4. ^ http://www.admin.ch/ch/f/rs/21.html#211.2
  5. ^ A se vedea articolele relevante din Codul Civil German
  6. ^ http://www.ottawadivorce.com/sh-cust.htm
  7. ^ L. Depart "L’autorité parentale et la loi" Studyparents, 2006, p 18, apud B. Ionescu, Exercitarea autorității părintești după divorț », Ed. Universul Juridic, București, 2012, p 33
  8. ^ https://e-justice.europa.eu/content_parental_responsibility-46-EU-ro.do
  9. ^ Pe cale de consecință, celălalt părinte cu care minorul nu locuiește în mod statornic, se numește părinte nerezident. Noțiunile de părinte rezident și respectiv părinte nerezident înlocuiesc pe cele de părinte custodian și părinte necustodian deoarece după intrarea în vigoare a prevederilor noului Cod Civil al României în majoritatea cazurilor ambii părinți rămân părinți custodieni. Noțiunile pot totuși coexista deoarece chiar și după intrarea în vigoare a noului Cod Civil vor fi situații în care anumiți părinți vor avea aranjamente de tip custodie unică în timp ce alți părinți vor avea aranjamente de tip custodie comună.
  10. ^ A se vedea Manualul de implementare a custodiei comune editat de ARPCC care citează practica din Franța.
  11. ^ a b c A se vedea traducerea articolului din Wikipedia de limba franceză, articol care se regăsește aici
  12. ^ Termenii de custodie și autoritate părintească apar și în Tezaurulul EUROVOC - baza de date de expresii juridice consacrate ale Uniunii Europene
  13. ^ A se vedea, de exemplu, clarificările existente pe situl Uniunii Europene cu privire la responsabilitatea părintească
  14. ^ Traducere din Wikipedia de limbă engleză, de aici
  15. ^ "JURISPRUDENȚĂ PRIVIND MINORII DEPLASAȘI SAU REȚINUȚI ILICIT - CAUZE SOLUȚIONATE ÎN ANII 2005-2007" - Procuror Daniela Brița - Secția de resurse umane și documentare - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (pagina 19) documentul se poate descărca de aici
  16. ^ http://blog.arpcc.ro/2011/11/care-e-diferenta-dintre-notiunile-de.html
  17. ^ Recomandarea 874 (1979)pentru o Carta Europeană privind Drepturile Copilului care indică în capitolul II, litera c) necesitatea de a înlocui denumirea de autoritate părintească cu cea de responsabilitate părintească. A se vedea în acest sens texul acestei recomandări
  18. ^ Numai în cazuri extreme, de exemplu în cazul relelor tratamente aplicate minorului sau dacă unul dintre părinți este total dezinteresat de copil, judecătorul poate decide să decadă din drepturi pe unul din părinți și să acorde autoritatea parentală celuilalt părinte
  19. ^ A se vedea și motivele guvernului pentru schimbarea Legii 272 care pot fi consultate aici
  20. ^ A se vedea răspunsul ANPDC de pe situl Omis.Ro