Constanțiu al II-lea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Constanţiu II

Constanțiu al II-lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 - d. 3 noiembrie 361), împărat roman (337-361), a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare și al Faustei.

S-a născut în Sirmium (oraș în Illyricum). A fost ridicat în 324 la rangul de cezar, apoi în 337, la moartea tatălui său, împreună cu cei doi frați ai săi, Constant și Constantin II, la cel de augustus, încredințindu-i-se guvernarea Orientului, Egiptului și Traciei. Constanțiu poartă un lung război împotriva Persiei (337-361), încheiat fără ca o tabără să poată dobândi un succes decisiv.

După moartea lui Constant (350), Constanțiu organizează o campanie împotriva lui Flavius Magnus Magnentius și, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) și Mons Seleuci (353), devine împărat al întregului Imperiu Roman.[1]

Moare la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.

Referințe[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Constantin cel Mare
Împărat Roman împreună cu Constantin II și Constant
353 - 361

Succesor:
Iulian Apostatul


Predecesor:
Constantin cel Mare
Împărat Roman în est
337 - 361

Succesor:
Iulian Apostatul